Ștefan-Constantin ȘELARU: Capul somnului

            Se apropiau zilele sortite a fi destinate concediilor și prin urmare, de câte ori surprindeai pe doi sau trei șușotind discret în mod cert se punea ceva la cale pentru un concediu cât mai pricopsit. Și nici nu se putea altfel deoarece, deși ajunsesem în prima pare a verii marea majoritate a traseelor ori ale zonelor cele mai pitorești erau deja închiriate de mult.

            Intr-una din zile când îmi mai rămăseseră doar vreo câteva zile până când să-mi iau și eu zborul spre locul unde tânjeam ca să mai ajung iarăși adică, undeva prin Deltă și unde nu mai fusesem de mai bine de doi-trei ani și tare mă topeam de dorul acelui adevărat Rai de pe pământ.

            Ca un făcut, tocmai pe când încercam să-mi schițez și eu un plan, câțiva dintre colegi aproape că au dat buzna în biroul meu:

            – Gata, al nostru ești ! Nu mai suportăm scuze ori explicații inutile deoarece, am închiriat deja o șalupă precum și două cabane de la o tabără de pionieri din Deltă unde, peste patru zile suntem așteptați ca să ne cazăm.

            Am rămas pur și simplu amuțit auzind despre un asemenea program care, fără să fiu măcar întrebat, era mai mult decât pe gustul meu și mai ales că, întâmplarea a făcut ca, așa cum numai soarta reușește, oferta colegilor reușise ca să-mi deschidă exact drumul spre tinta visată de mine care era Delta.

            Drept urmare, începând din secunda următoare, s-a întrunit ”consiliul pricepuților” care scriseseră deja listele cu tot ce urma să cărăm cu noi pentru cele câteva zile destinate concediului iar astfel, după o lectură extrem de sumară a strictului necesar planificat formal ne-am răspândit prin birourile noastre prin care astfel s-a iscat instantaneu taifunul deoarece, absolut toți cei convocați la ”Operațiunea Delta !” erau gata pentru plecare așa că, doar ce am mai apucat ca să mai dau vreo câteva telefoane că am și început să aud cum se închideau ușile birourilor fiind însoțite de tropăiturile colegilor mei care se grăbeau să ajungă pe la casele lor devenite adevărate block-starturi spre minunata vacanță.

            A doua zi dis de dimineață, fără ca cineva să întârzie măcar vreo secundă, ne-am adunat cu toții la benzinăria de  la ieșirea din București unde am făcut plinul celor cinci autoturisme în care ne-am îmbarcat grăbiți după care, frumos încolonați am și pornit spre Tulcea.

            Vrând-nevrând, deoarece toți știau că eu am cam bântuit Delta ani la rând, aproape că m-au silit să accept rolul de conducător al găștii așa că, fără să mai fac mofturi aiurea, am scos brațul prin geamul portierei și le-am făcut semnul înțeles de toți conform căruia, am și pornit încolonați la drum.

            Călătoria a fost excelentă, o adevărată relaxare normală primei zile de concediu iar odată ajunși la intrarea în Tulcea am cotit la dreapta îndreptându-ne spre Murighiol dar de fapt, pentru a poposi la cel pe care îl cunoșteam ca furnizor de tot felul de nade și momeli pentru pescuit și care recunoscându-mă imediat, m-a și luat în primire mulțumit de numeroșii clienți pe care îi adusesem cu mine:

            – Gata șefu, … avem marfă proaspătă și gustoasă exact pe gustul pescarilor și al peștilor la fel de proaspeți din Dunăre. Spune-mi numai câte tone de râme și viermuși doriți ?

            – Alo, … hai, acum mai odihnește-te l-am mai domolit eu amuzându-mă potrivit obiceiurilor locului după care, i-am întins lista scrisă de acasă cu tot ce doream să luăm cu noi știind care dintre noi le mai aveau cu pescuitul și aflând astfel din timp cine vrea să dea la crap și cine la caras ori cine tinde spre  răpitori.

            – Dar, … cartușe pentru rațe și gâște nu ai ? – m-a interpelat prompt unul dintre colegii mei mai hâtru și care astfel știa că de fapt eu sunt vânător.

