Mariana BENDOU: Un apel la solidaritate

Din primãvara anului 2020, fiecare dintre noi am fost nevoiţi sã trecem prin clipe dificile fiind puşi în situaţii deosebite pe care nici mãcar nu ni le-am fi imaginat vreodatã şi care ne-au gãsit nepregãtiţi. Pânã atunci, aveam încredere în forţele şi în informaţiile noastre , în familiile noastre, în prietenii noştri , în conducãtorii şi în îndrumtorii noştri,…Ne obişnuisem cu ideea cã mergem spre mai bine şi cã omenirea progreseazã, ne obişnuisem cu faptul cã ştiinţã şi tehnologia fac deja în mod firesc parte din viaţa noastrã şi cã dacã le vom putea dezvolta şi stãpâni tot mai mult, acestea ne vor oferi soluţii şi sprijin, ba chiar ne vor permite totul. Ne obişnuisem cu o anumitã stare sufleteascã, cu un anumit nivel de confort, cu o automulţumire chiar şi, deodatã, totul a fost dat peste cap pe neaşteptate, într-un mod incredibil, de ceva aparent banal şi inofensiv, asemeni unei gripe, de ceva extrem de mic, atât de mic încât nu-l poţi nici împuşca nici tãia cu vreo sabie, nici rupe în bucãţi, de ceva pe care … nici mãcar nu-l poţi vedea cu ochiul liber! Acest rãu a fost denumit tehnic şi straniu: COVID-19, un nume predestinat pentru un virus care avea sã arunce întreaga lume în haos , o EXISTENŢÃ ÎMPREUNÃ ÎN VID, respectiv CO-VID. Acest virus a cutremurat şi a bulversat lumea întinzându-se ca o adevãratã plagã pe toate continentele globului. El a omorât oameni, a prãbuşit economii ale statelor, a închis oamenii în case şi a închis graniţe dintre ţãri , a pus tot felul de limitãri şi bariere stabilind anumite distanţe numite pur şi simplu « sociale », a astupat nu doar nasuri cât mai ales guri şi a oprit libertatea cuvântului, a redefinit drepturile şi libertãţile cetãteneşti, a interzis unele drepturi fundamentale, a acoperit feţele schimonosind frumuseţea chipului dumnezeiesc în om…

Dupã o anumitã clipã de uimire şi de rãtãcire, de disperare şi de abandon, oamenii au fost nevoiţi sã înţeleagã treptat cã ei nu mai controleazã lumea ci cã lumea îi controleaza pe ei şi cã numai unii dintre ei reprezintã astãzi lumea …

S-a conturat apoi imaginea unei « crize » fãrã a se preciza dimensiunile şi evoluţia ei, fãrã se lãmuri contextul şi repercursiunile ei. Aceastã crizã a inversat valorile şi a modificat prioritãţile, aducând în prim plan întrebãri precum: ce valoreazã mai mult într-o societate, pierderile de vieţi omeneşti ori pierderile materiale? Dumnezeu sau ştiinţã ? real sau virtual ? etc. ?

Aceastã aşa zisã “crizã” are urmãri nefaste asupra economiei globale prin efectul domino iar din cauza acestei pandemii au avut şi vor mai avea de suferit zeci de milioane de oameni în întreaga lume. Pentru cã efectele vor fi pe termen lung, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile interumane… Interdicţiile impuse de autoritãţile statelor au separat oamenii segregându-i în primul rând pe criteriul : bolnavi , sãnãtoşi ori asimtomatici ceea ce a indus voit frica de a nu fi ori deveni cumva contagios. Asistãm astfel nepuntincioşi la o etapã istoricã similarã celei din vechime când leproşii erau excluşi din comunitãţile umane fiind condamnaţi automat la foame şi la moarte. O epocã neagrã în care a trebuit sã se coboare din ceruri însuşi Dumnezeu pentru a ne reaminti ce înseamnã mila, dragostea şi jertfa… Acum vorbim din nou despre eroi şi despre martiri dar urmãrind alte modele, ne zugrãvim alte icoane schimbând sfinţii cu doctorii , cãutãm leacuri nu la biserici ci la farmacii…Uitãm cã de fapt orice boala a trupului este mai înainte de toate o boalã a sufletului! Nu demult, referindu-se la boalã şi la vaccin, regretatul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Muntenegru, Amfilohije Radovic, avea sã spunã cã: „Ar fi bine dacă oamenii de știință ar inventa un vaccin, dar înainte ca acesta să fie găsit, există un vaccin care a acționat de-a lungul secolelor” , pelerinajul religios… Eu nu ştiu dacã pelerinajul poate constitui un vaccin dar sfânta împãrtãşanie ajutã sigur fiind însuşi trupul şi sângele lui Christos Dumnezeu.

Câţi dintre oamenii zilelor noastre mai merg la biserici, câţi mai viziteazã mãnãstiri şi alte locuri sfinte? Mulţi dintre ei se tem de anumite legi oficiale, alţii se tem de legile şi de reacţiile lumeşti… Auzim, spre exemplu, tot mai des, în România, expresii precum « pupãtori de moaşte » inventate şi aruncate în mod voit şi rãutãcios credincioşilor ortodocşi… Câţi dintre tinerii zilelor noastre mai sunt preocupaţi de creştinism şi câţi mai frecventeazã regulat bisericile creştine? Câţi tineri mai sunt preocupaţi în mod real de sfintele tradiţii şi de valorile creştine?

De aceea, pentru a ne explica şi a înţelege vremurile dureroase pe care le trãim astãzi, trebuie sã ne gândim mai ales la rãspândirea pãcatului în lume, sub toate formele lui, la adevãratã pandemie care, devorând sufletele îndepartate de Dumnezeu, conduce treptat la însãşi dispariţia fiinţei umane. Ori intensa mediatizare a pandemiei de COVID-19 nu face decât sã distragã atenţia publicã de la aceastã adevãratã plagã a societãţii actuale numitã în Biblie « urâciune a pustiirii ce şade pe tronul lui Dumnezeu » …

« Luaţi aminte la semnele timpurilor ! », avertizeazã cel puţin de douã ori Cartea Cãrţilor în Vechiul şi Noul sãu Testament. Nimic nu se întâmplã fãrã ştirea şi voinţa lui Dumnezeu, nimic nu s-ar întâmpla dacã nu s-ar fi permis din Cer. Aceastã pandemie de COVID, cât şi cele douã rãzboaie mondiale constituie în felul lor nişte « semne ale timpurilor », nişte avertismente date umanitãţii despre calea greşitã pe care aceasta se îndreaptã şi care va conduce nu la o oarecare apocalipsã mai mult sau mai puţin observatã şi conştientizatã ci la însãşi dispariţia omului ca specie pe Terra. De altfel, ori de câte ori, în marea sa îngâmfare, omul « s-a înãlţat fãcându-se pe sine dumnezeu », a sfârşit prin a fi anihilat într-un fel sau altul…

