PREA TÂRZIU, MAMĂ!
Creştem şi tot puii mamei suntem,
greşim dar în ochii ei n-avem nicio vină
şi avem toate drepturile din lume,
îi ascundem multe, dar ea simte starea noastră,
putem să avem toate bogăţiile pământului
ea tot vrea să ne mai dăruiască,
putem să ştim câte-n lună şi-n stele
ea tot ne mai dă un sfat,
nu e nevoie să ne străduim să ne iubească
ea ne iubeşte implicit, necondiţionat, fără limite.
Iar noi nu observăm
când îi răsar firele albe,
pentru noi este mereu tânără,
nu vedem când puterile-i scad,
noi o ştim întotdeauna puternică
pentru că ea face ce-i cerem
şi multe în plus,
nu ne oprim să-i ştergem lacrimile,
care-i inundă ochii uneori,
nu-i cunoaştem dorinţele, temerile, durerile,
ale noastre sunt mai importante.
La un moment dat îi auzim
ultimul strigăt, ultimul geamăt,
ultimul suspin înainte de a pleca.
Ne trezim dintr-un somn prelung
împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,
conştientizând că suntem eroii negativi
dintr-o poveste pe care doar EA
a făcut-o cea mai frumoasă.
Înţelegem prea târziu
că toate rătăcirile de moment,
ezitările de circumstanţă,
amânările fără motiv
ne-au împiedicat să-i spunem
simplu şi la timp:
MAMĂ, te iubesc.
Te rog, iartă-mă!
FEMEIA, FĂPTURĂ DE TAINĂ ADÂNCĂ
Sunet solemn de orgă
or ton de vioară-n surdină,
tablou în lumini şi umbre,
filă de carte scrisă cu migală
într-un alfabet indescifrabil.
Fâlfâitul unor aripi de înger,
adierea şi suspinul vântului,
murmur stins, răsuflarea mării adormite,
suflet schimonosit de vuietul urâtului,
dar veşnic de veghe în rochie liliachie.
Lumină ce arde-n tristeţi jucăuşe,
nălucă împietrită de ne-nţelesuri,
gând doldora de năzuinţe nepătrunse,
inimă sfâşiată între speranţă şi îndoială,
nedezlegat mister în arta vieţii.
Fierbinte după-amiază de vară,
lună de gerar, pustie şi-ntunecată,
vibrezi, te aprinzi ori te stingi
după cum cerul ţi-e leagăn ori suspin,
FEMEIE, făptură de taină adâncă.
DORUL DE A RÂDE ROMÂNEŞTE
(Poetei, traducătoarei şi editoarei, Valentina Teclici)
Născută în viscolul iernii
te-odihneşti într-un vulcan aprins.
În ochii tăi purtând seninul,
roua ce arde pe pleoape
adapă visul călătorului
spre orizonturi de lumină
şi-adâncuri diafane.
Clepsidra timpului tău
deapănă stropi
de-aghiasmă fierbinte…
Într-un colţ tainic al fiinţei
cultivi cu tandreţe şi dăruire
pomi roditori,
adunând în cămara-ţi sacră
fructul pasiunii
pentru cuvânt şi poem.
Inima plină de dragoste
debordează de fiorul metaforei.
Aici şi acolo străluceşti
precum scoica paua
cu irizaţii multiple
în versuri bilingve.
Gândurile bune, visări albastre,
călătoare dar statornice păsări
îşi au cuibul în sufletul tău curat,
iar moara creaţiei macină
cuvinte cernute cu dibăcie
în stihuri înmugurite
pline de mireasma
harului divin.
Ziditor de Poduri lirice
peste maluri la mari depărtări,
semănător de bună sămânţă
în pământ fertil
unde ploaia credinţei
şi iubirii de rădăcinile strămoşeşti
sub zaimful unui sentiment
neostoit, veşnic verde,
mărturisit cu sinceritate
dezvăluie năvalnicul
„dor de-a râde româneşte”.
FLUTURI ÎN SIMFONIA TIMPULUI
Statuie încremenită
pe-o alee dosită
de privirea trecătorilor
simţea mireasma iernii
emanată de pielea ei rece
şi sufletu-i îngheţat.
Cu capul plecat
cu chipul palid
buzele mult prea strânse
şi respiraţie superficială
îşi caută liniştea
în freamătul vântului
şi clătinarea braţelor copacilor
în uguitul porumbeilor
şi croncănitul ciorilor
în fumul gros al hornurilor
care umple nestingherit norii.
După lungi aşteptări
şi întrebări făr’ de răspuns
câţiva fulgi timpurii de nea
îi mângâie timid umerii
scuturaţi de suspine adânci.