            Surprins, vânzătorul mi-a căutat iute privirea însă edificat imediat de clipitul pleoapei mele stângi s-a repliat rapid:

            – Păi, cartușe cu râme, coropișnițe și viermuși proaspeți nu livrăm decât la comanda primită cu cel puțin trei zile înainte timp în care să le putem asigura hrana dorită iar astfel, din momentul livrării, putem să vă servim micul dejun sau chiar și prânzul cu râme, viermuși și coropișnițe, în funcție de ora livrării.

            Deoarece în jurul meu se lăsase o liniște deplină și toți colegii mă măsurau surprinși de răspunsul astfel primit, m-am strecurat și eu imediat în joc, răspunzându-i:

            – Bine, atunci, până ambalezi fiecare râmă și viermuș separat iar coropișnițele să fie doar puțin tranchilizate numai cât să mai poată flutura calm din mustăți așa că, până le pregătești pe ele plus râmele și viermușii bine ambalați, masculii într-o parte și femelele în cealaltă parte, n-ar strica să servim și noi așa, la botul calului, câte un mic dejun frugal din vreun ghiveci de râme ori vreun ostropel de coropișnițe și un desert de viermuși cu cacao.

            Auzind meniul, colegii mei au înțepenit albi la față iar vreo doi dintre ei au și zbughit-o pe ușă afară în timp ce, eu mă așezasem la singura măsuță din magazin prefăcându-mă că sunt gata să servesc micul dejun așa că, rapid, am rămas singur cu vânzătorul care se și cocoșase de răs  în spatele tejghelei:

            – Băi nea Țiți, bine că n-a fost și nevastă-mea p-aici ca să te audă căci de scârbă, lipoveanca mea precis îți trântea momelile în cap și fugea afară ca să vomite că, biata de ea care a auzit și văzut atâtea la viața ei, precis te-ar fi crezut.

            După acest interludiu rapid, i-am plătit omului marfa și am ieșit din magazin adunându-mi trupa de pretinși pescari care se răspândiseră prin jurul magherniței:

            – Eh și acum, după ce ați servit micul dejun, haideți să mergem și la treabă că ziua-i scurtă – și odată cu acest imbold am pornit imediat spre mașină urmat în liniște de trupa mea din spre care se mai auzea din când în când câte un sughiț discret.

             Drumul până la port a durat foarte puțin iar șalupa am depistat-o de îndată recunoscându-l însă imediat pe căpitan care stătea rezemat de copastie zâmbindu-ne discret deoarece ne-a recunoscut de departe:

            – Haideți, pescarilor că, dacă ați mai fi întârziat puțin, sunam stingerea și doar mâine mai plecam de aici.

            – Ei, nu-i vina noastră – am intervenit eu zâmbindu-i ștrengar -, deoarece a durat puțin până ce, moacă ăla de râmar a gâdilat și a cântărit fiecare râmă și viermuș în parte apoi, până i-a ambalat separat ca să nu se amestece așa că, … a durat puțin.

            Fiind marinar suficient de versat, căpitanul a prins iute din zbor informația pe care astfel i-am transmis-o apoi, aliniindu-se glumei mele a continuat cu un aer preocupat urmărind cum pescarii mei transportau la bord bagajul cu care veniseră:

            – Atunci, eu vă rog să vă țineți coropișnițele închise ermetic deoarece, săptămâna trecută când am transportat un grup tot de pescari din Olanda, am avut mari probleme cu unul dintre ei care, în timp ce stătea la pescuit pe malul Dunării a uitat ca să închidă cutia metalică în care păstra coropișnițele iar una dintre ele s-a strecurat afară și prin pantoful de tenis pe care astfel l-a ronțăit și i-a retezat degetul mare de la picior.

            In jurul nostru s-a lăsat brusc o tăcere apăsătoare iar pe doi dintre micii mei i-am auzit și văzut cum se răsteau unul la celălalt împingându-și reciproc o cutie din material plastic moment în care am recunoscut imediat cutia coropișnițelor.

            Odată ajunși la tabăra pionierilor ne-am petrecut timpul cu tot felul de distracții iar eu, bine înțeles, am mers cu o lotcă ușurică de vreo 14 crivaci undeva vis-a-vis în apropierea unui stuf unde am dat la pește reușind ca astfel să prind niște cărășei și vreo câțiva bibănași.