Pentru omul modern, tehnologia tinde sã ia tot mai mult locul religiei acaparându-i nu doar timpul ci şi întreaga existenţã, chiar şi gândurile ori visele, … El a uitat prea repede lecţiile istoriei la care am fãcut referire mai sus. De aceea şi rãtãcirile, supãrãrile, ura, violenele, dezbinãrile, desfrâul, bolile, etc. cu care se confruntã, tot mai multe lecţii dureroase primite pentru a-şi reaminti Continue reading „Mariana BENDOU: Un apel la solidaritate” →

Ben TODICĂ: Kino

Eram cu Lopița pe scările de la intrarea în marele palat al Ecaterinei cea Mare a Rusiei, din Sankt Petersburg. Eram la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era mare înghesuială la intrare. Aveam în mâini pungile cu floricele și răcoritoare, așa cum aveau mai toți spectatorii care trecuseră pe la casa de bilete. Și cum ne îngrămădeam, așa deodată îmi scapă cheile din mână și aud zgomotul când au ajuns jos. Dând să le ridic, cineva întinde o mână neagră, mi le ia și-mi râde în nas. Mă uit atent și văd fața unui negru cu buze și urechi mari, parcă din filmele hollyoodiene, un fel de joker, dar mai bine zis, un Turtel Ninja. Observându-mi privirea întrebătoare, fuge iute în jos pe scări și la baza lor se întoarce să o ia pe lângă peretele scărilor, tot alergând. Greu să-l prind! Până la baza scărilor sunt vreo 10 metri de trepte pline cu spectatori dornici să intre în interior. Atunci nu îmi rămâne decât să sar peste balustrada de vreo trei metri înălțime, plonjând peste Ninja, căruia i-a dispărut râsul obraznic de pe față, acum leșinat; din impact am auzit cheile mele zornăind printre grila din fier turnat în bare de 5 centimetri grosime și îmi zic disperat, adio chei în marile canale subterane ale Sankt Petersburgului.

Ce fac acum? În aceste chei stă totul: mașina, casa, serviciul, seifuri și magaziile companiei de care depind zeci de muncitori. Pun tava de carton în care erau toate bunătățile pentru a le împărți cu Lopița și mă uit printre gratiile grătarului fără speranță și tresar. Cheile erau înfrânate de gunoi pe marginea zidului care avea un ușor plan inclinat; nu cădeau așa brusc în abis și erau destul de aproape, așa c-am băgat mâna printre gratii ca să le recuperez, însă cu frica de a nu le scăpa cumva, dar nu s-a întâmplat. Le-am prins și scos afară. În schimb, tăvița mea era toată strivită de pașii celor din jur. Cu nespusă bucurie că am salvat cheile, am ridicat-o în mână cu gândul să o schimb. În acest timp apare un tânăr student îmbrăcat în cămașă albă, mâinile și fața parcă-i erau de pe baricadele Bastiliei, ale unui tânăr flămând care se lupta de ani de zile să înțeleagă viața. Apucă tava și îmi spune că e pentru el. La început am vrut să-l apostrofez, însă am cedat în fața acestei imagini. O mie de ochi mă priveau de pe treptele Palatului.

Clădirea aceasta impunătoare albă cu albastru, verde și poleită în aur te reînvigurează, îți dă curaj întru toate. Uimit, observ o fată!!! Prima mea îndrăgostire la 18 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată în viață, era acolo sus, pe trepte, în înghesuială, îmi facea din mână, așteptând să se deschidă ușile marelui Kino Sovietic.

Am plecat printre oameni la casă pentru a-mi încărca tava de carton cu noi bunătăți și când am revenit la scară, lumea era deja înăuntru. Mă grăbesc și alerg peste trei trepte deodată ca să prind și eu un loc. Intru pe marile porți, covoare de catifea și persane luminează drumul spre marea sală. Tablouri celebre, statui de fildeș și marmură, soldați imperiali, apoi intru în piața mare a Bucureștiului unde a avut loc mitingul lui Ceaușescu. Toată piața, inclusiv străzile care plecau din ea erau pline cu scaune negre de forma notei patru. Spectatorii care intraseră, ocupaseră sau erau înghesuiți pe scaunele de pe străzi. În mijloc nu stătea nimeni. Eu știu că rușii au făcut primele filme în format HOLOGRAMĂ, însă nu am fost anunțat că voi participa la un astfel de film. De pe o stradă, Lopița îmi face din mână și aleargă spre mine. Ne întâlnim în mijocul pieței într-o mare de scaune. Îmi ia tava din mână, o așează pe un scaun. Mă privește ca pe un erou, îmi leagă eșarfa ei albă și mătăsoasă de gât. Nu am fost făcut niciodată pionier. Oare acesta e simțământul? Nu știu, pentru că o iubesc. Nimeni nu are buzele și zâmbetul ei, părul de abanos lung, întotdeauna codiță pe spate, sub pălărioara ei albă cu boruri largi și fundiță neagră și mă roagă să merg să mai cumpăr ceva. Acum observ că pe fiecare scaun din piață era căte un trandafir roșu. Ne scăldam în priviri. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață a Bucureștilor.

Continue reading „Ben TODICĂ: Kino” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Aplecați-vă că ne facem decapotabili !

Acea ieșire la vânătoarea de deschidere la iepuri a fost una dintre cele mai urâte, mizerabile și găunoase zile de vânătoare la care mi-a fost dat să particip în atâta amar de vreme și cu cât mă gândesc mai mult, tot nu reușesc să separ ghinionul de noroc așa că, până la urmă, nu am încotro și le las așa amestecate pe amândouă.

Plecarea de la București a fost cam întârziată deoarece, în cele din urmă am cedat cicălelilor soțiilor noastre ca să-i luăm cu noi pe doi nătângi de nepoți care țineau morțiș să participe și ei la o vânătoare deoarece până atunci nu li se mai ivise o asemenea ocazie așa că, i-am n-am avut încotro și i-am depozitat pe bancheta din spate a Trabantului 601 pe care, încă de când l-a cumpărat Marin îl botezase când Treby, când Coana Mare în funcție de eficiența motorului iar eu, în calitate de copilot, până dincolo de Roșiori, i-am tot dăscălit pe cei doi asistenți cu privire la ce vor putea și mai ales, ce nu vor avea dreptul ca să facă pentru nu-i stânjeni pe vânători.

