George ȚĂRNEA: Risipitorul de iubire (Poesis)

George Țărnea (n. 10 noiembrie 1945, la Șirineasa, Vâlcea – d. 2 mai 2003, București)

Pe 10 noiembrie se năştea poetul George Ţărnea, supranumit ,,poetul iubirii”… E un poet special pentru mine din cel puţin două motive: Pe lângă faptul că e vâlcean, am învăţat la liceul care îi poartă numele. Mama mea i-a fost colegă de clasă, prietenă. Ea îmi povestea adesea despre el, că era un suflet boem, romantic, inteligent, extrem de talentat. Voiam să-l cunosc personal, însă la scurt timp a decedat, la o vârstă tânără. Acum, îl pot cunoaşte prin poeziile sale, de mare genialitate. Cred că a fost preţuit prea puţin cât a fost în viaţă, dar aşa se întâmplă mai mereu cu oamenii de valoare. Vă prezint câteva poezii care sunt cele mai aproape de sufletul meu:

Risipitorul de iubire

Am hrănit orgoliul ucigând iubiri

Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.

Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,

M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.

M-am târât pe burtă, am zburat prin cer

Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort

Părţii mele albe i-a tot fost suport.

S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har

Fără să-şi asume ultimul pahar.

E degeaba înger, drac plătit din plin,

Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,

Rău de pus la zid,

Numai eu ştiu taina fiecărui rit.

Numai eu dau seamă

Pentru cât am fost

Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani

Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.

Dar cu toate-acestea, le ofer mereu

Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.

Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt

Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.

Că n-am nici starea să mă pot schimba,

Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.

Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec

Să-mi umbrească firea anii care trec.

S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost

şi cuvinte bune, înţelesul prost.

E totul rânduit să se întâmple

Cum să trăieşti frumos fără iubire,

Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniştea din zori

Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoţi prin mările de flori,

Cum să te bucuri de întreaga fire

Şi viaţa ta să-şi afle împlinire

Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple –

Cu simplitatea unei adieri –

Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri

Gheţarii urii se ivesc la tâmple,

Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

Scrisoare de rămas bun

Iubito, câta lume între noi

Numărători de ploi, din doi în doi

Și dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă și lasă-mă să strig

Mi-e frică de-ntuneric și de frig

Și nu mai vreau să știu până la sfârșit

Cine-a iubit frumos, cine-a greșit.

Cine-a facut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Cine și-a smuls pereții rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut și cine a câștigat

De toate înlănțuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celălalt

Sub cerul prea străin și prea înalt

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rau

Și cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

Orice copil are un nume

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsă-n lume

De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,

Orice copil are părinţi,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al păsilor cuminţi.

Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n poveşti,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare

Pe care-şi poartă barca lui,

Dar nu se-aşteaptă să coboare

La ţărmul mării nimănui.

Balada blondelor iubiri

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet;

E târziu, e prea târziu la mine-n gând

Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină

Dar nu se ştie, nu se ştie până când.

Prea multe pasari cardinale

Între iluzii se rotesc

Contaminând cu ascensoare

Misterul nostru pamântesc.

Îmbatrânim de fericire

Într-o mansarda fără flori

Lasând păpuși fără adresă

Pentru serbările din zori.

Visăm frumos aceeaşi moară

Ascunsă-n tragicul decor

Şi măcinăm aceleaşi lacrimi

Când dau părinţii telefon.

Suntem lucizi pâna la sânge,

Nedespărţiţi pâna la cer

Şi nici nu ştiu după iubire

Ce se cuvine să-ţi mai cer.

Cuvintele îşi pierd căldura

Într-un sărut de protocol

Şi tot mai vinovate păsări

Dau eşafoadelor ocol.

Sub fruntea mea se face noapte,

În ochii tăi se face zi

Şi renunţăm să mai cunoaştem

Ce stele ne-ar putea păzi.

George ȚĂRNEA

Silvia IOAN-BUTNARU: Muzele nesomnului

În luna octombrie a anului 2000, mă aflam la München, la întâlnirea scriitorilor de origine română, din München şi Bavaria, întâlnire care se ţine în fiecare ultimă vineri din lună. Poetul Gheorghe Istrate, din Bucureşti, era invitat de onoare, la această acţiune şi apoi, la Bad Kreuznach, pentru cea de-a doua Întâlnire a Scriitorilor Români-Germani, de pe valea Nahelui.

După discuţiile purtate cu scriitorii români din Germania, despre literatura română din ţară şi din diaspora, gazdele au hotărât să facem un tur în jurul oraşului München şi în împrejurimi, pentru a-i arăta poetului Gheorghe Istrate o parte din frumuseţile Germaniei. Ne-am oprit la o sărbătoare câmpenească, cu specific bavarez. Ne-am ospătat cu rasol de porc, stropit cu bere rece, adusă de ospătari, în halbe de un litru.

Gheorghe Istrate se simţea bine cu noi, declarându-ne că şi de data asta, ca şi în anul ce trecuse, va avea cu siguranţă destule teme de inspiraţie pentru revista „Curierul Român” din Bucureşti, revistă la care lucra ca redactor-şef.

Pentru că seara se apropia şi norii se îmbulzeau ameninţători la apus, după câteva fotografii făcute în grup, am mulţumit gazdelor şi am urcat grăbiţi în maşina mea, un Ford Sierra, ce avea să ne ducă vreo 450 de km numai, până la Bad Kreuznach. Autostrada aproape pustie, în acea după-amiază de duminică, ploaia bătând rece, în rafale de vânt pe parbrizul maşinii, sacadat, ne aminti amândorura că toamna a sosit pe nesimţite. Când? Şi cum?!

