Lucian MĂNĂILESCU: Fântâna din cer (Poezii). In memoriam

Lucian MĂNĂILESCU (n. 11 noiembrie 1951 în Nehoiu, jud. Buzău – d. 4 noiembrie 2020)

Nuntă la Cana-Galileii

Nu pune pe seama mea,,,

toatre crimle…

Da, eu ţi-am ucis zâmbetul

în fiecare moarte,

iar şi iar, până ai rămas

o păpuşă cu gheare şi colţi.

până când am îmbătrânit

în adolescenţă

călcaţi în picioare de hoardele

scăpate din vitrine…

Dar nu mă acuza pe mine

de Orient – Express-ul care trece

prin gară, nu-mi pune în mână

pumnalul blândeţii,

lasă-mă să mă adpostesc aici,

sun ghilotina ploilor repezi

care înmulţesc sângele la Gala Galileii.

Frica

Nu mi-e frică să fiu iar

întruneric sau lumină

nu mi-e frică să fiu floare sau stea

care să tacă în inima mea.

Nu mi-e frică să mă risiprec

printre atomi şi cuante

nu mi-e frică de infinit,

Dar mi-e frică, Doamne,

mi-e tare frică

de ce-am trăit…

Poiana lui Iocan

Am obosit să ne cărăm în spate,

să învăţăm o viaţă pe furate,

să ne prefacem că venim la masă,

Copii fugiţi din raiul de acasă.

Din când în când, mai înjuru şi ei

Că satul era plin de derbedei.

Dar vorbele aveau garduri înalte

şi casele tot cerul într-o parte.

Iar seara se adunau vecinii-n porţi.

tăcând o vorbă-două despre morţi

apoi intrau, uituci, să buchisească,

dint-o gazetă, ce-au să mai trăiască.

Paramedicina

Nimeni nu mai pune diagnosticul exact,

zadarnic moartea se spânzură cu stetoscopul de gât,

pentru că noi tuşim pe altă planetă,

ne dore inima din pieptul iubitei

şi orbim de lumina palidă a zăpezii

la ferestrele nopţii polare.

Nici doctorii nu mai sunt ce au fost, s-au dotat

cu picamere şi bormaşini şi găuresc

pereţii dintre viaţă şi moarte,

dau cerul de-a dura pe ecrane cu fluturi,

după care scriu reţete interminabile

pentru bolnavii care aşteaptă încrezători

cu degetul la tâmplă.

Moartea vecinului de la parter

Azi noapte, vecinul de la parter

şi-a mutat singurătatea în cer.

Pe holul blocului o momâie

afumă tăcerea cu tămâie,

alta pâlpâie lumânările

şi trânteşte uşa şi zările,

iar a treia şterge soarele din ferestre,

pune o cană cu întuneric pe masă

şi scoate oglinzile şi amintirile din casă.

Doar un copil, cine ştie al cui,

plânge cu lacrimi căprui,

în timp ce oamenii din bloc

îşi dau capetele de-a dura pe trepte

şoptind în grabă un: ,,Dumnnezeu să-l ierte!”

Fântâna din cer

Ce mănăstire era trupul tău, Ana,

zidit în văzduhul toamnei,

şi risipit printre lianele ploii…

Dumnezeu ne zidea, pe atunci,

într-o lucarnă din cer

şi sânul tău palid hrănea întunericul.

Iartă-mă, Ana! Acum

eu mă zidesc într-o singurătate

care nu mai poartă numele tău…

Lucian MĂNĂILESCU este membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Poet. Absolvent al Școlii sanitare postliceale Buzău (1972); licențiat în istorie (2011). Asistent principal de epidemiologie la C.S.A. Buzău. Redactor/ redactor-șef la numeroase publicații locale: Viaţa Buzăului, Muntenia, (1990 – 1992); Jurnalul de Buzău (1992 – 1993); Informaţia Buzăului (1993); Fereastra, Mizil (2007 – 2016). A debutat cu poezie în România literară. A colaborat, printre altele, la revistele Luceafărul, Cronica, Viața Românească, Poesis, Vatra Veche, Oglinda literară, Cafeneaua literară, Urmuz, Plumb. În volum a debutat în 1997 cu versuri, Cartea junglei. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, transferat la filiala Brașov în 2018, reîntors la filiala Bacău începând cu 1 ianuarie 2020. A organizat cele nouă ediții ale Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil. Redactor de carte al unui număr de peste 50 de volume. A primit numeroase premii literare, printre care Marele Premiu la Concursul Naţional de poezie „Carmen Patriae” (Braşov, 2005), Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului la Festivalul „Primăvara poeţilor” (2009 și 2012), Premiul „Dumitru Pricop” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu” (2011).

OPERA (selecție): Poezie: Cartea junglei (1997); Lacrimi de Murano (2001); N Rememorări (2004); Ultima eră glaciară (2006); Am auzit că viaţa e frumoasă (2009); 60 (2011); Raiul pirania (2011); Atrocităţile fericirii (2015); Fractalia (2017); Amurg în șoaptă (2019). Interviuri: Ferestre literare (2016)

REFERINȚE CRITICE: Constanța Buzea, Vitalie Răileanu, Ion Roșioru, Marius Manta, Marius Chelaru.

Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească!

Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă

Unii cercetători au afirmat că Miorița e veche de doar câteva secole, iar alții că a fost creată pe vremea dacilor, dar nu au venit cu dovezi sau argumente. Miron Scorobete este primul care prezintă dovezi, ce atestă, prin metoda comparativă, că Miorița exista în secolul întâi î.Hr. și că poate fi cu mult mai veche, din vremurile preistorice. (Victor Ravini)

Deşi e considerată emblema spirituală a poporului român, deşi toate somităţile condeiului au scris despre ea, vechimea Mioriţei a rămas ascunsă în ceaţă. Culeasă de Alecu Russo şi publicată de Vasile Alecsandri la mijlocul secolului XIX, despre ea nu s-a putut spune cu certitudine decât că e mult mai veche. Dar cât de veche?