Conform așteptărilor, întunericul ne-a prins din urmă așa că, mai ales că se și întunecase, fără ca să mai stăm mult pe gânduri ne-am oprit la marginea unei păduri și după ce am dezbrăcat iute de pe banchete blănurile de oaie, ne-am înfășurat în ele și cuibăriți unul în altul ne-am străduit ca să adormim însă cum fumul țigărilor aprinse pentru a ne mai încălzi nu prididea să ne satisfacă cerințele, ca nu cumva să pierim asfixiați am fost obligați să întredeschidem două dintre geamuri iar astfel am constatat că, după fulgii de zăpadă care se jucau prin jurul nostru am înțeles că afară astfel se zvonea că va cam veni iarna așa că, ne-am zgribulit și mai mult unii într-alții dar fără nici un folos deoarece gerul își vedea de treburile lui.

Ne-am chinuit așa destul de mult timp însă, constatând că frigul cam depășise și grosimea blănurilor de oaie strecurându-se dincolo de ele, în cele din urmă, la unison am hotărât ca să facem stânga împrejur și să ne întoarcem pe la cuibușoarele noastre dezghețându-ne instantaneu numai la gândul așternuturilor calde care precis că ne așteptau.

Drept urmare, cu același cvorum am hotărât cu unanimitate de voturi ca să revenim iute pe la casele noastre astfel că, Marin al meu după ce ne-a asigurat că ne va duce înapoi ca fulgerul deoarece el știe niște scurtături astfel că, a și pornit motorașul lui Treby care, lăsând în urma lui un nor gros de fum a țâșnit miraculos de iute convingându-ne astfel că și el cam tremura de frig. Singurii din spre care nu se mai auzea nici cel mai mic semn erau asistenții care, gemeau ușurel fiind îmbrățișați la propriu și astfel, înveliți cu blănurile de pe bancheta lor pentru a învinge astfel gerul care se lăsa din ce în ce mai câinos asupra noastră.

Șoseaua era complet goală însă Marin ne-a informat că deja simțea alunecușul poleiului pe sub cauciucurile roților care, la cea mai mică mișcare a volanului se răsfățau cu Treby făcând tot felul de giumbușlucuri.

– Lasă-l ușurel Marine – i-am șoptit eu clănțănind încetișor din dinți datorită frigului care, încet dar sigur mă cuprindea ușurel din toate părțile – Mergi mai încet că exact de vreun carambol n-avem nevoie!

Nici n-am apucat ca să termin bine când, deodată, prin ceața din ce în ce mai groasă care se tot lăsa peste noi asemeni unui lințoliu prevestitor de rele, brusc am zărit în fața mașinii lumina unui felinar care se tot bâțâia iar când m-am sucit imediat spre Marin am descoperit că el deja picotea conform obiceiului său dar și datorită gerului:

– Marine, … ce naiba faci, Marine – i-am răcnit eu la ureche speriindu-l dar trezindu-l astfel din somn iar concomitent m-am aplecat apucând strâns de volan pentru a-i menține direcția înainte deoarece, din bezna de afară, s-a desprins bariera de care era atârnat felinarul pentru semnalizarea trecerii de cale ferată pe care se și zăreau din stânga a noastră cele două lumini ale locomotivei marfarului care se apropia în viteză și ale cărui vagoane au și început ca să defileze prin fața parbrizului lui Treby în timp ce Marin, bine speriat și de urletul meu și de uruitul vagoanelor trenului care se perindau în viteză pe la câțiva pași de noi în timp ce, lumina felinarului atârnat de barieră se apropia cu răutate de parbrizul nostru așa că, de data asta a fost rândul lui ca să urle:

– Aplecați-vă că ne facem decapotabili !

Mișcarea noastră a fost instantanee aplecându-ne fulgerător fără ca să aud vreun strigăt ori vreo exclamație iar imediat după trecerea ultimelor vagoane ale trenului, pe când Treby se oprise la câteva palme de calea ferată, am întredeschis încet ochii și în primul moment m-a surprins lumina din mașină iar de-abia apoi curentul rece al aerului împins de trecerea în viteză a trenului ale cărui sirene sunau de zor disperate, semn că și mecanicul văzuse mașina însă n-a mai avut altceva ce să facă.

– Sunteți întregi ? – a bîiguit Marin înghiontindu-i pe cei doi din spate iar apoi s-a răsucit spre mine – Tu, ești zdravăn ?

– Hm, … – am bombănit eu încă nepricepând exact prin ce trecusem – Păi, bine că măcar de acum avem și lumină în mașină – i-am bombănit eu un fel de răspuns mișcând felinarul agățat de bariera care traversa mașina trecând pe deasupra acesteia deoarece aruncase cât acolo plafoniera iar în locul ei acum era felinarul aprins.

– Ce-ați pățit, măi amărâților ?! – am auzit un glas bărbătesc și lângă noi a apărut un cantonier care se lumina și el cu o lanternă și mai flutura aiurea un steguleț galben:

– Sunteți întregi ?

– Păi, … cam așa se pare i-a răspuns Marin coborând din mașina devenită decapotabilă iar ca să desăvârșească treaba începută de barieră a început să tragă cu furie de stâlpii plafonierei Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Aplecați-vă că ne facem decapotabili !” →

Al. Florin ȚENE: Umbra ca produs al luminii în lumea înveșnicitelor clipe din poezia Persidei Rugu

Zilele trecute am primit de la poeta Persida Rugu volumul “Umbra fluturelui de abanos “, apărut la Editura “Avalon “, Cluj Napoca, 2020, cu următoarea dedicație: “ Onor Familiei Titina, Al.Florin și Ionuț Țene, omagiile autoarei, ss Persida Rugu“, având o copertă sugestivă, simbolizând cele două părți ale unei perechi de fluturi, din mitologia unirii contrastelor, semnată de Conf.univ.dr.Adrian Rauca, membru U.A.P. Iar pe ultima copertă se află un text de Mircea Muthu ce analizează succint, în retrospectiva “țesăturii” volumelor anterioare în care fixează prezenta carte.