Ghiorghiţă îmi destăinui necazurile lui. Despre boala Mihaelei (soţia lui), neajunsurile financiare, cu doi copii la falcultate şi alte multe necazuri. Îl ascultam tăcută. Îi ascultam destăinuirile. Mă gândeam şi eu, la necazurile mele de-a lungul şirurilor de ani petrecuţi în ţară străină, cu boala soţului meu şi cu multe, multe griji pentru copii şi pentru mine, griji care îţi macină nervii zi de zi. Era un prieten sincer. Sincer şi delicat, cum numai un poet adevărat poate fi.

Într-un târziu, am constatat că nu eram departe de oraşul meu, dar rătăcisem drumul. Buna dispoziţie totuşi, ne-a ajutat să regăsim şoseaua rătăcită şi aproape de miezul nopţii, am ajuns în sfârşit acasă, urmăriţi de ploaia intermitentă, însoşită de tunete şi fulgere. Am intrat ca nişte pui muraţi, în holul locuinţei, unde ne-a îmbiat căldura casei şi un miros îmbietor ce se resimţea din bucătărie.

Mazina familiei oferea surprize. Gustările pregătite pentru o masă deosebită şi coniacul fin, franţuzesc, ne-a făcut să uităm de călătoria noastră aventuroasă. În linişte, pentru a nu deranja pe ceilalţi ai casei, am încheiat seara, lămurindu-l pe bunul meu coleg, că nu are altă variantă pentru acea seară, decât să accepte invitaţia mea. Adică, va dormi în pat cu mine. Eu, către fereastră, unde dormeam de obicei, el, către uşă, unde nu dormea nimeni.

Continue reading „Silvia IOAN-BUTNARU: Muzele nesomnului” →

Ionuț ȚENE: Origini protoromânești: romani bizantini, nu doar latini de la Roma!

Istoriografia noastră are de descifrat o nouă ”enigmă și un miracol privind poporul român”, parafrazând pe marele istoric Gheorghe Brătianu: originea romano-bizantină în sinteza etnogenetică a neamului nostru. Din motive politice și istoriografice, ce țin mai degrabă de interese și contacte cu mediul occidental, istoricii noștri au mers doar pe linia originii romane, încă de la cronicarul Grigore Ureche, din Letopisețul Țării Moldovei: ”noi de la Râm ne tragem”. Apoi prin uniația cu Roma și Școala Ardeleană, pentru a ne susține originea nobilă romană și italiană de factură occidentală, cărturarii și iluminiștii au marșat pe romanizarea latină a Imperiului roman de Apus privind etnogeneza românilor. Marii noștri istorici de la Nicolae Iorga, AD Xenopol, CC Giurescu până la Gheorghe Brătianu sau Ioan Aurel Pop susțin o romanizare de factură occidentală. În general, majoritatea copleșitoare a istoricilor noștri pun ca punct de cotitură a etnogenezei retragera aureliană din anul 275 a. H. și contactele cu romanii latini de apus după ce armata și funcționărimea Romei s-au retras din dacia. Tot eșafodajul formării poporului român este explicat cu acribie prin paradigma Imperiului roman de Apus cu capitala la Roma, încercându-se cu obstinație a identifica documentar și arheologic urmele unui imperiu de factură occidental pe aceste meleaguri. Ceea ce au ignorat istoricii în interpretarea unei isagogii a etnogenezei românești este rolul fundamental al Imperiului roman de răsărit, numit mai târziu Bizantin, de la care ne-a rămas forma credinței creștin-ortodoxe, dar și limba latină. Ignorarea sau indiferența influenței Imperiului roman de răsărit la Dunăre este de neînțeles, ținând cont doar de jocuri istoriografice geopolitice ce țin de imagologia Romei ca și simbol al Occidentului. Este o interpretare greșită și nefundamentată științific de către istorici a Imperiului roman de răsărit din primele secole. Se aruncă o imagine specifică greacă și creștin ortodoxă din ultimele secole de existență a Constantinopolului imperial asupra primelor secole ale marelui Imperiu roman de răsărit. Până în secolul VII în armată și adminsitrația bizantină s-a folosit limba latină. Imperiul era multietnic, e adevărat cu preponderență originară greacă, dar de limbă, cultură și civilizație latină cel puțin până la primii împărați de după Iustinian cel Mare, la sfârșitul secolului VI. Locuitorii Imperiului roman de răsărit se numeau romei sau romani până târziu spre anul 1100, iar sute de ani au controlat accesul și navigația pe Dunăre, precum au controlat de mai multe ori nordul Dunării până la Carpați și Dobrogea. Romanizarea Munteniei, Dobrogei și Modovei a durat până la începutul secolului VII, cu reveniri ale imperiului bizantin în zonă prin secolele XI și XII, dar atunci deja imperiul era grecizat, importanța și moștenirea rămâne la populația autohtonă doar prin religia ortodoxă.

Deci romanizarea nu s-a încheiat odată cu retragerea aureliană la 275 a. H. și ruperea tehnică de Roma, sudul fostei provincii Dacia romană rămas în sfera latinizării prin controlul Imperiului roman de răsărit, cu capitala la Constantinopol. Stăpânirea romano-bizantină a continuat la Dunăre până în anul 602, cu penetrarea limbii și culturii latine, dar și a religiei creștine, contribuind la formarea acelor ”romanii populare” după numele locuitorilor bizantini care-și spuneau romei sau romani. Împăratul Iustinian a cucerit numeroase poduri și cetăți la Dunăre. În cunoscuta lucrare ”De aedificiis”, Procopius a surprins cum nu se poate mai bine amploarea lucrărilor cu caracter defensiv întreprinse de împărat, în primul rând, pe linia Dunării. „Împăraţii romani de odinioară, – relatează istoricul din Caesareea – spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, a împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai în partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte. […]. Mai târziu însă Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nicio greutate acele întărituri […]. Dar împăratul Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă aceasta, a făcut multe din nou, redând astfel Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”.

