REVISTA SINTAGME CODRENE –numărul 1-din 2020 este continuatoarea mai vechii revistei „Izvoare Codrene” având ca manager fondator pe poetul băimărean VASILE Dan Marchiș-iar colaboratori scriitori din țară și din străinătate. Este o revistă de literatură, artă, istorie, religie și tradiții. Despre acest prim număr al noii reviste voi scrie câteva cuvinte de apreciere la adresa unora din colaboratorii mai vechi sau mai noi ai acestei grupări literare de scriitori care par a fi uniți prin scris de sentimentul patriotic.
Scriitorul Ion Nălbitoru alege din volumul „România, Catedrala din Carpați” un fragment în care prezintă frumusețile și bogățiile acestui loc binecuvântat de Domnul pe pământ și anume-Maramureșul; astfel un virtual turist află că orașul reședință de județ Baia Mare oferă spre a fi vizitate Muzeul de Etnografie și Artă Populară, Muzeul Județean de Mineralogie-unde se află expuse „flori de piatră” din minele maramureșene, Muzeul Satului, mergând prin județ poți ajunge la Stațiunea Izvoare, Munții Gutâi în Ținutul Maramureșului, vestitele porți maramureșene, multe biserici de lemn, Cimitirul Vesel de la Săpânța, Sighetul, orașul Borșa etc.
Gheorghe Apetroaie-asemeni părintelui Iustin Pârvu aduce un omagiu poporului român greu încercat de soartă, se adresează fiilor patriei asemenea lui Alecu Russo în „Cântarea României”-spunându-le să nu-și uite eroii, pe cei ce-au luptat cu vitrejiile sorții și să încerce cu ajutorul lui Dumnezeu să treacă cu bine peste aceste zile triste pandemice-:
„Dar nu dispera Poporul meu, cel care în drumul tău ai renăscut mereu, sădindu-ți în pământ fertil, spre a-ți crește din nou stejarii, fiii tăi, mai vânjoși, mai frumoși și mai români, de care să te sprijini în noile veacuri, să nu te apleci de boală, de cei străini și nici de orice de aiurea vânt…!”
Aceeași nostalgică Daniela Forcoș aduce-n prim plan ideea singurătății și a depărtării față de ceea ce iubește cel mai mult-lumina și libertatea: „În mine, închisă cum într-o cușcă/ ascult susurul tăcerilor ce par a nu exista/ în lumea-mi surdă și oarbă./ Existența mea a fost numai singurătate/ și întunecate ruine./ Aș vrea să strig, să vorbesc la nesfârșit/ să sap cu mâini tremurătoare…/ disperat să sap, /pentru a găsi o dâră de lumină, de libertate…/și în timp ce caut lumina,/ sufletu-mi plânge!”
Într-un articol plin de sensibilitate poetică –în care se repetă sintagma „nu aș fi crezut” Romeo Tohan a avut sentimentul că România „a rămas blocată undeva în bucla unui trecut imuabil căruia prezentul nu îi schimbă cursul…la care o silesc guvernările unei clase politice ostile propriului popor, hotărâte să o sărăcească, să o îmbolnăvească, să o desproprietărească, să o dezumanizeze, să o împuțineze să o alunge în exod, să o îngenuncheze, să o extermine.”…nu aș fi crezut că din regim în regim, din guvern în guvern, țeavă cu țeavă, sârmă cu sârmă, tablă cu tablă și șurub cu șurub economia românească va fi demontată, tăiată și vândută la fier vechi; spre sfârșitul articolului se dă un semnal „al deșteptării neamului și comanda organizării din mers a detașamentelor de luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea ființei naționale românești…simt și presimt că se apropie clipa ridicării românilor pentru neam și țară.” Subscriem și noi din toată inima la aceste idei ce așteptăm a fi puse în practică de cei ce mai au în minte și-n inimă un grăunte de lumină pentru patria străbună!
Scriitoarea Olimpia Mureșan scrie articolul „Biserica de lemn din Ulmeni-Maramureș”-monument istoric- renovat prin schimbarea acoperișului de la biserică și de la clopotniță prin strădania preotului paroh Giurgiu Dumitru, a Consiliului Parohial al bisericii și a sprijinului acordat de instituțiile abilitate.