Poeta Persida Rugu, cuprinsă în generația 1990 de către criticul Adrian Țion, într-o recentă carte, membră a Uniunii Scriitorilor, (mă gândeam să nu mai scriu această evidență, deoarece opera unui scriitor, nu face parte dintr-o organizație, și cum zicea mai demult Gabriel Liigeanu, “dintr-o gașcă”, practic opera face parte din literatura română), este la a 14 carte, incluzând și câteva reeditări, fiind caracterizată de mine, cu mulți ani în urmă, “poetă a sentimentelor profunde, trăite și văzute prin “lentila concavă” a metaforei cu tendință filosofică”.

Cartea, apărută în condiții grafice, estetice și tipografice de excepție, pe măsura conținutului ei, este structurată în trei cicluri, intitulate: “Pentru o schiță a orei “, “ Lângă același pod “și “Umbra fluturelui de abanos “, constiindu-se în adevărate artizanaturi lirice, cu esențe de baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului pentru a devenii fine porțelanuri străvezii, în coagulare cu lemnul de esență tare, abanosul, simbol al trăiniciei.

Așa cum obișnuiesc, analiza, întotdeauna, o încep de la simbolistica titlului pentru a înțelege intențiile autorului, a descoperii capătul firului roșu. La acest volum capătul firului este și începutul, este un cerc perfect care se închide într-un “ostrov de râu lunar “(Spații cu menhire ) și se dechide “printre arborii somnului “(Seară de august ). După cum observați cercul este perfect, eul poetei levitează într-un spațiu mioritic dar, cu aparat livresc și intelectualist, ca într-un perpetuum mobile.

Și acum, să explicăm titlul. Umbra este o proiecție bidimensională a obiectului opac, iar fluturele, ca și toate Lepidopterele, sunt de remarcat pentru ciclul lor de viață neobișnuit, cu un stadiu larvar de omidă, un stadiu inactiv de pupă și o metamorfoză spectaculoasă într-o formă familiară de adult cu aripi colorate. Deoarece cele mai multe specii zboară ziua, atrag de regulă atenția. Poeta, tocmai, asta dorește, să ne atragă atenția asupra culorii acestuia, fiindcă este de abanos. Abanosul este un lemn greu, tare, de culoare neagră. Abanosul de cea mai bună calitate este foarte greu, aproape negru și obținut doar din duramen. Se pune în antiteză, încă din titlul, fragilitatea fluturelui, culorile lui frumoae, dar efemere, în contrast cu durabilitatea lemnului negru al abanosului.Nu întâmplător poeta deschide volumul cu mottoul Lilianei Wouters din Bruxelles: „Sunt vie, iubesc, Deschid abisul, în el tot eu cobor firesc, Și, când îmi pare că-n veci mă pierd, mă sting, Răstoarnă-se și piscul i-l ating. „ Fiindcă Persida Rugu își traduce intențile eului în lirică, o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural continuu, un stimulent estetic al unei energii creatoare infatigabile.

Tematica și ideile celor trei cicluri de poeme, anunțate mai sus, se înterferează prin continuitate, precum telescopul, fiind poezii filosofice, exaltând eul prototipistic, statornic în nesfârșita întocmire și desfacere a lumilor: “Viață! e plină lumea de taine de-azur/lumină în peștera vântoaselor/piatra de pe mormânt se ridică sub/ marea stelară/ Învierea de acum e pâinea noastră/ cea spre ființă“( Cântec pentru viață).Persida Rugu verifică în metafore comportarea eului, umplând urmele regulate de vers cu gânduri canonite de ritmul interior. Poezia e un soi de melodie interioară, de o puritate abstractă precum oglindirea feței în apa limpede a lui Narcis: “Te caut și ești în mine/ lumină dăruită într-o dimineață de vară/ dublură a umbrei mele/ fără de umbra/ te caut/oglindă răsfrântă în apele cuvântului/ ești în sângele meu/ te caut/ flămândă de ființa ta/niciodată așteptată îndeajuns. “(Te caut ).

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Umbra ca produs al luminii în lumea înveșnicitelor clipe din poezia Persidei Rugu” →