Referindu-se concret la activitatea constructivă întreprinsă de împărat pe malul stâng al Dunării, acelaşi istoric relatează: „În faţa cetăţii Novae, pe continentul din faţă, se ridică un turn demult părăsit, aşa numita Litterata; cei vechi o numeau Lederata. Din ea împăratul nostru a ridicat o fortăreaţă mare şi mai ales foarte puternică”15. De o atenţie deosebită s-au bucurat cetăţile Dierna-Zernes şi Sycidiva-Sucidava. Cu privire la refacerea ultimei, istoricul romano-bizantin afirmă că „se găseşte un teritoriu în care de ambele părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa ei Sycidiva. Acestea, ruinate cu timpul, împăratul Justinianus renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”. Referindu-se la reconstrucţia cetăţii Daphne, Procopius relatează că în faţa cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan), „pe malul opus, împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără folos de a păzi fluviul pe ambele părţi. Cu trecerea vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă a rezidit-o din temelie”. Nu aceeaşi părere o are însă istoricul din Caesareea despre atenţia arătată de împărat fortăreţei Drobeta-Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte Theodora, – scrie el – s-a gândit că nu trebuie să-i dea nici o atenţie ca una care era expusă barbarilor de acolo”. Descoperirile arheologice realizate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia împăratului, infirmă după părerea noastră, afirmaţia lui Procopius. Datorită stăpânirii romane bizantine al Dunăre avem prima expresie în limba protoromână: ”Torna, torna, fratre!” (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munților Haemus în anul 587. Această expresie este acceptată drept protoromână de unii istorici. Majoritatea specialiștilor consideră că expresia este posibil cea mai veche mostră a ceea ce era limba română în Antichitatea târzie.

Stăpânirea bizantină la nordul Dunării a însemnat latinizarea daco-romanilor până în anul 600, deci nu retragerea aureliană este jalon al încheierii romanizării directe, ci retragerea bizantină în fața avarilor sau salvilor la cumpăna secolului VI. Așa cum o atestă expresia ”torna, torna fratre”, poporul proto-român era conturat la anul 600. Revenirea bizantină, mai ales a dinastiei Comnenilor după anul 1000, atunci imperiul era grecizat, a însemnat pentru autohtoni doar menținerea formei creștin-ortodoxe a românilor din arealul carpato-danubiano-pontic. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric Alexiada), a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Victoria totală obținută de bizantini și de aliații lor, ce i-a desființat pe pecenegi ca factor militar de prim-ordin al sud-estului european, i-a permis împăratului să restaureze autoritatea deplină a imperiului la Dunărea de Jos. După circa două decenii, thema Paristrion-Paradunavon, reconstituită, foarte probabil în vechile sale hotare, revenea sub stăpânirea deplină a imperiului. În anul 1094 „În timpul nopții, sosind un oarecare Pudilă, fruntaș al vlahilor și aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre, <împăratul> socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă dintre rude și generali, pentru a se sfătui ce e de făcut.În prima sa mențiune din Alexiada legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu romanii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt „în mod necruțător”.

În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armată amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului (așezare ce corespunde cu actualul oraș Hayrabolu, din Turcia). Respectiva oaste era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). În secolul XI, poporul român era sedentar și bine conturat în zona Dunării, Carpați, Haemus și Marea Neagră. De la contactul târziu cu bizantinii ne-a rămas frumusețea liturgică a ortodoxiei. Istoricii ar trebui să se axeze, în special, pe influența imperiului roman de răsărit în formarea și etnogeneza poporului român. Suntem mai mult romani bizantini, dacă fixăm în durata istorică lungă, de la retragerea aureliană din anul 275 până la anul 600 și cu influențele și cuceririle bizantine din secolele X, XI și XII în sudul României de azi. Un cronicar de azi din perspectiva teoriei istoriografice a analelor ar putea spune ”Noi de la Constantinopol ne tragem”. Influența romană bizantină asupra fostei provinii Dacia nu mai poate fi ignorată din punct de vedere istoriografic.

––––––––

Ionuț Țene

Alexandru NEMOIANU: Descurajarea

Regimurile politice din lumea apusean-liberală, în momentul de față sunt niște improvizații și niște uzurpări. Toate valorile morale, toată tradiția creștină care le-a dăruit splendoare și prestigiu, sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii „globaliste”. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană și în momentul de față prin forță, financiară sau militară. Gândirea multor, foarte multor oameni a fost pervertită și pângărită până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți care visează la lagăre cu comfort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limita de a nu mai crede că o alternativă există. Este vorba aici de lenea de a gândi și de a acționă; descurajarea lânceda și pierzătoare, acceptarea răului. Să nu uitam o clipa că descurajarea este o ispită venita de la cel rău, căci alternativa există! Da, acest drum mântuitor există. El există în adâncuri,în sufletele celor care cred și știu că Dumnezeu nu vă lăsa lumea Lui să piară. Dumnezeu mereu va lumina mintea celor care îl caută și le va arăta „calea, adevărul și viața”, le vă arăta drumul care duce acasă.