Prozatoarea Lidia Stoia în articolul meditativ: „O frumusețe care dintotdeauna exista…”se adresează unui „prieten drag” care e de fapt un alter ego, e o convorbire cu un prieten imaginar, de fapt cu propria conștiință-în încercarea de a desprinde răul de bine, adevărul de minciună, nedreptatea de dreptate; viața apare ca un joc de șah care pune față-n față pe omul simplu, credincios și slujitor Creatorului Divin cu omul(tu) care nu vede dreptatea, adevărul și calea mântuirii umane, nu vede frumusețea acestora, frumosul și adevărul etern-(„un om ca un întuneric”), săracul e singurul care aderă încă la o ascensiune a conștiinței.
Poetul Vasile Dan Marchiș publică un grupaj de poezii, mă voi opri doar asupra meditației-călătorind prin sine-conversație: „Seism”-o poezie care dezvoltă ideea că Dumnezeu-Creatorul vrea înălțarea noastră, că noi, oamenii suntem atât fiii pământului cât și ai cosmosului total, putem face față peste tot, toți suntem pe calea înălțării, fiecare după zbaterea personală; ca și în alte poezii scriitorul vorbește cu „muza”-care-l îndeamnă să scrie și să nu se ascundă într-un turn de fildeș, îi dă speranța lucrurilor viitoare. Omul fuge, e dezorientat, dar locul omului e în fața lui Dumnezeu, poetul fiind chemat a scrie- vrea să-și trăiască viața și „teama de viață„ împreună cu ceilalți oameni și „nu” singur și „nu” în seism; apar întrebări despre viață și moarte, despre adevăr și minciună, despre credință și necredință, e un cutremur al sufletului poetic care-pus în fața realității nu știe ce să facă-să fugă sau să înfrunte „seismul” întunecat al frământărilor interioare care așteaptă a fi scoase la suprafață: „Pământul își descarcă prin vibrații nebunia/ orgoliul și fantezia/ cutremurând până și altarele,/ dând peste cap binecuvântările,/ dezlegările de orice fel,/canoanele și complimentele,/amestecând ritualurile cu viciile,/ datinile cu fanteziile,/serenadele cu bocetele,/ făcându-ne să ne întrebăm dacă este eficientă fuga/ și ruga, …”
Conștiința poetului „vietatea mea de companie” care-l însoțește necondiționat e un„ alter ego” al scriitorului-acum cântă, mai precis colindă în stil optimist, liber și distinct. Dacă până acum conștiința îi spunea poetului „să nu îngroape eroii-n sanctuare” deoarece eroul era asemenea ție(omului) dar, după moarte-e asemenea lui Dumnezeu, el și-a dat viața necondiționat pentru o cauză nobilă care nu era personală, ci ținea de ideea libertății și a dreptății poporului român greu încercat, un popor amenințat cu frica și cu moartea, doar Dumnezeu prin puterea Lui îl mai poate salva; concluzia se vede a fi una optimistă, încrezătoare, un cântec de colind strămoșesc, un adânc în înălțime: „După ce și-a dat drumul la glas/ într-un dumnezeiesc și unic stil/ m-am convins că atunci am ascultat pentru ultima dată/ o colindă în regim de tril…/ Of, pământule, căiește-te să știm ce binecuvântăm!/ Of, pământule, căiește-te să nu te îngânăm/ ca păsările care se întrec una pe alta zburând, migrând…”
Și deoarece „între noi rămas-a puntea care leagă două maluri” scriitorii italieni aduc un plus de farmec în această revistă-la lecturarea poeziilor scrise în italiană, dar și traduse în română, astfel Alfonso Gargano copleșit de iubire față de soția lui îi spune printr-o glumă în versuri că:„ Pentru-o noapte de dragoste blândă și prelungită,/ Pentru sărutări, mângâieri și șoapte dulci/ Orice ocazie este potrivită…/ Și ca să fiu în formă în orice moment/ Cu toate celelalte femei fac antrenament.” La fel italianul Mariano Grossi-fost ofițer al armatei, născut la Bari în 1955 în „Lupta cu biscuiții”-o poezie/ proză lirică sugerează legătura mamă-fiu și posibila ei ruptură dacă fiul nu va renunța la niște obiceiuri greșite: „Așadar, este adevărat că viața noastră are o formă inelară/ și că semnele revin ciclic și găsim în ele un simbol…/ Dumnezeu mă va face să mor/ Nu cred că îți va plăcea!/ Termină cu acel viciu!/ Nu o mai face niciodată!/ Ar putea adumbri pe Domnul Nostru Iisus!”