Paul LEIBOVICI: B ă i l e de A B U R I

O fi!? N-o fi!? Mai știi? Istoria ,,țărilor care folosesc băi cu aburi e veche și preluată din generații în generații.Un leac băbesc?! Camerele de baie cu aburi originale au fost mult timp populare aproape la fiecare națiune. Toate ritualurile și procedurile de băi au ca scop îmbunătățirea stării de sănătate a unei persoane și întărirea viguarei. Băile de aburi s-au dovedit,de-a lungul zecilor de ani avînd un efect pozitiv asupra corpului omenesc. Se recomandau a fi făcute odată la două săptămîni, în loc de un antrenament obișnuit,,o zi de baie cu aburi,,. O astfel de îmbăiere șochează corpul ,îl scot din ritmul obișnuit ,încît nu are de făcut decît o încercare ,,violentă,, de a face corpul mai puternic,mai rezistent ,mai frumos. Rezultatele unei ,,zile de baie cu aburi,, este prelungit, efectul său se va răsfrînge timp de cel puțin o săptămînă. Literatura de specialitate ne informează nu numai de efectul pozitiv a unor asemenea băi, dar de o vastă răspîndire a acestui tratament în lume.Unii dintre noi,au cunoscut ,,baia de aburi,,încă din copilărie, care se denumea ,,baie turcească,,. În literatura de specialitate ni se descriu ,,băile cu aburi ,,din sec. XVIII,, păstrate integral pînă în zilele noastre. Camerele acestor băi au pereții groși și în unele părți se observă o serie de găuri căptușite cu ceramică. Rolul acestora fiind de a permite circulației aburilor, aerisirea perfectă. Pe alocuri a fost denumită ,,baia neagră,, deoarece la începutul sec. XX cînd boala de rîie se răspîndise, a fost recomandată ca una din soluțiile de vindecare. Specialiștii le recomandă ca fiind o instituție de vindecare –de sănătate. De altfel, datorită răspîndirii și folosirii acestor ,,băi de aburi ,,în antrenarea sănătății corpului omenesc ,,vom găsi ,,băile cu aburi ,,în literatură în general și în folklor în mod special.,,BAIA ESTE O A DOUA MANĂ / Ține minte ziua de sîmbătă, ziua de îmbăiere,, ,,Baia este sărbătoarea pentru trup și suflet,,.. Camerele de băi cu aburi ,originale sunt foarte populare aproape tuturor națiunilor. Camerele perechi din diferite țări diferă în funcție de propriile lor caracteristici,dar fiecare din ele au efect pozitiv asupra corpului. De altfel se recomandă ca o dată la două săptămîni, în loc de antrenament sportiv obișnuit, ar trebui să ai parte de,,o zi de băi cu aburi,,.Cu foarte mulți ani în urmă, se răspîndise un obicei în orașul Iași ,,baia cu aburi,, sau ,,Moișe beider,,. Una din cele mai populare ,,sporturi,, de sfîrșit de săptămînă. Actori, regisori, scriitori-într-un cuvînt ,,oamenii de artă și cultură,, din Iași se îndreptau spre o margine de cartier a Iașiului. Fiecare avea în sacul său prosoape și bine înțeles un cearșaf alb, proaspăt apretat. Cele cîteva camere erau proaspăt aerisite. Camera de primire luminoasă, cu cîteva scaune și vreo două bănci; apoi camera cu dușuri calde și reci în care –ți pregăteai corpul –spălat cu săpun ;iar intrarea în Camera cu aburi se făcea prin trecerea printr-o ușă de lemn din stejar. Erau cîteva trepte pe care ne așezam, iar la picioare –o cofă cu apă rece. În față -un cuptor cu porți de fier. Doar omul din personalul de serviciu era autorizat să deschidă porțile cuptorului de unde ieșeau aburi fierbinți care învăluiau corpurile. Cofele cu apă rece,foloseau la îmbiere atunci cînd simțeai fierbințeala aburilor. Vreo doi din personalul de servici ne stăteau la dispoziție purtînd în mîini un fel șomoioage formate din cîteva ramuri de frunze de stejar. La atingerea corpului, sensația era puternică,încăt doar stropitul cu apă din cofă te punea pe picioare. În cele cîteva momente ,transpirația curgea de-a lungul și de-a latul. Ici-colo auzeai vaiete,murmure și unul cîte unul, după ce coborau scările de stejar, se așezau pentru ,,o respirație lungă,,. Cei înscriși pentru,,masaj,, își așteptau rîndul înfășurați în cearșaful alb.Sache,, sau Moșe te preluau pe unul din paturile pregătite și după ce te ungeau cu o pastă, îți fărămițau fiecare bucață a corpului ,încă înfierbîntat. Urma ,,odihna din ,,Salon,, în care balivernele,bancurile și bîrfelile nu se mai opreau.Călătorind, dar și din lectura unor cărți de specialitate,am aflat despre larga răspîndire a ,,Băilor cu aburi,,în Turcia. De altfel într-o seamă de creații literare din ,,perioada de aur,, a curților otomane din sec. XVII, precum a scriitorului Drauișe Ismail din 1648. Eroul principal fiind un tînăr Imangi Bali. În povestire se descrie, amănunțit, podeaua de ceramică albă din care țîșnesc stropi fierbinți, aceștia sunt vaporii care se împrăștie prin toată încăperea. Una din curiozități ,,într-o țară dictatorială-precum Turcia ,,doar la sauna fierbinte,, oamenii își spun nădufurile. Plasticianul Ahmad Rustam Akigi a prezentat o expoziție intitulată ,,Hamam,, În Finlanda baia de aburi ,,Flying,, este concepută pentru grupuri mici. Iar în Italia ele găzduiesc doar 10 persoane. Una din cele mai elegante ,,Băi de aburi se află la poalele dealului Gellert. Caracteristic este eleganța deosebită, începînd cu primirea și pînă după gustarea stropită cu băuturi alcoolice de înaltă calitate. Ca să nu mai pomenesc de, ,serviciul din perioada ,,băii de aburi,, .O seamă de artiști plastici au realizat tablouri ,,Venus rusoaica,, de Boris Kustolev; ,,Primăvara,, de Iuri Kugaci; Iar în literatură semnalez ,,Cronica lui Nestier,, Povestea de demult,,; CEHOV ,,povestirea,, La baie,, precum și un ÎNDRUMĂTOR prin Istambul,, de Tisrastebnes-edit.Alben Michel. În Romînia: Olteanu Antoaneta,, Zile și demoni,, Corneliu Ursu ,,Remember epistolar,, Semnalizez deasemeni ,,MUZEUL de istorie a camerelor cu aburi,, din sec.XVI. Ne este prezentată ,,Ceremonia îmbăierii miresei,, diverse obiecte precum săpunuri, piepteni, pantofi de lemn, servicii de cafea și ceai,, ș.a Înainte de a încheia amintesc și o peliculă cinematografică realizată de Al.Rogojkin. Continue reading „Paul LEIBOVICI: B ă i l e de A B U R I” →

Miguel Hernández: Ultima cântare

Pictură de Siegfried Reich an der Stolpe

***

ultima cântare

spoită, nu golită:
spoită-i casa mea
în tonul marilor
pasiuni și suferințe.

Va reveni din plânset
pe unde a fost purtată
cu masa ei stingheră
cu patul zgomotos.

Vor înflori săruturi
pe perne.
Și-ncolăcit pe trupuri
cearșaful răspândi-va
amețitoarea-i boare
de iederă în noapte

Ura se va îmblânzi
în spatele ferestrei.

Va fi o gheară blândă.

Lăsați-mi doar speranța.

Miguel Hernández (Orihuela 1910 – Alicante 1942)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Continue reading „Miguel Hernández: Ultima cântare” →

Germain DROOGENBROODT: Înțelepciunea cuvintelor nerostite – The wisdom of unspoken words

Cum m-au inspirat poeziile lui Celan

deși sunt născut în zona flamandă a Belgiei, unde limba oficială este olandeza, în tinerețe nu m-a fascinat în mod deosebit nici lirica flamandă, nici cea olandeză; mai degrabă m-am simțit atras de francezii Baudelaire, Verlaine, Rimbaud… și, chiar mai mult, de cea germană. Am început cu romanticii, trecând mai apoi la Hölderlin, Rilke, și mai departe, la poeții din Germania de Est, precum Peter Huchel și Reiner Kunze. Ulterior, la începutul anilor optzeci, am descoperit într-o revistă de literatură germană poezia Todesfuge (Fuga Morții) de Paul Celan.

Limbajul și stilul poeziei erau cu totul noi pentru mine și m-au impresionat nespus. Poezia aceasta nu descrie în stil realist întâmplarea teribilă a uciderii evreilor de către naziști, ci lasă cititorului libertatea de a interpreta grozăvia faptelor. Ritmul, repetiția sintagmei „îl bem” conferă poeziei un plus de dramatism: Negrul lapte al zorilor/ seara îl bem/ la amiază îl bem/ dimineaţa îl bem/ noaptea îl bem şi bem (trad. Maria Banuș). În versiunea germană, cea originală, versurile rezonează parcă mai melodios, dar muzicalitatea poeziei nu reduce cu nimic groaza și dramatismul, ci dimpotrivă, o sporește.