Încet o lumină ţâşni de niciunde
risipind umbrele lungi
ale privirii pierdute
şi-auzi ecoul
propriilor paşi
în catedrala
inimii îndrăgostite.
Întâmplare fericită
a unei noi revărsări
de fluturi neastâmpăraţi
în simfonia timpului.
DORINŢĂ TÂRZIE
aş vrea
ca toamna
să-mi fie primăvară
şi pletele-mi aurii
să se deşarte
în vii vlăstare
lacome de vâlvătaia
sevei graţioase
ce se înalţă
până în creştet
de tresaltă şi stelele
ca focul
în căpiţele de fân.
FLAGRANT DELICT
ne depărtăm
tot mai mult
unul de altul
de noi înşine
şi de Dumnezeu
jucăm personaje
cărora nu le aparţinem
fără să percepem
impostura
n-avem putere
să le părăsim
şi nu abandonăm
scena de sub reflectoarele
cu fascicule false
ci printr-o
distanţare ironică
nici măcar
nu ne propunem
să desluşim
grotescul vieţii
pentru a vedea
povara
care ne-nconvoaie
confundăm senini
rosturile
continuăm scamatoria
statuăm înşelătoria
totul devine
o meteahnă vinovată
pasiune clandestină
obsesie
dusă la paroxism
cu nonşalanţă
fluturăm
sub ochii tuturor
paşaportul de moralitate
şi parafa de bun practician
printr-un flagrant delict
de teatrologie ieftină.
PICTÂND CU ALB PE ALB
scufundată
într-un vis aievea
mă las purtată
de-o mică furtună
patinez pe apele împietrite
ale unui îngheţ timpuriu
pozez unui portretist
meticulos
dar cu capul în nori
apoi înaintez uşor
şi păşesc prin albul aşezat
din care zvâcneşte
cuvântul fierbinte
de fraze născător
apăs clapele
pianului interior
chipul mi se-nseninează
prind vigoare
deschid
jurnalul inimii
pictez cu alb pe alb
şi mă regăsesc
în floarea de ierbar
dialogând cu
propriul orologiu
mă-mbrac uşor
cu vechile petale
mă scăld în mireasma
adâncului trăirilor
mă îmbăt
cu varietatea culorilor
şi mă simt
binecuvântată
de îmbrăţişarea
curcubeului
din anii de-altădată
ILUZII FĂRĂ NICIUN MIEZ
Se-ntoarce
să mai vadă o dată
oraşul cu cerul împurpurat
de răsăritul soarelui
de-acum propiul său apus.
Cu chipul livid,
pleoapele roşii
şi ochii încercănaţi
privirea i se pierdu
pe drumul deşirat
printre copacii în floare
şi borne kilometrice
într-o contemplare absentă.
La capătul drumului,
cu spatele-i gârbovit
şi mersul şovăitor
poartă în mână
o valijoară uşoară
pentru că atât mai putea duce.
În cadrul porţii
mai multe umbre
se iţeau mimând
o compasiune nestăvilită,
gingaşă şi naivă urare
de bun venit.
După ce primi
paşaport diplomatic
pentru şedere definitivă
plângând ca un puşti
se întoarse în copilărie,
adolescenţă, tinereţe…
Începu în tăcere
să descarce rând pe rând
frânturi de amintiri
din pozele alb-negru
şi scrisorile parfumate
din plicurile roz.
Acceptare tacită
amestecată cu un fel de furie
în livada mai mult adormită
în care răsar şi-nfloresc
doar iluzii fără niciun miez.
STROPI DE DOR
dor de dor
şi dor de zbor
dor de umblet
şi de zâmbet
de lumină
şi grădină
dor de cânt
şi de cuvânt
dor de stih
dor de văzduh
de-nceput
şi de sărut
dor de tine
dor de mine
dor de noi
amândoi
dragostile dor
de dor
însă
nu mor
ÎNŢELEGERE MISTERIOASĂ
Felinarele străluceau
în amurgul toamnei timpurii,
o pălă caldă de vânt
legăna încolo şi încoace
frunze aurii de castan.
Albastrul serii accentua
culoarea irişilor,
ora contopirii privirilor,
avalanşă de gânduri
purtate de aripile zefirului.
Spre revărsatul zorilor
bine ancorată în fiinţa mea
fac loc poeziei
în stare latentă
care-mi dezvăluie că
forţa şi armonia vieţii
stau doar în
înţelegerea misterioasă
a iubirii.
—————————
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui, 8 Martie 2018