În momentul de față miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul,miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează. Marea greșeală pe care o fac cei dezamăgiți și descurajați este de a se încrede în „bunătatea ” uzurpatorilor. Așa au crezut banato-ardelenii în „drăguțul ghe împărat” și așa au fost dezamăgiți și înșelați cu furie. Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conclucrat.

Cu diavolul nu se stă de vorbă.

Ceea ce trebuie să facă, aceia care sunt de buna credință, este să spună mereu, tare și răspicat ceea ce după cunoștința și conștiința lor este adevărul. Nici un fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urma cu doua mii de ani, doisprezece pescari semianalfabeți, au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proste, care se găsesc în fruntea bucatelor azi, nu sunt Imperiul Roman, sunt domnia neamului prost. Lupta pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin „retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, viețuind după modelul satelor și comunităților organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău. Credința în bine și practicarea lui ,individual și colectiv,are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos Romanii, nu sunt proști și nu pot fi prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din pacte sunt destul de mulți,dar nu ar trebui nici băgați în seama și mai ales nu trebuie argumentat cu ei.Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe „părerea”, adică sa umpli vidul pe care îl are în cap.Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească. Lor le stă în ajutor Biserica Ortodoxa,Trupul mistic al lui Hristos,cel care schimbă comunitatea adunată în credință în forță invincibilă. Biserica Ortodoxa, care întotdeauna,în momentele istorice critice a știut să dea Romanilor cel mai bun sfat și cea mai buna soluție.

Aici suntem față în față cu incredibila putere a rugăciunii, a „dialogului” cu Dumnezeu, cel în Treime mărit, care nu dă gres niciodată. Legat de cele spuse stă bunul simț românesc, echilibrul și dreapta măsură românească, mereu cu grija, răbdare și hotărâre. Aici vedem conclucrarea dintre Creator și oamenii, „pe care atâta i-a iubit încât pe Fiul Sau, unul născut, l-a dat, ca tot cel ce crede intrânsul să nu moara ci să aibă viață veșnică.”Ioan 3;16).

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Descurajarea” →

Al. Florin ȚENE: Progresul în artă și în arta jurnalistică

Probleme discuției progresului în artă și jurnalism a început din perioada Renașterii.De câmd a apărut în Veneţia secolului al XVI-lea primul ziar European.. Aici au fost cu adevărat părinţii ziarelor. Aceste gazete scrise de mână se numeau avvisi sau gazettes.

Guvernul de la Veneţia a scos în anul 1556 „Notizie scritte”. Acesta cuprindea informaţii pe subiecte militare, politice şi economice. Aceasta s-a întâmplat în Europa, dar în China a aparut primul ziar din lume. Încă din secolul al II-lea şi al III-lea d.Hr., în China, circulau foi cu ştiri în rândul oficialilor, iar între anii 713 şi 734, „Buletinul Curţii” era scris pe mătase. Informaţiile erau citite tuturor oamenilor.

În România primul ziar a fost „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei.

Analiza privind teoretizarea comparatismului axiologic al progresului în artă și jurnalism a început cu disputa dintre Antici și Moderni declanșată de Perrault în 1687 și continuată sub diverse aspect de toți marii esteticieni, privind problema progresului în artă și jurnalism, căpătând soluții dintre cele mai diverse. De remarcat era că aceștia nu distingeau o mare diferență, ceea ce nu este, spun eu, dintre arta scrisă și arta jurnalistică.

De la Marmier, care sublinia că nu există un criteriu constant privind acest progres, de comparație pentru stabilirea vreunui progres și diferențiere dintre lucrările de beletristică și articolele de ziar, la fel Boileau, care nu aducea complectări în acedt domeniu, iar Diderot marca decadența poeziei și falsul în lucrările jurnalistice, iar Hegel, care prezicea moartea artei prin sufocarea și înghițirea ei de către articolele de presă sau de către conceptul abstract, până la afirmația lui Croce că nu există sensuri pozitive sau negative între arta ca artă și arta jurnalistică, totul echivalându-se în Istorie sau părerea lui Lovinescu, susținător al incomunicabilității estetice a epocilor, toate opiniile pledau-direct sau indirect-împotriva progresului în artă și arta jurnalismului. Obiecțiile celor mai mulți negau progresul în artă indiferent din ce latură venea, artă ca artă, artă ca jurnalism, aveau în vedere o trăsătură reală și cele dintre cele mai însemnate a acestora, unicitatea, faptul că fiecare operă reprezintă un univers constituit, inconsurabil și incomparabil.Marii scriitori, inclusive marii jurnaliști – scria Tudor Vianu- sunt cei incomparabili între ei și nu este cu putință a stabili un progress, o gradație a drumului ce-i desparte. Nu se poate spune că Dante este superior lui Virgiliu și Ariosto lui Dante.

E adevărat, unii critici, gânditori au recunoscut existența unui progress, limitându-l însă la procesul cunoașterii prin jurnalism și artă, spunea Worringer, o parte din aceștia au observant existența unor cuceriri formale fără a le acorda calitatea de indicatori ai unei înaintări, cum a fost Focillon, sau schimbarea principiilor ce stau la baza viziunii artistice, în reportaje, portrete, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Progresul în artă și în arta jurnalistică” →

Olimpia MUREȘAN: Revista ,,Sintagme Codrene”, nr.1 / 2020

REVISTA SINTAGME CODRENE –numărul 1-din 2020 este continuatoarea mai vechii revistei „Izvoare Codrene” având ca manager fondator pe poetul băimărean VASILE Dan Marchiș-iar colaboratori scriitori din țară și din străinătate. Este o revistă de literatură, artă, istorie, religie și tradiții. Despre acest prim număr al noii reviste voi scrie câteva cuvinte de apreciere la adresa unora din colaboratorii mai vechi sau mai noi ai acestei grupări literare de scriitori care par a fi uniți prin scris de sentimentul patriotic.