Acel poem m-a îndemnat să caut să citesc mai multe poezii semnate de acel poet evreu, născut la fel ca Paul Antschel – numit uneori și Anczel – în anul 1920, la Cernăuți, în Bucovina, ținut care, la acea vreme, făcea parte din România, iar acum aparține Ucrainei. Părinții poetului au fost omorâți de naziști, internați într-un lagăr și condamnați la muncă silnică până în clipa desființării acestuia, în anul 1944.

Fuga Morții, compusă la București în 1945, este probabil poezia sa cea mai cunoscută, publicată pentru prima dată în revista română Contemporanul, la București, pe 2 iunie 1947, sub titlul „Tangoul morții”, în traducerea prietenului său bucureștean Petre Solomon. A fost inclusă în prima sa carte de poezie, intitulată Nisipul din urne, apărută la Viena în 1948, dar retrasă de autor din cauza numărului mare de erori de tipar.

Cea de-a doua carte a sa de poezie Mohn und Gedächtnis (Mac și memorie), publicată în 1952 în Germania, la binecunoscuta Deutsche Verlags-Anstalt, includea Fuga Morții, cu titlul nou, dar și altele, precum Corona, Zähle die Mandeln (Numărat printre migdale) și alte poeme admirabile, aducând în spațiul poetic german un ton cu totul nou, supranumit modul de exprimare al „nespuselor” (n.t. negrăit, fără de glas, inexprimabil, din germanul Sprachlosigkeit și englezescul speechlessness).

Întreaga operă a lui Paul Celan vădește acest caracter profund: exprimă ceea ce nu poate fi spus, permițând cititorului să interpreteze și să dezlege el însuși sensurile tainice ale cuvintelor, lucruri care pot fi înțelese în mai multe feluri. Limbajul rămâne fundamental, personal, deși are de traversat propria perplexitate, întunericul, oroarea.

Paul Celan și-a petrecut o mare parte din viață la Paris, unde a activat inclusiv ca traducător. A tradus din operele lui Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire, Henri Michaux, René Char, Emily Dickinson, Robert Frost, Shakespeare, dar și din opera unor poeți ruși, precum Alexander Blok, Ossip Mandelstam și alții.

„Multe dintre poeziile lui Celan, scrise în epoca mai târzie, pot fi percepute intuitiv, dar nu pot fi redate în altă limbă, fără o cunoaștere prealabilă pe cât posibil profundă a surselor sale”, susține pe bună dreptate Michael Hamburger, care a a tradus o amplă gamă din poeziile lui Celan, ulterior publicate în colecția Penguin Books.

Eu însumi, de asemenea, am tradus câteva dintre poeziile lui Celan, dar limba sa este atât de personală, încât multe din poemele sale nu pot fi transpuse corect într-o altă limbă.

Celan a văzut moartea cu proprii săi ochi. Angoasa, întunericul și stigmatul morții l-au însoțit de-a lungul întregii vieți, fiind prezente în multe dintre poeziile sale, așa cum reiese din ultimele versuri ale unei poezii din volumul Mac și memorie, întâia sa colecție de poezii publicată în Germania: „Numără migdalele, / numără ce-a fost amar și treaz te-a ținut, / numără-mă pe mine printre ele… moartea te cuprinde în brațe, și-n trei ați pornit spre înserare. Poetul s-a sinucis, aruncându-se în Sena în aprilie 1970.

Cele nespuse: o sursă de inspirație

Primul meu volum de poezii, „Patruzeci la zid”, „Palpabilă absență” și „Știi țara? Meditații la Lacul Como”, considerat neo-romantic de către criticii literari, a fost scris sub ușoara influență a poeților de expresie germană, dar, după ce am călătorit în numeroase ocazii în Orientul Îndepărtat, descoperind și studiind filosofii asiatici, odată cu lansarea volumului „Drumul” („The Road”), pe care l-am scris în India și care a fost tradus în chineză prin TAO, lirica mea a înregistrat o mare schimbare, devenind mai filosofică. Taoistă, au decis chinezii, ZEN au i-au spus japonezii.

În timp ce poezia inspirată din natură are un caracter descriptiv, fiind influențată de peisaj, poezia filosofică este centrată pe o realitatea ce urmează a fi descoperită. Paul Celan a descris aceasta perfect: „Wirklichkeit ist nicht./Wirklichkeit will gesucht und gewonnen sein” (Realitatea nu este./ Realitatea se dorește căutată și câștigată)

Poetul spaniol José Ángel Valente, care la rândul său a tradus în spaniolă o serie de poezii de-ale lui Celan, declara: „Ca multiplicator al sentimentelor, poemul depășește toate sentimentele posibile”. („As a multiplier of feelings the poem surpasses all possible feelings”. Fără îndoială, poeziile nu trebuie să i se dezvăluie cititorului în totalitate, depuindu-se, ci ar trebui – așa cum este cazul poeziilor lui Celan – să conserve elementele constitutive definitorii ale lirismului: fascinația și enigma.

În orice caz, spre deosebire de Celan, eu încerc să scriu poezie aparent simplă, dar, în același timp, profundă. Totuși, evoluția de la stilul descriptiv la cel filosofic, în căutarea unei „noi realități”, necesită o minte liberă, și din acest motiv sunt obligat să mă desprind din contextul vieții cotidiene, „normale”, evadând într-un loc fără oameni sau factori perturbatori, cum ar fi gălăgia, televizorul, telefonul, lucruri care distrag spiritul, gândirea, inspirația: împiedicând cuvântul să-și afle calea spre a se așterne pe albul neîntinat al hârtiei în așteptare.

Din cauză că poezia lui Paul Celan permite acea marjă de libertate a interpretării personale, oriunde mă deplasez pentru a scrie port cu mine cărțile sale drept lectură de căpătâi. Deși lirica mea este scrisă într-un stil diferit de cel al lui Celan, de-a lungul anilor s-au adunat unsprezece poezii care, într-un fel sau altul, fac referire la versurile sale. Poezia „Trâmbița nopții” (în traducere literală „Cornul nopții”, engl. „Nighthorn”) dedicată lui Paul Celan, publicată în „Știi țara?” face trimitere la sinuciderea sa, la fel ca poezia „Așa cum se știe…” din „Convorbiri cu lumea de dincolo”.

