Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Domiciliul neuitării

    La deschiderea unei văi prinsă în frunzişul copacilor abia îngălbenit, căprioare de aramă cu gleznele şi copitele zvelte şi iuţi, erau gata de salt spre desişul întunecos, cu miros de putred în urma ploilor de argint care se mutaseră spre sud peste coamele dealurilor, poposind lângă podgoriile încă neculese cu arome îmbietoare şi dulci. Aici urma să se desfăşoare simfonia strugurilor cu boabe negre, roşcate şi aurii, puşi în coşuri împletite de sătenii veacurilor care păstrează totdeauna credinţa cu ei ca pe o aură sfinţită-n biserică.

      Nu ştiu cum aş putea răsuci cuvintele şi vorbele înfometate de miresmele locului, să fac deschiderea primitoare prin porţile sărbătorilor, cu un sărut de pâine caldă, ruptă, rostind numele divin. Alergam cu sufletul, treceam de vegetaţiile potrivnice şi paşii mei îşi lăsau voit urmele pe drumul şerpuind pe marginea râului care străbătea satul ca o curgere-n neant. Mâinile mângâiau cu sfială aerul cântător, degetele erau aprinse de nerăbdarea ajungerii acasă, acolo unde un drumeag coboară din munte şi se pierde-n uliţa pe care copilăria mea şi-a stabilit domiciliul ce nu mai poate fi niciodată schimbat. Deasupra satului măgura cu o formă de jumătate de ou, se învecinează la apus cu valea Socilor iar la răsărit cu pârâul dintre măguri şi are la baza o platformă dezordonată pe care sătenii au plantat o mulţime de cireşi, vişini şi chiar pruni. Unii şi-au încropit grădini cu garduri din mărăcine în care până la înălţarea vişinilor proaspăt plantaţi, cultivă cartofi, un soi tare şi făinos adaptat la aceste condiţii de înălţime. Îmediat sub pieptul măgurii era o plantaţie de stejar plină de fragi şi căpşuni sălbatici cu fructe atât de aromate şi gustoase încât copiii satului le culegeau de zor deşi puteai să ai surpriza să întâlneşti vulpi, iepuri şi mai ales şerpi. Această plantaţie se prelungea cu o pădure de fag şi carpen în formă de triunghi cu vârful în jos, străjuită de două pâraie care se uneau într-unul singur ce formau valea Ruşească. Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Domiciliul neuitării”

Maria do Sameiro BARROSO: Pentru Ángela Figuera Aymerich

Argot Scout

 

Pentru Ángela Figuera Aymerich *

 

N-avem habar de-ale soarelui cercuri,
de nesfârșitele ore,

de nori, sau celeste furtuni,
știm doar de-al cuvintelor geam ce aprinde
sângele tău în dulcii stejari, și castanii,
în pământul tău de miresme.
În casa ta, respiri umbra aceea violetă,
a inocentei lumini,
și scrii, prin nopți, al tău cânt,
ungher despletit,
în care cuib își fac rândunicile
când, în tăcere, dezleagă
ochii tăi cu a lor
migrație de primăvară.

––––––––––––––

Maria do Sameiro Barroso, Portugalia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

****

Para Ángela Figuera Aymerich, Nada sabemos das volutas do sol,/das horas longuíssimas,/das nuvens ou das turbulências do céu,/só o cristal das palavras acende//o teu sangue de doces carvalhos, castanheiros, na tua terra de odores./Na tua casa, respiras a sombra violeta,/a luz inicente,/eimprimes, na noite, o teu canto, /lugar desnudo,/onde as andorinhas  fazen o seu ninho/quando, em silencio, revolvem,/nos olhos,/a sua mograçâo de Primavera

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (2)

Pas în doi (2)

 

     eu cel străjuit de crini luminători

     și chipul tău ca icoană la tâmpla mea

     sprijinit de aripi lungi de aer

     albe catedrale

 

     doar în poemul acesta

     mai pot să te aștept

     e singura lume unde mai sunt   

   înfrigurat de neliniști de dor

   aștept de la tine scrisori

   apoi mă uit cum oprești

   frunza din cădere moartea mea

   

să nu mă mai aştepţi

pe peroanele ninse

să nu-mi mai scrii de dor

cu iernile în suflet

nici despre lună nici despre zei

scrie-mi mai bine acel poem

poemul care dă piatra în floare

să-mi lumineze ochii când se face seară

să-mbrac destinul frunzei

să-ncep să-ngălbenesc

 

       tu călătorești ninsori

       cu aripi mari și grele

       și le întorci în aprige siberii

 

       prins în acest poem Continue reading „Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (2)”

Emilia ŢUȚUIANU: Nostalgii (poeme)

Nostalgie

 

Ea trece pe stradă făcând paşii mici
şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,
privirile celor ce grav o condamnă:
„Păr verde?!…Păr verde?!…”
s-aude ecoul.

 

Ea merge înainte –
şi vântul pribeag îi mângâie părul…
„-Ce verde închis!?…E pădurea?!
uimit îşi pune-ntrebarea…
Iar fata, încet îi şopteşte:
„-Pădurea e-n sufletul meu,
mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,
şi numai suflarea ta ştie să mângâie
pădurea din părul meu.”

 

Nostalgia

 

It passes on the street making small steps
and on neck, back, on the cheek, feels
the glances of those who severely condemn:
”Green hair?! … Green hair?! …”
it echoes. Continue reading „Emilia ŢUȚUIANU: Nostalgii (poeme)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Eterna Iubire Frumoasă (acrostih)

FEMEIA – ETERNA IUBIRE FRUMOASĂ

 

Fecioara Maria e hărăzită să odrăsleasă frumosul şi dragostea în Creaţia Fiului ei.