Scriitorul Ion Nălbitoru alege din volumul „România, Catedrala din Carpați” un fragment în care prezintă frumusețile și bogățiile acestui loc binecuvântat de Domnul pe pământ și anume-Maramureșul; astfel un virtual turist află că orașul reședință de județ Baia Mare oferă spre a fi vizitate Muzeul de Etnografie și Artă Populară, Muzeul Județean de Mineralogie-unde se află expuse „flori de piatră” din minele maramureșene, Muzeul Satului, mergând prin județ poți ajunge la Stațiunea Izvoare, Munții Gutâi în Ținutul Maramureșului, vestitele porți maramureșene, multe biserici de lemn, Cimitirul Vesel de la Săpânța, Sighetul, orașul Borșa etc.

Gheorghe Apetroaie-asemeni părintelui Iustin Pârvu aduce un omagiu poporului român greu încercat de soartă, se adresează fiilor patriei asemenea lui Alecu Russo în „Cântarea României”-spunându-le să nu-și uite eroii, pe cei ce-au luptat cu vitrejiile sorții și să încerce cu ajutorul lui Dumnezeu să treacă cu bine peste aceste zile triste pandemice-:

„Dar nu dispera Poporul meu, cel care în drumul tău ai renăscut mereu, sădindu-ți în pământ fertil, spre a-ți crește din nou stejarii, fiii tăi, mai vânjoși, mai frumoși și mai români, de care să te sprijini în noile veacuri, să nu te apleci de boală, de cei străini și nici de orice de aiurea vânt…!”

Aceeași nostalgică Daniela Forcoș aduce-n prim plan ideea singurătății și a depărtării față de ceea ce iubește cel mai mult-lumina și libertatea: „În mine, închisă cum într-o cușcă/ ascult susurul tăcerilor ce par a nu exista/ în lumea-mi surdă și oarbă./ Existența mea a fost numai singurătate/ și întunecate ruine./ Aș vrea să strig, să vorbesc la nesfârșit/ să sap cu mâini tremurătoare…/ disperat să sap, /pentru a găsi o dâră de lumină, de libertate…/și în timp ce caut lumina,/ sufletu-mi plânge!”

Într-un articol plin de sensibilitate poetică –în care se repetă sintagma „nu aș fi crezut” Romeo Tohan a avut sentimentul că România „a rămas blocată undeva în bucla unui trecut imuabil căruia prezentul nu îi schimbă cursul…la care o silesc guvernările unei clase politice ostile propriului popor, hotărâte să o sărăcească, să o îmbolnăvească, să o desproprietărească, să o dezumanizeze, să o împuțineze să o alunge în exod, să o îngenuncheze, să o extermine.”…nu aș fi crezut că din regim în regim, din guvern în guvern, țeavă cu țeavă, sârmă cu sârmă, tablă cu tablă și șurub cu șurub economia românească va fi demontată, tăiată și vândută la fier vechi; spre sfârșitul articolului se dă un semnal „al deșteptării neamului și comanda organizării din mers a detașamentelor de luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea ființei naționale românești…simt și presimt că se apropie clipa ridicării românilor pentru neam și țară.” Subscriem și noi din toată inima la aceste idei ce așteptăm a fi puse în practică de cei ce mai au în minte și-n inimă un grăunte de lumină pentru patria străbună!

Scriitoarea Olimpia Mureșan scrie articolul „Biserica de lemn din Ulmeni-Maramureș”-monument istoric- renovat prin schimbarea acoperișului de la biserică și de la clopotniță prin strădania preotului paroh Giurgiu Dumitru, a Consiliului Parohial al bisericii și a sprijinului acordat de instituțiile abilitate.

Prozatoarea Lidia Stoia în articolul meditativ: „O frumusețe care dintotdeauna exista…”se adresează unui „prieten drag” care e de fapt un alter ego, e o convorbire cu un prieten imaginar, de fapt cu propria conștiință-în încercarea de a desprinde răul de bine, adevărul de minciună, nedreptatea de dreptate; viața apare ca un joc de șah care pune față-n față pe omul simplu, credincios și slujitor Creatorului Divin cu omul(tu) care nu vede dreptatea, adevărul și calea mântuirii umane, nu vede frumusețea acestora, frumosul și adevărul etern-(„un om ca un întuneric”), săracul e singurul care aderă încă la o ascensiune a conștiinței.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Revista ,,Sintagme Codrene”, nr.1 / 2020″ →

Alexandrina TULICS: Aș vrea să fiu un strop de rouă (poeme)

Aș vrea să fiu

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri, nici în copilărie,

un câmp de flori ,cânt de viori ,

albine-n dulce fericire.

Un vas curat fără de umbre ,

un cânt de ciocârlii în zbor,

un brat de lemne, codru -pâine ,

pentru săracii care n-au mâncare,

tihnă și pridvor.

Aș vrea să fiu un strop de rouă

să calci pe el când vei veni,

Sigiliul revenirii Tale ,

cănd mi-ai promis că

și aici vei fi cu mine și în veșnicii .