Poezia „Spin ori trandafir” face refrire la poezia sa Mandorla și la viața lui Celan, plină de evenimente dramatice, care i-au influențat puternic viața și poezia: asasinarea părinților, moartea primului său copil, la scurt timp de la naștere, relația complicată de dragoste cu poeta austriacă Ingeborg Bachmann și, nu în ultimul rând, acuzațiile de plagiat lansate împotriva sa de văduva poetului Yvan Goll, care s-au soldat cu o campanie de presă ce i-a provocat răni adânci, marcând psihicul lui Celan, afectând întreaga sa încredere în viață.

„Când buza de cuvinte-mi sângerează” face o trimitere clară la poeziile foarte personale ale lui Celan, în care abundă neologismele, cuvintele și expresiile ieșite din comun.

Poezia „Luceafăr”, printr-un vers din poezia lui Celan „O, floare a timpului” , mi-a inspirat titlul celei mai recente cărți de poezie proprie, „Efemera floare a timpului”, în timp ce poezia „Nu mă socoti migdal” , selectată din cel mai recent volum, nepublicat până la această oră, „Neliniștea cuvântului”, este un răspuns poetic la versurile lui Celan „Fă-mă amar, numără-mă printre migdale”. La fel este cazul poeziei „Mandorla”.

Discursurile derutante ale unor politicieni în legătură cu virusul Corona, soldate cu moartea a sute de mii de oameni, evocă amintirea nefastă a cuvântărilor demagogice ale lui Hitler și m-au inspirat la scrierea poemului „Fuga morții”, una dintre poeziile mele cele mai recente.

––––––––––––-

Germain DROOGENBROODT

Spania, noiembrie 2020

***

How Celan’s Poems inspired me

Although born in the Flemish part of Belgium where Dutch is the official language, as a youngster it was not the Flemish nor the Dutch poetry that fascinated me, but the French, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud… and even more the German. Initially the romantics and later Hölderlin, Rilke, as well as the East German poets Peter Huchel, Reiner Kunze. Years later, in the early eighties, I read in a German literary magazine Todesfuge (Fugue of Death) by Paul Celan. The language and the style of the poetry were totally new and impressed me greatly. The poem not only describes realistically the terrible event, the killing of the Jews by the Nazis, but leaves the reader freedom of interpretation. The rhythm, the repetition of “we drink” makes the poem even more dramatic: Dark milk of daybreak we drink it in the evening, we drink it at noon and in the morning, we drink it at night, we drink and we drink. In the original German version, the verses sound even more melodious, but the musicality of the poem does not reduce the horror, the drama, on the contrary it increases it. That poem incited me to read more poetry by that Jewish poet, born as Paul Antschel or Anczel 1920 in Czernowiz, Bukovina. His parents had been killed by the Nazis and he had been forced to work in a labour camp till it was dissolved in 1944.

Fuge of Death, written in Bucharest in 1945, is probably his most famous poem, published for the first time in The Romanian periodical Contemporanul, Bucharest 2.5.1947 entitled „Tangoul mortii” (Tango of Death), translated in Romanian by his Bucharest friend Petre Solomon, the poem was included in his first poetry book Der Sand aus den Urnen (The Sand of the Urns) published in Vienna in 1948, but withdrawn by the poet because of many misprints. His second book Mohn und Gedächtnis (Poppy and Memory), published 1952 in Germany by the well known German publisher Deutsche Verlags-Anstalt, contained as well Fugue of Death, the new title of the poem, but also Corona, Zähle die Mandeln (Count the Almonds) and other fascinating poems, in German poetry a completely new tone, call it, so typical for Celan’s style the poetic expression of Sprachlosigkeit, speechlessness, a style which characterizes Celan’s complete poetic oeuvre: the expression of what can’t be said, leaving each individual reader to unravel the unspoken which can be understood in several ways. The language remains fundamental, personal, although she had to pass through her own perplexity, the darkness, the horror.

Continue reading „Germain DROOGENBROODT: Înțelepciunea cuvintelor nerostite – The wisdom of unspoken words” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”

În a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel spunea; ”Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și argint, ci și de lemn și lut, și unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.”Pavel,II Timotei,2;20

Cele spuse se referau la starea Bisericii din acea vreme dar și la starea societății în general. Cele spuse acuma două mii de ani sunt perfect adevărate și astăzi. Ele sunt deplin adeverite de starea vieții publice din România.

Vase de “aur și argint” sunt cei, foarte puțini dintre oamenii politici Români, care au dragoste de țară și Neam și care, minimal, nu caută să facă rău, să distrugă. Dar cei mai mulți dintre oamenii politici români fac parte din vasele de “lemn și lut”, profitori,incorecți și dintre ei sunt și “vasele de necinste”, cei care în mod premeditat, programatic, fac rău și vor rău.

Este nevoie să precizăm că prin “vase de necinste”, la vremea respectivă, se cuprindeau acele vase menite să cuprindă gunoaiele,resturile menajere și nevoile fizice omenesti petrecute în vremea nopții, deci, realmente, ”vase de necinste”.

În momentul de față acești politicieni, aceste “vase de necinste”, ni se înfățișează în toată hidoșenia lor scârbavnica. O scurtă explicație este necesară.

Imediat după revolta națională anti comunistă din Decembrie, 1989 România a devenit țintă unui program a cărui cruzime ni se dezvăluie din ce în ce mai clar. Toți cei de bună credință au sperat atunci în”bine”. Dar nădejdea lor se va împlini sub o altă dimensiune și sub o Voință mai tare decât cea a oamenilor. Până atunci însă stăm victime acțiunilor sinistre puse la cale de cei care slujesc negativitatea pură.

Putem vedea cum a mers acel plan.

În primul rând a avut loc un proces de subminare a credințelor în valorile și personalitățile românești. Abea acuma putem vedea cât rău au făcut “intelectualii”, de fapt “elită de mahala”, prin cărțile și publicațiile lor TOATE finanțate prin “Asociația pentru o societate deschisă” a demoniacului Soros Gyorgy. Să ne aducem aminte de acei “intelectuali” care atacau simboluri sacre românești, de la Eminescu la Caragiale și de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana. Nu este nevoie să amintesc decât pe acel monstru abominabil care spunea că “spațiul mioritic este radiografia fecalei” sau pe infirmul spiritual, zis, ”istoric”, a cărui maculatură este prezentată elogios de această “elită de mahala”, istoric al cărui nume, predestinate, stă în vecinătatea “lucind boul”. Lucrarea lor nefastă a dat roadă, a semănat neîncredere, derută, panică. În acest climat de îndoială s-au răspândit apoi dezmățul moral, relativismul moral, nerușinarea și cinismul cel mai vulgar. Așa au putut apare formațiuni politice care să își facă program politic din promovarea sodomiei. Sunt abominatia care are nesimțirea să își anine în denumire epitetul de “salvatori”.