Fără a putea da răspunsul exact la această întrebare esenţială, noi putem doar dovedi că în secolul I î.H. ea exista, aceasta nefiind, totuşi, data creării ei, dată ce cu siguranţă se situează mult mai adânc în timp.

Pentru a fi însă înţeleşi în demonstraţia pe care o facem, va fi nevoie să explicăm nişte termeni tehnici din domeniul păstoritului, termeni necunoscuţi nici de cititori şi nici de exegeţi.

Eu pe acest teren am un privilegiu-unicat: toţi cercetătorii sublimei balade sunt “colegi de breaslă” cu Russo şi Alecsandri, intelectuali, scriitori, folclorişti; eu sunt singurul cercetător care a fost „coleg de breaslă” cu mândrul ciobănel. Eu chiar am păscut oile (ciobanul din fotografie sunt eu). Măcar la acest nivel, cel mai de jos, cel concret, ştiu aşadar despre ce vorbesc. Pentru că una e să fi coborât la vale zi de zi pe-un picior de plai în mijlocul turmei de miei şi cu totul altceva să zăreşti piciorul de plai din goana maşinii, să-l admiri în pliantele turistice şi să vorbeşti despre el după lecturi, ca despre Groenlanda sau Tahiti.

Toată lumea vorbeşte despre Mioriţa fără să ştie exact ce e aceea mioară. Mioară nu e sinonimul lui oaie, aşa cum îndeobşte se interpretează, ci termenul denumeşte o vârstă precisă a oii. Fiica oii până la un an e mială, ceea ce ar corespunde la om cu copilă. De la un an la doi, ea e noatenă, corespondentul pentru adolescentă. De la doi la trei ani, vârsta la care devine aptă pentru reproducere, e mioară, adică tânără. La patru ani e strămioară, în toiul vârstei, pentru ca de la cinci ani să fie oaie bătrână.

În vechime, mioara avea o semnificaţie aparte. Dintre oi, numai ea era eximia, aleasă pentru jertfă, consacrată. „Termenul eximius – la sacrificii – nu este un έπίθετον (epitet) poetic, ci un termen sacerdotal, simte nevoia să precizeze Macrobius. […] se numesc «hostiae eximiae» acelea (dintre animale) care – destinate jertfirii – sunt scoase din turmă…” (Saturnalia, p.156).

Vergiliu în Eneida pomeneşte în repetate rânduri despre jertfe, specificând de fiecare dată că e vorba de mioare (oi de doi ani), eximiae, alese: „Ea jertfeşte, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, IV, 57), „Ar fi mai nimerit să se jertfească acum […] tot atâtea oi de doi ani (mioare)” (Eneida, VI, 38-39), „Ea înjunghie, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, VIII, 544), „La început, merg la temple şi-şi cată pe lângă altare/Pacea, la zei: aduc jertfe cu bine alese mioare/După obicei…” (Eneida, IV, 93).

Nimeni, nici traducătorii, nici exegeţii, nu dau vreo atenţie acelei precizări, „de doi ani”, luând-o ca pe o expresie oarecare, fără importanţă, când ea, tocmai prin repetiţie, prin prezenţa ei obligatorie când e vorba de jertfirea unei oi, ar trebui să dea de gândit. Iar ea asta face: precizarea că e vorba de mioară exclusiv şi nicidecum de o oaie de altă vârstă.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă” →

Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul III)

Prispa avea cam peste trei metrii lungime, dar lățimea se potrivea pentru cele necesare unui comfort de odihnă. Măsuța împrejmuită de cele trei scaune cuprindea tocmai spațiul necesar. La orele unei după-amiezi cînd soarele își arunca, din cînd în cînd fășia colorată într-un galben roșiatic peste arborii cu crengile încărcate, lăsînd în voie să ajungă pînă în prispă doar sclipirile voioase. Peretele destul de înalt cu ușa de lemn a cărui ochi de sticlă luminat puternic ne despărțea de una din camere.Mirosuri îmbietoare ne turmentau simțirile. Desigur stăpîna casei era în toiul pregătirilor. Cîte un val de parfum fin ne vestea prepararea unor bunătăți sau cum îngîna nea Nichifor, de-ale Linei, scoțînd un zîmbet discret în care se deslușea secretul ,,parfumului,, din camera alăturată. Ne despărțea de bucătăria în care Lena zorea de treabă, un perete pe care erau înșirate –într-o ordine coloristică cîteva fășii de pînză a căror țesături erau presărate cu broderii:Ici trandafiri de un roșu aprins pe care zbîrnîia un roi de albine a căror aripioare străvezii lăsau să se întrevadă roșul intensiv. Pînzele cu distinsele cusuturi vioaie înșirate de-a lungul și latul peretelui, dădeau un aspect micii încăperi a unei adevărate expoziții de ,,lucru manual,,. Din cînd în cînd își lăsa a fi observată prezența prin spintecătura ușii. Un corp svelt, susținut de picioare acoperite pînă la genunchi de fusta, bine strînsă la șold de unde se prelungea partea superioară a unui trup desvoltat. Cămașa din poplin vernil se acorda cu fusta maronie care avea brodată pe ici- colo buchete de flori gălbuie acoperite parțial cu frunze lunguiețe verzui ca și culoarea ochilor stăpînei. Vrei nu vrei ,privirea-mi fugea către cea care ,cu tot zorul pregătirilor ,mai arnca cîte o vorbă: sunt din vremea tinereții…pe cînd ochimi erau ageri și degetele țineau acul care împungea .O parte aparțin mamei lui Nichifor. Poate veți avea prilejul să trecem pe la casa mamei. ..,,Mîini de aur,, nu alta….M-am apropiat de originala expoziție de ,,lucru manual,, privind țesăturile delicate,îmbinarea colorilor-armonioasă !

-Tăicuță Nichifor ,..sărută-i degetele …mare artistă!