Ce să mai fiu? un strop de rază

ce scrie despre Tine, sfânt, curat,

ce-aleargă -n lumea cea bolnavă

străini de Tine ,greii încercați .

O rămurea aș vrea să fiu

că viața n-are moartea

E Viată așa cum ne-ai promis,

de Tine, nimeni nu ne mai desparte.

Aș vrea să fiu albină-n stup cu aripile Tale ,

Să mă opresc la cei ce sunt cuminți

dar și nenorociți pe Cale.

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri,o floare -păpădie ,

să fiu de leac prin vers aici

dar puful ei ..s-ajungă-n veșnicie!

Eu n-am plecat, te-aștept să vii…

S-a așternut atâta praf

Pe-mbrățișarea noastră,

Când Mi-ai promis c-ai să Mă chemi,

Să vin din zarea limpede, albastră,

Să-ți fiu Prieten-n părtășii,

Și reazem cald în suferință

Să-mparți cu Mine bucurii,

Să te ajut în suferință.

Să Mă slăvești cum o făceai,

În nopți și la trezire,

Continue reading „Alexandrina TULICS: Aș vrea să fiu un strop de rouă (poeme)” →

Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire

Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.

Are să-ți fie și mai dor.” (Tudor Mușatescu)

Nu știu dacă există cineva pe pământ căruia să nu-i fie DOR de cineva, de ceva. Să nu-și dorească să reîntâlnească/regăsească o ființă dragă, să petreacă timp de calitate împreună și să se bucure de lucruri/experiențe frumoase. Pentru acest lucru suntem dispuși să străbatem distanțe și să afectăm timp, să acționăm într-un anumit mod pentru a ne potoli dorul. Însă, ne întrebăm, ce putem/ce ar trebui să facem atunci când subiectul dorului intră în categoria pierderi irecuperabile. Dispariția unor ființe dragi, a unor persoane din familie chemate de Domnul pentru a se odihni printre stele este ordinea firească a ființării omului. În acest chip, „însăși moartea ne-a făcut nemuritori”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne face nemuritori, în primul rând întru înviere, apoi ne face nemuritori în sufletul celor dragi prin dorul pe care îl poartă. Ne tulburăm, ne mâhnim, ne întristăm, trăim povești cu o bogată încărcătură emoțională, dorind să facem ceea ce se cuvine pentru persoana respectivă în funcție de trăirile noastre, dar și de potențialul de care dispunem pentru că: „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” (Antonie Plămădeală)

În acest sens, admirabilă este inițiativa poetei, scriitoarei, eseistei Mariana Gurza și a soțului său, ing. Vasile Gurza de a dedica o carte părinților lor, intitulată deosebit de inspirat „Icoane vii”, publicată la Roman, Editura Mușatinia, 2020, grafică copertă maestrul Iurie Braşoveanu, ceea ce confirmă ideea conform căreia: „Cărțile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferințele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre).

Cartea are dedicația: „Cu drag și pioasă amintire, părinților noștri, Viorica, Ioan – Florica, Valentin.” Conținutul cărții este precedat de poemul „Mama mea…”, de Doina RIZAC – Dumbrăvița (sora Marianei) și de un Argument al autoarei.

Pentru împlinirea acestei dorințe, Mariana a ales să se exprime prin cele mai sensibile specii literare – poezia și eseul – care transmit, rezonează și emoționează.

„Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.”, ne spune autoarea, care în paginile cărții dăltuiește imagini vii despre locurile minunate și persoanele dragi din familie care au plecat dincolo de zare, înflorindu-i DORUL și AMINTIRILE. Un măiestrit tablou de familie ne emoționează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat/ coasa pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil/ născut în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.” „Vremuri crude”

Dialogul autoarei cu părinții este mișcător. „Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu.” (Scrisoare către tata); „Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor şi/ Doamne, grea este despărţirea// şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,/ să fiu cu inima-mpăcată/ că te-odihneşti printre cei drepţi.” (Tată, mi-e dor de tine) Pentru Mariana Gurza, „Puterea rugăciunii este extraordinară!”: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea…// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea, cea blândă…” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi…” (Un șir de mătănii…)39

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire” →

Al. Florin ȚENE: Lucrări de la Secțiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig

Revoluția de la 1989 în viziunea profesorilor și elevilor

În urmă cu ceva timp am primit de la domnul profesor dr. Petre Din , așa cum îi este obiceiul de mulți ani, să-mi trimită cărțile pe care le scrie sau coordonează. Acum mi-a trimis volumul “Revoluția de la 1989 retrospective istorice “ , lucrare editată de dânsul în cadrul catedrei de Istorie și Socio Umane de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig.De fiecare dată am scris despre acestea fiindcă autorul, de care facem vorbire, este tipul adevăratului dascăl de provincie care luminează cu știința sa nu numai învățăceii ci și cititorii cărților sale.