            Seara a fost superbă deoarece, probabil, datorită vântului care a cam suflat, n-am fost vizitați de țânțari iar fumul focului a fost dus aiurea iar semnalându-ne prezența acolo am fost vizitați de doi pescari pe care i-am tratat cu votcă iar ei ne-au dăruit câțiva crăpceni de toată frumsețea.

            A doua zi, am primit vizita unui prieten de al meu de la  Zona Liberă Sulina cu care vorbisem în prealabil și a cărui șalupă a tractat o lotcă plină cu pește în care, locul de onoare îl dețineau doi somni de câte cca. 6o de kilograme fiecare împreună cu  o mulțime de mârlițe și știuci precum și o droaie  de carași frumușei așa că, masa de prânz a fost un adevărat festin mai ales că, datorită fumului mirositor de pește am fost onorați și de cele câteva familii de lipoveni care domiciliau prin apropiere.

            A doua zi ne-am pregătit de plecare iar până să revină de la Tulcea șalupa care să ne preia, am împărțit peștele iar mai toți pescarii mei s-au avântat asupra celor doi somni superbi  iar fiind sfătuiți de lipovenii care se cam amuzau de modalitatea de a ne împărți peștele, am confecționat din saci și din ziare câte un pachet care conținea știuci, carași și bucăți din somni iar în dragostea lor pentru mine, pescarii mei mi-au repartizat cele două căpățâni ale somnilor și două cozi în timp ce, restul camarazilor mei, și-au apropiat burțile cărnoase și teribil de gustoase ale somnilor și știucile.

            Spre dimineață am ajuns la Tulcea și încărcați cu pește ne-am îmbarcat în mașini iar pescarii mei, simțindu-se oarecum vinovați pentru maniera  exagerat de subiectivă în care au împărțit pachetele cu pește s-au dat pe lângă mine cam lingușitori:

            – Băi nea Țiți, nu te supăra pe noi însă, spre deosebire de noi, matale ai mai mâncat somni așa că, ne-am tras și noi partea de la burtă care are mai multă carne ca să aflăm și noi ce gust are iar de-abia la sfârșitul împărțelii ne-am dat seama că matale ți-au revenit numai căpățânile lor dar ne-am liniștit gândindu-ne că, precis vei mai merge pe la Tulcea și în mod cert vei mai face rost de pește bun.

            In mod cert nu m-a deranjat împărțeala lor mai ales că, eu știam cât de grasă este carnea unui somn de 60 de kilograme iar cele câteva mârlițe pe care mi le-au strecurat în pachetul meu pentru a mă mai îmbuna erau un adevărat desert deoarece, practic,se topeau în gură iar astfel, ajutat de soția mea și folosindu-mă de un bomfaier, am tăiat cu destul efort căpățânile celor doi somni din care, adăugând și cozile lor, soția mea a făcut două oale încăpătoare cu un borș minunat pe care l-am savurat împreună cu fetița noastră și soțul ei.

            A doua zi, reîntâlnindu-mă cu pescarii mei, aceștia, livizi la față, m-au întrebat cu voci pierite:

            – Măi nea Țiți, ai mânat ceva din căpățânile alea?

            – Normal. Dar de ce mă întrebați ?

            – Cum naiba le-ai mâncat pentru că, erau așa de grase bucățile alea încât aproape toți cei care am mâncat din ele ni  s-a făcut greață și am vomat tot ce am băgat în gură.

            – Păi, se poate, că așa este somnul, un pește cam gras și mai ales zona burții.

            – Hm, … înseamnă că de aceea ne-ai cedat nouă bucățile mai grase și ai preferat căpățânile.

            – Mă rog, se poate spune și așa dar, se poate spune și invers adică, la pește, zona burții este cea mai preferată având multă carne.

            – Dar căpățânile cum au fost ?

            – Cum să fie, … gustoase de nemaipomenit. Le-am tăiat cu bomfaierul iar nevastă-mea a gătit din bucățile lor și din  cozi un borș minunat care să te scoale din morți.

————————————–

Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)

București, noiembrie 2020

Lasă un răspuns