Nu apucasem să mă așez ,cînd se auzii glasul cu intonație molcomă :-Nichifor,pofteșteți musafirul la un pahar de vin și…o mămăligă!

Lina tocmai răsturna din ceaun mămăliga a cărui abur se împrăștia ,iar eu îl absorbeam și-mi umpleam ființa .Drept în mijloc ,pe un rotund de lemn se instală ,mîndră,gălbuie prințesa serii,,mămăliga,,căreia Nichifor îi alătură vreo cîteva felii de caș,brînză de burduf și pe o tavă stăteau înșirate ouăle care-mi făceau cu ochiul!

–Să cinstim ,prietenul! Gospodarul se ridică ținînd în dreapta sa paharul cu vinul de un roșu aprins ,strălucind între pereții de sticlă cristalină. Golgăitul licoarei se afla în cele trei pahare care se uneau drept deasupra bunătăților .Sărbătoare ,în toată regula! Cele trei pahare sau alipit sub razele luminoase care se lăsau molcome asupra noastă. Urările s-au încălecat,unite iar privirile pline de voie bună glăsuiau de la sine.

Lina ne pofti să gustăm din bucate! Apoi adăugă :mai întîi …cu coada ochilor am făcut aceleași mișcări ca nichufor:peste globul auriu am pus bucata de brînză .Se făcu tăcere.

-Poftiți serviți și din celelalte,ciripi Lina .Avea o voce subțire ca firul de ață cu care brodase pe pînzele expuse.Ce mai o artistă,nu alta. Apoi am înfipt furculița din nou în mămăliga de pe platou .Gîndul îmi fugea ,kilometrii înapoi spre mămăliga pe care învățasem s-o prepar,într- cratiță în care fierbeam apa. –cu bubă voința dumneavoastră,mă adresasem Linei,care pregățise ,cu mare grijă bunătățile aflate pe masă .

-Nichifor ,în preajma toamnei a pregătit cîteva feluri de brînză,pe care le păstrîm în beci,la loc uscat:caș din lapte de oi,brînză la burduf…

-Mămăliga ,e ca un tort din făină de porumb,și privirea-mi scruta ceea ce mai rămase pe platou…

-Puneți apă în ceaun și o lăsați să fiarbă ,apoi adăugați sare și presărați puțină făină de mălai…de cum dă apa în clocote luați cîte o mînă de mălai cernut…Privirile ni s-au întretăiat ,iar gazdele mi-au îndreptat privirea spre polița unde se afla ceaunul,sacul de pînză cu făină …-Înțelesem că succesul unei simple mămăligi constă,,în produsele și modul de preparare ..cu cratiță și fără melesteu, produsul nu e mămăligă…ci ,,ligă orășenească”?

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul III)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Civilizația pietrei topite

Sunt foarte multe teorii despre apariţia vieţii pe Terra şi dacă le studiezi cu atenţie, aproape toate, au la bază fire dominant logice, ştiinţifice. Ele te duc însă, mai degrabă la idei despre cum ar fi putut să apară viaţa în univers. Logic, şi pe pământ, că şi el face parte din univers. Puţine speculează însă, răspunsul la cauza unei întrebări.

De ce toate condiţiile proceselor expuse în teorii, nu se repetă şi azi, pe Terra, să zicem?

Să vedem şi noi, azi, pe viu, cum apare un om negru, un om blond, un om oacheș din maimuță. Cum fără sămânță apare un pom, un fruct, o frunză, aşa din neanat, ca apariţie primordială, să zicem.

Poate nu ştim noi; undeva, în univers, probabil ele sunt active şi acţioneaă ca la începuturi

Dar, strict referindu-ne la planeta Pământ observăm că sunt acelaşi substanţe, aceleaşi procese chimice, aceleaşi maimuţe, acelaşi creator, creatoare; omul însă şi întregul regn animal, vegetal, fungii, se reproduc prin acelaşi proces cuantic, contactual sexual cunoscut.

De ce niciuna din minunile descrise în teorii nu se arată spre a fi şi noi martori la măcar una dintre ele acum?

Probabil există un timp biologic astral specific fiecărui regn, fiecărui spațiu-timp, iar al nostru, al pământenilor, s a consumat cu milioane de ani în urmă.

Dar, dacă ne-am referi strict la om, să zicem;Teoria cu maimuţa e clar că este o poveste drăguţă.

De ce nu mai încearcă natura, nimeni, să facă din maimuţă un om ?

Evident, din cauza poveştii. Că maimuţe sunt, slavă domnului, omul încă nu le a exterminat. Ar ieşi toţi oamenii negri atunci şi ce s-ar face cei albi, cei galbeni, blonzii sau piele roşii, mă întreb ?

Explicaţia divină e şi mai fabuloasă. Paradoxal, în ea s-ar putea ascunde un mic adevăr pe care cei ce o promovează parcă îl evită şi ne dau doar ce le convine lor.

-Deci; fecioara rămâne gravidă cu ,,unul de sus,, .În ce mod, nu explică, ne lasă să înţelegem noi, muritorii că, altfel de cum facem noi prin contact sexual.

Poate de cum fac alte civilizaţii, alţii de sus, prin contact vizual, întrepătrunderi electromangnetice ,,,,şi asta evită ei să ne spună?

Deocamdată, ce ştim sigur este că, oamenii se reproduc prin contact sexual şi mai nou prin laboratoare dar folosind cam acelaşi material didactic.

Dar spre a avea loc acel contact sexual, oamenii mai întăi trebuie să existe ei ca entitate şi apoi apare procesul.

De ce noi, cei de azi şi cei de acum câteva mii de ani nu mai avem revelaţii ale începutului iniţial? Deocamdată nu ştim

Dar să cercetăm înainte de a crede mai avem ,încă , voie şi drept la întrebări.

Să se fi produs acest fenomen în alt spaţiu, în alt timp, pe alte planete, în alte galaxii, mult mai evoluate şi din ei să fi apărut ,,oamenii-iniţiali?