Eterna iubire este Femeia care te-nalţă cu sufletul pur spre azururi de constelaţii.

Mama-şi resfiră gândurile albe în lira de seraf, ca rândunelele ce fâlfâie spre cer.

Enigma Fecioarei ţese năzdrăvana dorinţă în taina voluptăţii aprinselor scântei.

Inima Femeii brodează pe ghergheful lumii cărarea sidefie-a dogoritoarelor oraţii.

Adevărul suspină în sufletul Mamei-temelia vieţii, mână-n mână cu Dorul străjer.

 

Existenţa Femeii e acel Empireu odrăslit în soare, presărat cu eternele mângâieri.

Taina Fecioarei zămisleşte adâncuri, ce-o lume-ntregă le poate cuprinde frumos.

Esenţa Mamei e din rădăcina divină ce strânge la sân frumuseţi, adevăr şi lumină.

Răbdarea Femeii e meridianul cărării fierbinte a paşilor de azi şi-a paşilor de ieri.

Nădejdea Fecioarei este Mirele ceresc, cu pletele Luceafăr ca chipul lui Hristos.

Azurul Mamei înşiră anotimpurile răpite primăverii ce-a-nmiresmat dulcea grădină.

 

Iubirea Femeii uimeşte întreaga noastră zidire, cu focul ce arde de tot şi totuşi rămâne. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Eterna Iubire Frumoasă (acrostih)”

Vasilica GRIGORAŞ: Poesis

PREA TÂRZIU, MAMĂ!

 

Creştem şi tot puii mamei suntem,

greşim dar în ochii ei n-avem nicio vină

şi avem toate drepturile din lume,

îi ascundem multe, dar ea simte starea noastră,

putem să avem toate bogăţiile pământului

ea tot vrea să ne mai dăruiască,

putem să ştim câte-n lună şi-n stele

ea tot ne mai dă un sfat,

nu e nevoie să ne străduim să ne iubească

ea ne iubeşte implicit, necondiţionat, fără limite.

 

Iar noi nu observăm

când îi răsar firele albe,

pentru noi este mereu tânără,

nu vedem când puterile-i scad,

noi o ştim întotdeauna puternică

pentru că ea face ce-i cerem

şi multe în plus,

nu ne oprim să-i ştergem lacrimile,

care-i inundă ochii uneori,

nu-i cunoaştem dorinţele, temerile, durerile,

ale noastre sunt mai importante.

 

La un moment dat îi auzim Continue reading „Vasilica GRIGORAŞ: Poesis”

Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de luntrea visului (poeme)

CEASORNICARUL TIMPULUI

 

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,

la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.

Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,

drept plată, ultimele nouă secunde!  –

(pe masă diverse obiecte împrăştiate

străluceau în raza oglinzii)

 

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii

schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!

 

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,

întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:

– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?

– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,

un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,

un timp paralel, o buclă de timp,

jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?

– Un timp în avans cu zece ani!

şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de luntrea visului (poeme)”

Vasilica GRIGORAȘ: Femeia, făptură de taină adâncă

Femeia, făptură de taină adâncă

 

Sunet solemn de orgă
or ton de vioară-n surdină,
tablou în lumini şi umbre,
filă de carte scrisă cu migală
într-un alfabet indescifrabil.

 

Fâlfâitul unor aripi de înger,
adierea şi suspinul vântului,
murmur stins, răsuflarea mării adormite,
suflet schimonosit de vuietul urâtului,
dar veşnic de veghe în rochie liliachie.

 

Lumină ce arde-n tristeţi jucăuşe,
nălucă împietrită de ne-nţelesuri,
gând doldora de năzuinţe nepătrunse,
inimă sfâşiată între speranţă şi îndoială,
nedezlegat mister în arta vieţii.

 

Fierbinte după-amiază de vară,
lună de gerar, pustie şi-ntunecată,
vibrezi, te aprinzi ori te stingi
după cum cerul ţi-e leagăn ori suspin,
FEMEIE, făptură de taină adâncă.

——————————–

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

7 Martie 2018

(Imagine de pe internet)

 

Irina Lucia MIHALCA: Chemarea iubirii (poeme)

Între noi – chemare, dorinţă, iubire

 

„Ambârţzâteadzâ laonlu şhi v’as eshţzâ ambârţzâtatu,
T’as ai cadialihea ţziva, lipseaşhti s’nu ai ici ţziva.”
– di’tu mintea budistâ –
Îmbrăţişează universul şi vei fi îmbrăţişată,
Pentru a avea cu adevărat ceva, trebuie să nu ai deloc

– învăţătură budistă –

Avem nevoie de clipe

să ne descătuşăm ~ o picătură de viaţă.
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează!
Orice cuvânt ajuns la noi face înconjurul lumii

şi se-opreşte cu un mesaj exact acolo unde trebuie.
– Nu toţi citim mesajul, nu puţini sunt cei
ce vor spune:
„n-am înţeles nimic de la viaţa asta!”
Posibil să fi fost un mesaj,
posibil încă să mai fie vreme să-l desfacă.

M-ai chemat, m-ai adus în unda noastră,
deschizându-mi, rând pe rând, petalele.
De când simţi că eşti, aici, în adâncurile mele?
De foarte demult! Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor
este veche memoria clipei, căci visul e starea de-amintire
a unor clipe din memoria sufletului.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Chemarea iubirii (poeme)”