Cartea tipărită la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, am primit-o cu următoarea dedicație: “Domnului Președinte al Ligii Scriitorilor din România, Alexandru Florin Țene, avem deosebita onoare să vă dăruim acest volum ca o expresie a sentimentelor de aleasă prețuire pe care le nutrim față de implicarea Dumneavoastră în promovarea actului cultural din România și pentru prodigioasa activitate culturală pe care o desfășurați în spațiu public intern și internațional. Cu toată gratitudinea și recunoștință, ss Din Petre, Sibiu, 2XI.2020.“

Volumul se deschide cu prefața semnată de directorul Liceului Teoretic “Gheorghe Lazăr din Avrig profesorul Emilian Marius Novac, care, printre altele, subliniază: “Acum la 30 de ani de la acest istoric an 1989, acest grup de profesori au transmis în volum o frântură din evenimentele cunoscute și trăite, o viziune proprie despre revoluție și un îndemn la lectură, la cunoașterea istoriei contemporane. “ Aceste rânduri din Prefață le regăsim și într-un fragment mai mare pe ultima copertă a cărții.În continuare, editorul volumului, Petre Din, în “Cuvânt înainte”ne atrage atenția asupra faptului “că Sesiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “Avrig, din data de 18 decembrie 2019, este o formă de atașament față de valorile promovate de Revoluția din Decembrie 1989, dar și un factor de coeziune și de aderență atât la identitatea națională, cât și la cea europeană.“

Un interesant studiu publică profesorul Emilian Marius Novac, intitulat “Revoluția de la 1989 în contextual european “, în care contribuția lui Mihai Gorbaciov nu este de neglijat la amplele reforme denumite perestroika, care practic au contribuit la căderea imperiului sovietic. Nu este uitată intensa activitate desfășurată de papa Ioan Paul al II-lea care a susținut mișcarea anticomunistă din Polonia.

“30 de ani de la revoluție “ semnat de prof.ing.Marcel Luca este, practice, un jurnal obiectiv al zilelor revoluției, punând accent pe măcelul, așa zișilor teroriști, și starea de haos instaurată pe întreg teritoriul românesc.

Preotul, lector universitar dr. Emanuel P. Tăvală în lucrarea sa “Să luăm aminte… “dezvoltă un eseu în care, prin comparație, evidențiază similitudinile evenimentelor din 1600 și cele 1918, inclusiv din 1989, care sunt clipe astrale ale românilor și al României.

Despre dimensiunea spiritual-simbolică a evenimentelor din decembrie 1989 scrie cu mult patos preotul Vasile Gafton, înserând reflecții pertinente după aproape un sfert de veac de la acea cotitură în istoria neamului românesc. Lucrarea este structurată în șase diviziuni și o concluzie, dezvoltându-se ca un studiu socio-politic despre nemulțumirea generală a românilor al regimului comunist-criminal.

Cunoscutul publicist și teolog cu care mă întâlnesc în diferite publicații, Stelian Gomboș publică în acest volum o retrospectivă ale celor 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 și un interviu cu regretatul, profesor, istoric și academician Florin Constantiniu despre revoluționarii de atunci și clasa politică, concluzionând: “ Anii 1989-2011 vor fi considerați o perioadă de declin, clasa politică și poporul român împărțind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate.“

Profesoara Marineta Popa dezvoltă fenomenul înlocuirii dictaturii de până în decembrie 1989 cu libertatea și democrația.

Un studiu amplu și interesant este “Revoluția din jurul Catedralei Ortodoxe “ semnat de Mara Alexandra Hulpe, Maria Alexandra Hulpe și prof..Costel Neacșu, cunoscut scriitor din Sărmașu, județul Mureș. Practic acest studiu este o frescă sângeroasă a evenimentelor din Timișoara cu participarea unor preoți, inclusiv o listă cu lozincile strigate de revoluționarii din orașul de pe Bega.

Contribuția sibienilor la Revoluția din 1989 este abordată de Paula-Cristina Muntean, având coordonator pe profesorul Marcel Luca. Sunt amintiți victimile revoluției de pe străzile Sibiului, execuția Ceaușeștilor în ziua de Crăciun și concluzionând cu analiza lumii libere și democratică, după 30 de ani,

Despre anul marii schimbări din spațiul carpato-danubiano-pontic scriu Darius-Dumitru Gavrilă și Denisa Giorgiana Iagăru, în coordonarea profesorului Octavian Marcele Luca, iar Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lucrări de la Secțiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig” →

Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare

Astăzi 7 noiembrie am văzut la televizor imagini dintr-un oraș american cu tineri care săreau într-un picior și purtau lozinci denigratoare. Tineri debusolați, tineri care se bucurau că au scăpat de un Președinte care s-a luptat pentru viitorul lor, ca acesta să fie unul luminos, să aibă parte de educație, învățătură, cinste, iubire și bunătate. Dacă aș fi fost în mijlocul lor i-aș fi întrebat: Ce rău v-a făcut Președintele? V-ați gândit câtă energie, sănătate a dăruit acestei țări pentru a o face din nou puternică, a deveni din nou exemplu pentru alte țări, așa cum a fost cu mult timp în urmă? O fi greșit cu câte ceva? Poate! Cine muncește mai și greșește! De unde atâta răutate în sufletele voastre tinere cu care ați intrat în viață? Cu cine l-ați schimbat, tineri inconștienți? Ce viitor al planetei vă imaginați? Va fi viața voastră, desigur! V-ați gândit cum ați dori să o aveți?

Președintele Donald Trump a fost atacat frecvent pentru că a încercat să schimbe gândirea și deciziile oamenilor care reprezentau America, pentru că a dislocat o parte din politicienii care au stat zeci de ani la putere, fie democrați, fie republicani, dar care au avut o doză insuficientă de patriotism și pentru care renumele și interesul personal al câștigului a primat. Ei nu au iubit cu adevărat valorile pentru care această țară era specială, cea mai măreață din lume, țara care era atracția oamenilor capabili și muncitori din alte țări, în fine – țara care era „First”!