Or fi acei Zei, sau chiar cei aduşi de potop?. Nu, că în potop sunt numai oameni albi, capre, iepuri şi câteva verze.

Uneori mă întreb, de ce pe noi nu ne şochează evidenţele simple?

De ce ne lăsăm aşa duşi de nas de nişte poveşti atât de simple pe care toate religiile ni le toarnă în suflete şi în urechi, iar noi, indiferent de nivelul nostru de educaţie şi cunoştiinşţe, le credem sau, uneori, ne facem că le credem?

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Civilizația pietrei topite” →

Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu

Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “

Cartea am primit-o cu dedicația: “ Domnule Președinte, Vă dăruiesc, cu drag, aceste volume de poezii, unul special pentru dumneavoastră, în numele Ligii Scriitorilor din România, pe care, cu profesionalism o conduceți în mod spiritual.Sunt Dorel Neamțu, Petroșani, care alături de dl.Ioan Ovidiu Muntean, am primit botezul acestei serioase instituții, la începutul anului trecut. Avem o colaborare excelentă cu domnul președinte al Ligii Scriitorilor filiala județului Hunedoara, Ioan Velica. Cu prețuire și admirație, ss Dorel Neamțu, 6 X.2020“

Volumul se deschide cu un catren impresionant dedicat lui Alin, îngerul care a zburat la cer pentru a supraveghea de Sus părinții săi Călina și Doreal: “Era un vis misterios/Și bland din cale-afară/ Căci era de tot frumos/ De-a trebuit să piară. “

Cuprinzând 54 de poeme, în această carte cu un titlu simptomatic am descoperit un poet autentic cu simțul muzicalității ritmului, a rimei și al esteticului: “(… ) Dar în pacea nopții mele/ Când iar ochii-mi i-am închis/Te-am văzut cum printre stele/ Rătăceai cu al meu vis.“(Fruntea ta ).Poetul este un imagist, cu o respirație a versului amplă împletind fenomenele cu clipa trăirii. Iubirea de casa natală, de părinți este zugrăvită în culorile cuvintelor cu recunoștiință:”Mă opresc în fața casei, ca pe-un vârf de munte sfânt/ Mi se pare o icoană, ce-i pictată de un vânt/ Dar icoana e pictată de un zbor de rândunele/ Și de îngeri, și-al meu tată și de sânul mamei mele. “(Pictorii mei sfinți ).Iar vibrația eului dă sens ideilor ce conturează un dor primordial

Dorel Neamțu este un însemnat poet al naturii, poeziile sale, în materie de lirică par a fi o întinsă gravură de substanță rurală. Om rafinat și cult, dotat de Dumnezeu cu talent, el cântă în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât exprimă prin subiectiv tot ceea ce are etnicul ireductibil. Poetul cântă, cu o uimitoare pătrundere, Soarele, cântecul de copil, ochii, evenimente din viață, înserarea, întregul univers în care trăiește. Natura lui, pe care o cântă și o percepe, este vie, germinativă și vitală, uneori frisonată de un romantism cu nuanțe triste: “Am s-o caut, în vânt și-n ploaie, printre flori și printre spini/ Ca să bată-n miez de noapte, două inimi de străini!“ (Două inimi de străini ).Poet al iubirii femei, jumătatea mitologică a bărbatului, pentru motivații romantice, însă nu pentru sensuri picturale, ci mai cu seamă din rațiuni de ordin mitologic, așează poezia aceasta în altă ereditate: “Dar mi-a dat să te sărut/ Ca pe-un inel peste trecut/ Ca doi copii ne-am logodit/ Și toată viața ne-am iubit.“ (S-au dus și ochii tăi ). Poetul iubește stările generice ale omului, al femeii, inclusiv ale lumii, el privește relația cu sexul opus într-un imens ordo amoris, care poate rupe conturul și face să tremure liniile poemului ca o suprafață de apă. Focul iubirii nu este stins de albastru apei, el persistă în poem ca o rugăciune: “ Tu m-ai aprins, am să te sting/ Dar tu m-ai stins, ai să te-aprinzi/Dorința ta? Vreau să te rog/ Ce să mă rogi? Să nu mă stingi!“( Să nu mă stingi.) Continue reading „Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu” →

Stan PĂŢITU Jr: La doftoru’ Ungureanu

De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră!

Când eram mic locuiam la Oradia Mare pe strada Poştei. Vis-à-vis de casa noastră îşi avea cabinetul doctorul Ungureanu, un medic foarte bun, dar cam zăpăcit… şi veşnic ocupat… Un excelent internist şi chirurg. Prin anii ’50 mai avea încă parte de cabinet particular.

În ziua aceea doctorul îşi terminase programul şi se pregătea să plece la spital unde avea de făcut o operaţie. Secretara sa, o jună domnişoară, era şi ea pe picior de plecare… Deodată se aud bătăi puternice în uşa de la intrare…

– Cine-i acolo!? (întreabă doctorul iritat…)

– Io!

– Care „io”, mă omule?

– D’apo io, Ioanè!

– Care Ioanè?

– A lu’ Petrinjel să trăiţ…

Doctorul Ungureanu supărat până peste măsură împinge brusc uşa, care deschizându-se înspre afară îl loveşte puternic pe Petrinjel în piept. Acesta îşi pierde echilibrul şi cade în fund… Se ridica, se uită speriat la doctor, ţinându-se cu mânile de piept, cam în locul unde îl pălise clanţa uşii!

– Ce-i mă? Eşti beteag?

– D’apo’ mă doare un pic… da nu-i bai!

– Hai intră… dacă te doare!

– Da nu mă doare prè tare! N-oi muri…

– Nu-i muri că-s eu aici, dar la ora asta se vine? N-ai văzut orarul de pe uşă?