Studenta Marianna Lombardi a ales „sensibilității mele să-i dau valoare, oferindu-i un leagăn alb și nuanțe fără limite, pe care, poate, doar cineva cu un suflet delicat-o poate descoperi și aprecia.” Născut la Napoli-tenorul Luca Lupoli este Laureat în Literatură Modernă, specialitatea Artă, Muzică și Divertisment-interpretează roluri din marii compozitori: Mozart, Rossini, Verdi și Puccini-el poate fi ascultat accesând site-ul www lucalupoli.it-la fel soprana Olga de Maio-născută tot la Napoli este câștigătoare a numeroase concursuri naționale și internaționale, la fel se poate urmări la site-ul-www olgademaio.it.
Așa cum ne-a obișnuit scriitoarea Nadia Urian scrie o proză cu un mesaj impresionant de sensibil și actual cu titlul: „ Așteptarea”-aducând cititorul până la acel prag în care lacrimile curg cu putere, acțiunea sau mai bine zis relatarea psihologică a gândurilor pacient-muribund, însoțitor, infirmiere-se petrece într-un salon-„Salonul Morții”-unde erau aduse și internate cazurile cele mai grele-de fapt erau muribunzii-cei ce nu mai aveau scăpare prin tratamentul ce li s-ar fi dat și care erau însoțiți de un aparținător al familiei de obicei, dar și de asistente care urmăreau etapa finală a firului vieții- când numai lumânarea mai era de un real folos. Se redau astfel sentimentele și rugăciunile celor din salon, lacrima din colțul ochiului, ore, minute, clipe de viață sunt analizate de autoare cu ochiul unui fin psiholog-un tată de doar cincizeci de ani cu fiul lui alături, o doamnă cochetă, foarte îngrijită-adusă acolo de femeia care mătura scările de la bloc, ea-l aștepta pe fiul ei-care nu reușește s-o mai găsească în viață etc Un fragment semnificativ: „Între cei pe care soarta i-a adunat aici ca însoțitori sau bolnavi s-a țesut o legătură de suflet, ce numai acolo o puteai simți. Înveți sau te înveți să asculți glasul sufletului. El contează. Restul, nimic. Vezi, doar dacă vrei și faci, dacă poți. Contează că ești acolo. Dar cel de lângă tine simte asta. Bolnavul depinde de însoțitor, iar însoțitorul de bolnav. Nu are cum să-ți fie mai aproape asistenta sau infirmiera. Nu au cum! E secția cea mai grea! Un caz e mai greu decât altul…”
Scriitoarea Angela Dumbravă descrie în proza scurtă: „Despre neliniști, curiozități și destin” întâmplări din cea mai frumoasă perioadă a vieții-copilăria și gimnaziul -când familia, anturajul, munca, aprecierea celor din jur contribuie la ceea ce adesea numim „cei șapte ani de acasă”. Astfel cartea de zodii a Babei Ivina –bunica lui Mihai-colegul de bancă al autoarei a devenit „obiect de studiu” chiar și pentru profesori- iar despre omenia din lumea animalelor povestea adevărată a puiului de mânz Bela-adoptat de vaca Dumănica (ce avea și ea un puișor) ne dovedește așa cum zice autoarea că: „sentimentul de mamă este același la orice ființă-copii, animale, păsări, insecte.”
Nu în ultimul rând, semnalăm prezența poetului rapsod popular Nelu Danci-din Plopiș-Maramureș cu un grupaj de poezii mereu actuale sau actualizate: „ În tăcerea nopții/ O mamă cu amar/ Își caută copilul/ Dar fu în zadar/…Prin pădurea deasă/ Umblă neîncetat/ De cumva își află/ Copilul dezmierdat…Se culcă istovită/ De atâta umblat/ Iar când se trezește/ Copilul e în pat…/ Minunea este mare/ De crezi în Dumnezeu,/ Să găsești tu alinare/ Găsindu-ți copilul tău..”-poezia „În noapte” sau poezia: „Timpuri grele”-Ajuns-am timpuri grele/ Acum pe pământ/ Când vara ușor se pierde/ Nu este ca oarecând… Toate acestea se întâmplă/ Că noi tot păcătuim,/ Și cu părul alb la tâmplă/ La bine nu ne gândim/ Facem rele pe pământ/ Nu gândim la ce e bine/ Doar averea ni-i în gând/ Nu gândim, Doamne- la Tine, De aia ne dai pedeapsă/ Și ne arăți puterea Ta/ Poate ne-întoarcem acasă/ Poate, am învățat ceva!”
Ar mai fi mulți autori de luat în seamă, dar voi aborda lucrările lor cu altă ocazie!
–––––––––––-
Prof. OLIMPIA MUREȘAN,
LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, Filiala Maramureș, Ulmeni, noiembrie, 2020