Stânga, astăzi neo-marxiștii, declară că-i iubesc pe toți, dar de fapt nu iubesc nimic în afară de bani, de câștigul egoist al fiecăruia, dobândit pe orice cale, fie ea legală, fie ilegală. Ei nu luptă pentru oameni, cât pentru ceea ce li se cuvine lor, și cred că li se cuvine totul, atunci când sunt la putere. Și când te afli la putere zeci de ani, compasiunea pentru cei de lângă tine scade, egoismul crește, corupția se intensifică și ia forme diferite. Frauda electorală este o corupție de mare anvergură, folosită, tehnologizată, deoarece datorită folosirii ei, politicienii își pot recuceri și păstra puterea. Greu depistabilă, dar care trebuie totuși dovedită și dată în vileag.

România, țara din care am venit, a cunoscut mai îndeaproape teroarea și corupția ajunsă la cotele ei maxime, în timpul socialismului (experiență a comunismului) și în perioada post-comunistă.

Istoricul American Keith Hitchins (n.1931), membru de onoare al Academiei Române, cel care a publicat la Oxford University Press o istorie a românilor, în două volume, a scris: „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar și disprețul pentru Lege”.

A fost o perioadă când cei mai mulți dintre români (est-europenii în genere) gândeam într-un fel și ne exprimam în alt fel, atitudine pe care am numit-o „dedublare”, din cauza spaimei care a fost indusă de către organele conducătoare de partid și cele ale securității statului. Și o foloseam pentru a putea supraviețui, a ne păstra un loc de muncă și a avea ce mânca copiii noștri. Norocul a fost mintea românilor, înțelegerea multora, hărnicia și sănătatea lor, fibra genetică care o aveau. Nu ne poate învinui nimeni că nu am protestat prea tare, fiindcă regimul era de o teroare cumplită. Alături de noi, erau întotdeauna păzitorii, demascatorii, criminalii care ne puteau arunca în închisori, și a ne ucide. Ura și răzbunarea erau în sufletele acelor oameni care serveau sistemul.

Acest început de teamă am sesizat și aici în America, la votarea recentă. Mulți s-au ferit să-și exprime cu sinceritate gândul, ceea ce nu este caracteristic poporului american. Americanii s-au remarcat întotdeauna prin sinceritate, libertate, luptă pentru adevăr.

Noi, cei bătrâni, am trăit în perioada Regatului României vremurile unei copilării senine, când iubirea, romantismul, credința ne erau repere susținătoare ale vieții; când părinții ne duceau la Biserică, când ne închinam la masă și spuneam „Tatăl nostru!”, când ascultam sfaturile părinților și ale dascălilor, când aveam libertatea de a face ce doream, în slujba vocației și a binelui, când respectam conducătorii țării, când eram crescuți conform poruncilor din Biblie: „Să nu furi, să nu ucizi, să nu minți etc.” Și am prins dintr-o dată schimbarea, când sistemul comunism a preluat totul în mâinile sale. Ce bulversare a fost! Noi adolescenții eram rătutiți, părinții noștri debusolați cu privire la sfaturile pe care trebuiau să ni le dea, intelectualilor detronați li se intentau false acuzații, pentru a fi uciși, în final, din punct de vedere moral. Puterea era a celor mediocri și analfabeți. Cum ieșeai din rând, erai terminat! Și așa ne-am trăit viața. Cei care au acceptat compromisuri, au dus-o binișor, le-a fost cald… Mă întreb cum au trecut viața dincolo, cei care au și plecat. Și-au cerut iertare cuiva pentru slăbiciunea din această viață? Fiindcă conștiința nu iartă! Ea până la urmă cântărește, chiar înainte de a ajunge în fața Celui cu cântarul de cea mai mare precizie!

În alte părți ale lumii ideologizarea s-a făcut treptat, în diferitele zone de activități umane. Adică acea spălare a creierelor, care s-a încercat a se face brutal și la repezeală în închisorile comuniste. Cu alte cuvinte, spălarea creierelor s-a făcut treptat, discret, rațional. Comportamentul socialist care s-a impus în unele țări și se va impune în altele, el a schimbat și va schimba și caracterul oamenilor. Păcat! Când se va conștientiza faptul, poate va fi prea târziu de a mai remedia ceva. Va fi acceptată ideologia materialistă și atee, care folosește ura pentru a schimba, răsturna sistemul capitalist și a instaura comunismul global. De ce oare s-a lovit în economia celei mai prețuite țări? Și de către cine? Și încă cu ce „armă” neașteptată!

Ieri credeam cu tărie că poporul american – cinstit, liber și drept – a demonstrat că simte sau știe ce îl așteaptă, că nu dorește ideologia neo-marxistă. Și nu ar fi puțin lucru! „Bravo, America!, datorită lui Trump partidul republican a reușit să exprime, la vedere, această performanță”, au scris unii. Ca astăzi, 7 noiembrie, să fiu uimită de ceea ce văd. Și cum aș putea numi atitudinea tinerilor de pe străzile orașelor unde au manifestat complet invers celor așteptate? Inconștiență, lașitate sau trădare? Desigur că funcție de vârstă! Mulți tineri manipulați sau inconștienți, unii jurnaliști, canale de televiziune și oameni politici – lași și trădători. Sigur că dramul de inconștiență le poate aduce tinerilor „o fărâmă de fericire, dar multă inconștiență – doar nefericire!”. Lașitatea oamenilor maturi însă, este dovada necinstei. Scriitorul român Liviu Rebreanu a scris, în legătură cu acest subiect: „Politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează lașitatea omului, care trăiește din minciună și trădare, care înșală cu știință pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conținut, care astfel în mod conștient sapă viitorul țării înlăturând din viața publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă și trainică a unui popor”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare” →