– Doumnu’ doftor, îl văzui… Vă cer iertare… dar…

– Mai, minte scurtă… păi dacă îl văzuşi atunci de ce vii la ora asta?

– D-apoi.. păntru că am…

– Noa ştii ceva? Dezbracă-te! Dar iute!

– Tulai Doamne, dar di ce? (se uită speriat cu coada ochiului la secretară…)

– Măi omule, tu ştii unde ai venit?

– Da, să trăiţ, la doftor!

– Noa atunci dez-bra-ca-rea! Dar cât mai iute, până nu mă mânii!

– Ioai păcatile mele! (şi se uită necăjit spre uşa cu pricina… ducând iar mâinile la piept!)

– Măi Ioane, tu eşti bolnav…! Văd că te doare pieptul?

– Nu mă doare prè tare… Ş-apoi dacă mă doare… mi-a trèce…!

– Eu mă grăbesc. N-am timp de vorbărie… Trebuie să plec!

– Da mèreţ dom’ doftor…Nu-i bai, oi vini io altădată!

– Acum dacă eşti aici, lasă că te fac eu bine…

– Da nu trabă, că nu mai am nimică! Nu mă mai doare… (ţanţoş, îşi umflă pieptul şi duce demonstrativ mâinile la spate!)

– Petrinjel, tu mă înebuneşti! De ce ţi-e frică? Nu ţi-am spus să te dezbraci? Mă mai ţii mult de vorbă… că-s aşteptat la spital! Am zîs, am zîs! Dez-bră-ca-rea!!! Unu-doi!

Omul nostru începe să se dezbrace încet, uitându-se cu tristeţe în ochii doctorului şi din când în când pieziş la tânăra secretară! Îşi pune clopul pe un scaun, apoi îşi dă jos vesta, o împătureşte cu meticulozitate şi o pune sub pălărie. Apoi se ridică pe vârfuri şi se uită fix spre fereastră de parcă ar vrea să comunice cu cineva din stradă!

– Măi! Ce te injimbi aşa…? Mai iute… că trece timpu’ şi te costă!

– D’apoi N-am bani dom’ doftor… că-s sărac!

– Nu-i bai! Lasă că mi-i plăti altădată, numa dezbrăca-te mai iute…

Omul îşi dezbracă cu mare precauţie cămaşa… întorcându-se cu spatele la secretară, o împătureşte şi-o pune ordonat pe vestă sub pălărie!

– Mă! Dă jos bocancii şi nădragii! Dar mai iute!

– Şi nădragii… şi bocoancele? Tulai, da cu ce greşii dom’ doftor?

– Da mult mai vorbeşti fârtate! Dă jos şi izmenele…

– Ioai… tulai, numa alè nu! (roşu la faţă ca un rac se uită speriat la secretară şi îşi acoperă ochii cu palmele…)

– Hai, lasă, lasă! Nu trebuie să te ruşinezi! A mai văzut fata şi alţi oameni dezbrăcaţi!

– Io nu pot… Îs însurat, mă vede Dumnezo şi mă bate!

– Dez-bră-ca-te am zis! Nu înţelegi! Vrei să pun fata să te dezbrace?

– Ioai Doamne fereşte… că de află Lodovica mè… mă şi omoară! Las’ că m-oi dezbraca io sîngur!

În sfârşit, omul se despoaie de tot… îşi împreunează palmele şi îşi acoperă cu ele părţile sensibile… precum fac copiii când se duc la scaldă… Nu mai poate scoate însă
nici un cuvânt!

– Petrinjel, vezi patul acela?

– Ca-ca-care pat? se bâlbâie Petrinjel, cuprins de emoţie şi ruşine…

– Ăla de lângă biroul domnişoarei…

– Vă-vă-văd! Şi-şi-şi ce-ce tra-trabă să fa-fac…?

– Noa culcă-te pe el!

– Doa-doamne Dumnezeule iartă-mă! Numa aaasta nu…! Aşè în chièlè goală, pă-pă pa-pat lângă be-berou?! Tu-tulai Doamne! Da… ce vreţ să fa-faceţ cu mi-mine dom’ doftor?

– Ioane, tu nu ai mai fost niciodată la medic!? Suie-te odată pe pat şi întinde-te cu faţa în sus că trabă să te vijgălesc!

Ţăranul, livid, se întinde pe pat cu mare neîncredere…

– Noa amu spune ce ai! Care ţi-e baiu’?

– D’apoi dom’ doftor… am un car cu lèmne afară… Nu vreţ să le cumpăraţ că-s de vânzare? Îs bine uscate…

Continue reading „Stan PĂŢITU Jr: La doftoru’ Ungureanu” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Scrieri de dragoste

IN FAȚA CASEI TALE

(dedicată soției mele Florica)

În fața casei tale,

Creștea un trandafir,

Eu mă opream pe cale,

Cu drag ca să-l admir!

În fața casei tale,

Acelaș trandafir

Își scutură pe cale,

Frumoasele-i petale!

Păreau ca niște zile,

Ce cad mereu, mereu,

Acoperind iubirea,

Și înroșind cărarea

Sufletului meu!

I.M.Gepianul

2017

ZICERI VECHI ȘI NOI…!

-”Cea mai valoroasă mândrie pentru un om este smerenia; iată de ce, neamul românesc va supraviețui întotdeauna, fiindcă EL nu este robul

nimănui, El este robul lui Dumnezeu!”

-”Critica este o armă de îndreptare, dar, nu știu cum se va îndrepta acel care critică fără oprire!”

-”Nu Istoria e sucită, ci acei care o sucesc!”

-”Iubește la nevasta ta modestia ei, și nu te avânta după privighetorile ce te ademenesc, fiindcă acestea cântă și zboară mai departe!”

-”Vezi că nu e nici mortul fără vreo vină, din moment ce la adus pe aproapele lui în starea de al ucide!”

-”Se zice că prietenul adevărat îți arată grșelile, dar dacă te încarcă până cazi, să fii atent, dacă întradevăr îți e prieten!”

-”Când omul este înstare singur să-și facă critica purtării lui, cu siguranță că este om adevărat!”

-”Nici minciuna nu e nouă, căci după ce servise regii și împărații lumii, o vedem și azi agățându-se de lumea cea modernă!”

-”Bucură-te de pâinea ce-a frântă de Hristos, adică, acea câștigată cu sudoarea frunții tale, și vei fi fericit și mult mai sănătos!”

VERSURI ALBE…ȘI-O CĂRARE!

Norocos de vânt prielnic,

Pentru pânzele-i albastre,

Cerul drept catarg al lumii,

Se înalță cu iubire,

Peste zări peste pământuri,

Peste țări, peste oceane,

Peste văi, câmpii și dealuri,

Peste oameni cu simțire!

De prin șapte zări a lumii

Au venit ca să pețească,

Mulți voinici, ce încercară

Smeilor ca să servească,

Numai mâna dulcei zâne,

Pentru ei să dobândească!

Doar din rău se naște bine,

Din gunoi dragi flori albastre!

Dar puțini sunt cei ce judec,

Și privesc de unde vin,

Când ajung ca să sărute,

Viața, fata din dafin!

Unii, uită printre noi,

Căci sfârșitul se întoarce,

Tot la bulgăr de noroi!

Oh, viața-i o scântee,

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Scrieri de dragoste” →

Roni CĂCIULARU: Conspirația Wannsseecov19

Ah, Doamne!, cum de-ai creat atâtea minunății ale lumii?! Și cum de-ai împletit binele și răul, făcând să apară printre noi, pe acest pământ, ticăloși și otrepe blestemate. Unii pot fi chiar foarte inteligenți, iscusiți și ordonați. Foarte capabili. Dar… și capabili de orice! Aceștia sunt chiar superiori nouă, majorității oamenilor; dar sunt superiori până și fărâmei de nelegiuire pe care o avem, fiecare, în noi. Ai fost darnic, Doamne, cu ei chiar și în josnica lor egoistă și agresivă! Le-ai dat de toate, și i-ai făcut din buni răi. Vorbim de răutate organizată, limpede și conștientă…

Stau în balconul casei mele, refugiat comod, încercând să uit de Corona și să-mi fac viața mai cu sens, pe cât se poate… Îmi amintesc de o excursie pe care am făcut-o în Germania… Cuvintele de mai sus mi-au apărut gândindu-mă la niște nemți… I-am văzut, la ei acasă. Mi-am purtat pașii prin mai multe orașe de-ale lor. Refăcute, curate și cu viața lor ordonată și corectă. Urmele războiului mondial sunt în muzee și pe monumente. Fără îndoială el este și în memoria celor care mai trăiesc, fiind, se-nțelege, la o vârstă înaintată, dar nu fără amintiri.

La Muzeul ororilor zguduitoare pe care ei, nemții, le-au făcut neamului meu, am văzut o scenă care mi-a rămas ca o nevolnică apăsare. Eram pe holul de la intrare. La un moment dat intră, în ordine și fără prea mult zgomot, o clasă de tineri de la o școală berlineză. Intră profesorii, apoi elevii. Merg încet, pe două sau trei rânduri… Dar din aceste coloane ordonate, se desprind, când unul sau doi, când doi sau trei, care rămân pe hol. Se grupează tot în liniște, vorbesc, râd, se bucură de ce își spun, apoi, când toți au dispărut în tenebrele evocărilor moderne ale grozăviilor criminale din trecutul recent al omenirii, doi și-au scos o tablă de șah și au început să joace. Alții continuau să glumească și să râdă, încet, fără să atragă atenția… Chiuleau.

Ei bine: asta-i tot. Și pentru mine e prea destul. Aproape un sfert de clasă rămăsese în afara ororilor comise de părinții sau bunicii lor. Încerc să mi-i imaginez pe tinerii ăștia peste un număr de ani, când vor fi oameni maturi. Încerc să mi-i imaginez, dar n-am curajul, căci sunt sigur că gândul meu de-acum, mă duce pe căi de amintire și evocare. Știu că n-am dreptate, că sunt și eu, în felul meu de-acum, sunt rău și-i văd în fapte care nu sunt ale lor. Apoi mă gândesc la genetică, dar și la educație…

Corona cred că-mi strâmbă gândul. Va trebui să lucrez din nou cu mine!… Și iată-mă la Vila Wannsee. Undeva lângă Berlin, pe malul lacului cu același nume. Vara, berlinezii vin să facă plajă și să se bucure de soare și apă, undeva, tot pe malul acestui lac Wannsee. Se recreează și în pădurea Duppel, de aici. Dar iarna, lacul e, uneori, înghețat.. Eu am venit la Vila Wannsee, renumita vilă a „Soluției Finale”. Vilă? Ce vilă?! Este vorba de un adevărat palat, cu camere luminoase și elegant. Curățenie desăvârșită. Ordine. Fiecare amănunt – pus la punct, cu atenție, cu grijă și exactitate. Totul – la locul lui! Așa era și Atunci, în 1942 (când eu aveam 3 ani!).

Era în ziua de 20 ianuarie. Cu câteva săptămâni în urmă, nemții serbaseră anul nou. Mașinile rulau acum una după alta. Ofițeri de înalt grad german, coborau, își îndreptau ținuta impecabilă. Cizmele străluceau, călcând un pic pe zăpada subțire. Inăuntru – cald, plăcut, aerisit. Ordonanțe. Majordomi. Sunt și câțiva civili. Eychmann s-a îngrijit de tot ce trebuie. A creat o atmosferă de perfecție și bunăvoință. Cald și calm, pentru gândire rece și concentrată. Propice pentru luarea unor decizii care, de fapt, fuseseră prestabilite. S-au adunat aici personalități importante ale SS, ale partidul nazist, ca și de la diverse ministere.

Oaspeții sunt invitați la un bine asortat mic dejun. Nu a lipsit un coniac de calitate superioară, nici un vin deosebit. Masă bogată, frumos ornată. Acum, bine și cu măsură aranjați, mai schimbând o vorbă, cei din această elită se îndreaptă spre sala de întrunire.

Am fost acolo! Și m-am cutremurat. Am auzit voci. Am auzit grozăvii de nedescris, rostite calm și înțelept. Pornite firesc de la axioma bine cunoscută: evreii trebuie uciși. Dar cum? Până la acel moment istoric, evreii au fost împușcați, torturați, chinuiți în fel și chip. Asta însă nu e în spiritul german! Nu corespunde nici momentului în care se afla Războiul. Trebuiau omorâți mai mulți evrei, mai ordonat, și trebuia să fie totul sub control. S-a stabilit și s-au jalonat măsuri organizatorice pentru uciderea a 11.000.000 de evrei din Europa. Prin deportare și exterminare. Prin dislocare și tratarea lor dur și nimicitor. Scoși din case, oricum, fără a fi măcar preveniți. Să moară toți!

De aici, de la acest conac elegant și luminos, a pornit crima organizată. De aici a pornit jaful și nelegiuirea crimei împotriva umanității, având ca obiectiv principal evreii. Cuvântul lui Reihard Heidrich a fost aici ecoul lui Hitler și al acoliților săi. Dorința lor nebunească a fost ascultată și, apoi, fiecare a lucrat la executarea ei! Aici s-a discutat nu dacă, ci cum să fie organizată criminalitatea în masă. Ca urmare a Conferinței aici (15 indivizi), desfășurată într-o nefastă zi de iarnă, au fost decimate sute și mii de oameni. De aici, din această sală, în care mă aflu eu, acum, s-a a pornit și s-a dezvoltat odioasa implementare a lagărelor Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor și Treblinca.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Conspirația Wannsseecov19” →

Titina Nica ŢENE: A venit toamna (poezii)

A venit toamna încă o dată
am mai îmbătrânit puţin
sunt un şurub ce-a ruginit în poartă
şi scârţâie-n prelung suspin.

Aleargă frunze pe asfalt
şi se lipesc de el, prea ude,
când curge ploaia din înalt
fiorul toamnei mă pătrunde.

De mă cuprind melancolii
nădejdea mi-e, Doamne, la Tine
Eşti raţiunea mea de-a fi
că-n rest toate-s deşărtăciune.

Pe aproape e Crăciunul

Parcă-i primăvară, Doamne,

iar pe-aproape e Crăciunul,

caut anii tinereţii

şi nu mai găsesc niciunul.

Umedă îmi e privirea,

mângâi creanga de copac

mi-o imaginez în floare

înghit lacrima şi tac.

Şi e, totuşi, iarnă, Doamne,

într-un decembrie rebel

ce nu vrea să intre-n schema

iernii acesteia, de fel.

Câte ierni şi câte toamne

au trecut, nici nu mai ştiu,

doar atâta simt eu, Doamne,

că mi s-a făcut târziu.

Cheia Bătrânei

Stă bătrâna gârbovită

pe o bancă sub un tei,

toate tristeţile lumii

sunt ascunse-n ochii ei.

Se gândeşte neîncetat

la căsuţa ei umilă

ce i-au vândut-o copiii

ca să-şi construiască vilă.

Dar în vilă n-are loc,

i-au făcut lângă grădină

cămăruţă cu un geam

să privească spre lumină.

Căci copii-s ocupaţi

se plimbă în jos şi-n sus.

Merg chiar la Biserică

Să-L slăvească pe Iisus.

“Fii, măicuţă mulţumită

să ne-ajuţi pe fiecare!

Cine astăzi ţi-ar mai da

farfuria cu mâncare?

Că dacă ai îmbătrânit

nu este a noastră vina,

vila se-ntreţine greu

vrem să schimbăm şi maşina.!”

În clipele de răgaz

ascunzând o cheie-n mână,

se îndreaptă către casa

unde a fost, cândva, stăpână.

Numai cheia i-a rămas

că în rest toate sunt duse,

casă, tinereţe, soţ,

sunt durerile-i nespuse.

Lung priveşte printre gard

şi îşi vede viaţa toată,

simţind cum din ce în ce

de puteri este lăsată.

Însă, într-o dimineaţă,

au găsit lângă grădină,

moartă, pe bătrâna mamă,

tot strângând o cheie-n mână.

Bătrâna doamnă cu sclipici…

Bătrâna doamnă cu sclipici

Cu viaţa-i ca o zi de post

priveşte-n juru-I fără rost

şi are un fel de… tremurici.

A fost o doamnă cu renume

Acuma este o frunză-n vânt

rătăcitoare pe pământ

şi nimeni n-o strigă pe nume.

Şi umblă, aşa, ca o nălucă

iar tinereţea-i e departe

nu se mai teme de moarte

uitând acasă să se ducă.

Doamna noastră cu sclipici

se-ntinde-n iarba de pe jos

visează atâta de frumos

şi s-a oprit din… tremurici.

A fost o doamnă cu sclipici…

Bătrâna şi căţelul

Stă pe bancă-n parc bătrâna

lângă ea cu un căţel

tot ce i-a rămas pe lume

este acest sufleţel…

Continue reading „Titina Nica ŢENE: A venit toamna (poezii)” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Capul somnului

Se apropiau zilele sortite a fi destinate concediilor și prin urmare, de câte ori surprindeai pe doi sau trei șușotind discret în mod cert se punea ceva la cale pentru un concediu cât mai pricopsit. Și nici nu se putea altfel deoarece, deși ajunsesem în prima pare a verii marea majoritate a traseelor ori ale zonelor cele mai pitorești erau deja închiriate de mult.

Intr-una din zile când îmi mai rămăseseră doar vreo câteva zile până când să-mi iau și eu zborul spre locul unde tânjeam ca să mai ajung iarăși adică, undeva prin Deltă și unde nu mai fusesem de mai bine de doi-trei ani și tare mă topeam de dorul acelui adevărat Rai de pe pământ.

Ca un făcut, tocmai pe când încercam să-mi schițez și eu un plan, câțiva dintre colegi aproape că au dat buzna în biroul meu:

– Gata, al nostru ești ! Nu mai suportăm scuze ori explicații inutile deoarece, am închiriat deja o șalupă precum și două cabane de la o tabără de pionieri din Deltă unde, peste patru zile suntem așteptați ca să ne cazăm.

Am rămas pur și simplu amuțit auzind despre un asemenea program care, fără să fiu măcar întrebat, era mai mult decât pe gustul meu și mai ales că, întâmplarea a făcut ca, așa cum numai soarta reușește, oferta colegilor reușise ca să-mi deschidă exact drumul spre tinta visată de mine care era Delta.

Drept urmare, începând din secunda următoare, s-a întrunit ”consiliul pricepuților” care scriseseră deja listele cu tot ce urma să cărăm cu noi pentru cele câteva zile destinate concediului iar astfel, după o lectură extrem de sumară a strictului necesar planificat formal ne-am răspândit prin birourile noastre prin care astfel s-a iscat instantaneu taifunul deoarece, absolut toți cei convocați la ”Operațiunea Delta !” erau gata pentru plecare așa că, doar ce am mai apucat ca să mai dau vreo câteva telefoane că am și început să aud cum se închideau ușile birourilor fiind însoțite de tropăiturile colegilor mei care se grăbeau să ajungă pe la casele lor devenite adevărate block-starturi spre minunata vacanță.

A doua zi dis de dimineață, fără ca cineva să întârzie măcar vreo secundă, ne-am adunat cu toții la benzinăria de la ieșirea din București unde am făcut plinul celor cinci autoturisme în care ne-am îmbarcat grăbiți după care, frumos încolonați am și pornit spre Tulcea.

Vrând-nevrând, deoarece toți știau că eu am cam bântuit Delta ani la rând, aproape că m-au silit să accept rolul de conducător al găștii așa că, fără să mai fac mofturi aiurea, am scos brațul prin geamul portierei și le-am făcut semnul înțeles de toți conform căruia, am și pornit încolonați la drum.

Călătoria a fost excelentă, o adevărată relaxare normală primei zile de concediu iar odată ajunși la intrarea în Tulcea am cotit la dreapta îndreptându-ne spre Murighiol dar de fapt, pentru a poposi la cel pe care îl cunoșteam ca furnizor de tot felul de nade și momeli pentru pescuit și care recunoscându-mă imediat, m-a și luat în primire mulțumit de numeroșii clienți pe care îi adusesem cu mine:

– Gata șefu, … avem marfă proaspătă și gustoasă exact pe gustul pescarilor și al peștilor la fel de proaspeți din Dunăre. Spune-mi numai câte tone de râme și viermuși doriți ?

– Alo, … hai, acum mai odihnește-te l-am mai domolit eu amuzându-mă potrivit obiceiurilor locului după care, i-am întins lista scrisă de acasă cu tot ce doream să luăm cu noi știind care dintre noi le mai aveau cu pescuitul și aflând astfel din timp cine vrea să dea la crap și cine la caras ori cine tinde spre răpitori.

– Dar, … cartușe pentru rațe și gâște nu ai ? – m-a interpelat prompt unul dintre colegii mei mai hâtru și care astfel știa că de fapt eu sunt vânător.

Surprins, vânzătorul mi-a căutat iute privirea însă edificat imediat de clipitul pleoapei mele stângi s-a repliat rapid:

– Păi, cartușe cu râme, coropișnițe și viermuși proaspeți nu livrăm decât la comanda primită cu cel puțin trei zile înainte timp în care să le putem asigura hrana dorită iar astfel, din momentul livrării, putem să vă servim micul dejun sau chiar și prânzul cu râme, viermuși și coropișnițe, în funcție de ora livrării.

Deoarece în jurul meu se lăsase o liniște deplină și toți colegii mă măsurau surprinși de răspunsul astfel primit, m-am strecurat și eu imediat în joc, răspunzându-i:

– Bine, atunci, până ambalezi fiecare râmă și viermuș separat iar coropișnițele să fie doar puțin tranchilizate numai cât să mai poată flutura calm din mustăți așa că, până le pregătești pe ele plus râmele și viermușii bine ambalați, masculii într-o parte și femelele în cealaltă parte, n-ar strica să servim și noi așa, la botul calului, câte un mic dejun frugal din vreun ghiveci de râme ori vreun ostropel de coropișnițe și un desert de viermuși cu cacao.

Auzind meniul, colegii mei au înțepenit albi la față iar vreo doi dintre ei au și zbughit-o pe ușă afară în timp ce, eu mă așezasem la singura măsuță din magazin prefăcându-mă că sunt gata să servesc micul dejun așa că, rapid, am rămas singur cu vânzătorul care se și cocoșase de răs în spatele tejghelei:

– Băi nea Țiți, bine că n-a fost și nevastă-mea p-aici ca să te audă căci de scârbă, lipoveanca mea precis îți trântea momelile în cap și fugea afară ca să vomite că, biata de ea care a auzit și văzut atâtea la viața ei, precis te-ar fi crezut.

După acest interludiu rapid, i-am plătit omului marfa și am ieșit din magazin adunându-mi trupa de pretinși pescari care se răspândiseră prin jurul magherniței:

– Eh și acum, după ce ați servit micul dejun, haideți să mergem și la treabă că ziua-i scurtă – și odată cu acest imbold am pornit imediat spre mașină urmat în liniște de trupa mea din spre care se mai auzea din când în când câte un sughiț discret.

Drumul până la port a durat foarte puțin iar șalupa am depistat-o de îndată recunoscându-l însă imediat pe căpitan care stătea rezemat de copastie zâmbindu-ne discret deoarece ne-a Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Capul somnului” →