Pentru o vreme acești nerușinați au stat în minoritate dar, în urma loviturii de stat de la 26 Mai, 2019 ,ei se consideră “biruitori” și acționează ca și cum ar fi administrația țării. În aceste împrejurări putem vedea care este planul lor de guvernare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”” →

Ionuț ȚENE: Tribunalele poporului înfiinţate de sovietici recunoscute azi de regimul pensiilor de lux?

Nu cunosc fii sau fiice ai foștilor deținuți politici să stea cu mâna întinsă la stat pentru despăgubiri şi…totuşi s-a promulgat o lege pentru ca cei care au suferit în timpul prigoanei comuniste să fie condamnați încă o dată în democraţia noastră originală şi „europeană”. Sistemul militarizat al pensiilor speciale se pare că şi-a făcut datoria în slujba Anei Pauker, Luca şi Dej, care „bagă spaima în burghezi”? Celor care în anii comunismului i-au băgat în puşcărie pe luptătorii pentru libertate anticomunişti li se dă astăzi, printr-o lege, garanţia că au avut dreptate? România pare o continuare din punct de vedere structural-politic o extindere a comunismului sub o altă formă? Deciziile Tribunalului Poporului din 1948 -1953 înfiinţate de corifeii lui IV Stalin sunt astăzi recunoscute de statul român controlat de pensionarii de lux din serviciile de forţă. Asociația Foștilor Deținuți Politici a protestat față de caracterul criptocomunist al Legii 232/2020, prin care urmași ai foștilor deținuți politici și luptători anticomuniști sunt privați de drepturile reparatorii cuvenite. Aceştia au reclamat că „avem de-a face cu o crasă necunoaștere și chiar cu o ură necreștinească! După 75-80 de ani asistăm la redeschiderea dosarelor originii sociale a copiilor noștri!” În comunicatul din data de 13 noiembrie, Comitetul Național de Conducere al Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) protestează față de prevederile Legii 232/2020, pe care o consideră„inechitabilă și interpretabilă”.Legea, promulgată de Președintele României în data de 5 noiembrie este discriminatorie la articolul 13. „Printre cei afectați de efectele legii se află, spre exemplu, cei mai mulți dintre urmașii luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului…, precum și ai celor considerați de popor ca sfinți ai închisorilor, dintre care îi amintim pe Traian Trifan, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Părinții Ilie Lăcătușu și Crăciun Opre și mulți, mulți alții. Paradoxal, mulți dintre tinerii anticomuniști arestați în 14 mai 1948, zi instituită de Parlamentul României ca Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste printr-o lege promulgată tot de Președintele României sunt condamnați, acum, prin această Lege „criptocomunistă” 232/2020. Comitetul de Conducere al AFDPR consideră că „avem de-a face cu o crasă necunoaștere și chiar cu o ură necreștinească, dusă, dacă s-ar putea, și dincolo de mormânt, astfel încât lăsăm să se întrevadă pentru necunoscători faptul că volumul și bestialitatea crimelor săvârșite de regimul comunist ilegitim și criminal ar putea suporta vreo comparație!”.

Foștii deținuți politic resping dur legitimitatea Tribunalelor Poporului și a instanțelor bolșevice care i-au condamnat pe așa-zișii criminali de război (ofițeri superiori ai Armatei Române, membri ai Guvernului Mareșalului Ion Antonescu etc), legionari și pe cei asimilați legionarilor (în astfel de situații s-au aflat Părintele Arsenie Boca, membrii grupului „Rugul Aprins”, poetul Nichifor Crainic, teologul Teodor M. Popescu și mulți alții), pe baza falsurilor Securității. „Chiar s-a uitat că toți aceștia au fost judecați de așa-zisele „tribunale ale poporului”, ale căror completuri de judecată erau formate din pleava morală a societății românești, din trădătorii de neam și țară?” este întrebarea foștilor deținuți politic către cei care prin votul lor „diminuează adevăratele proporții ale rezistenței anticomuniste”. În finalul comunicatului, AFDPR solicită Parlamentului României „rediscutarea legii și repararea de urgență a acestei nedreptăți, prin eliminarea din textul legii a paragrafelor incriminate de noi și incriminante pentru mulți dintre copiii celor care și-au sacrificat viața și au suferit în temnițele comuniste, ca „dușmani ai poporului”, fără niciun fel de discriminare a copiilor, pentru așa-zise păcate ale părinților”. Să înţelegem că în România de azi se reînvie vina colectivă de tip nazist sau comunist, când copii sunt vinovaţi şi persecutaţi pentru posibile păcate ale părinţilor?

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tribunalele poporului înfiinţate de sovietici recunoscute azi de regimul pensiilor de lux?” →

Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori

Alexandrina Tulics

„Splendori”

Editura Stef, Iași 2020

Cine altul decât artistul e un creator de splendori pe care le zămislește cu dragoste pentru că el nu creează doar pentru sine, ci spre împărtășire oamenilor. Fără dragoste de semeni, n-ar fi posibilă nici o creație, nici o zidire. Și nu ar fi păcat de tot efortul acestor lucrători în uzina de inefabil, fără beneficiarii îndrăgostiți de frumos, adevăr și bine, principalele categorii filosofice care trebuie să ne ghideze existența?

Călăuzită de acest ideal generos, Alexandrina Tulics a alcătuit acest compendiu de splendori lirice, comori de înțelepciune și frumusețe pe care sufletul, abia-abia le mai poate ține în frâu emoțiile, amintirile, sentimentele. Și dacă, din nefericire, un creator s-ar opri din lucrarea sa, absența cuvintelor ar fi atât de dureroasă încât, artrebui numaidecât înlocuită cu altceva „altceva,/ cu mult mai înalt”, care poartă numele primăverii” (A unsprezecea elegie)

Și ce ar putea fi, cu mult mai înalt decât poezia? Alexandrina Tulics nu concepe viața fără poezie, a demonostrat acest lucru în cărțile sale, credincioasele sale cărți, concepute din dragoste, din blândețe, din dăruire, așa cum am menționat. Poemele sunt prietenii ei de credință, de suflet, de viață, rudele și cunoscuții, tovarășii de suferință și de fericire. Cred că ar fi neîntreg un poet care n-ar avea șansa de a-și manifesta simțămintele în acest fel. Pentru că în ele își află împlinite toate dorurile, toate visele, toate năzuințele, oricât ar părea ele de imposibile. Autoarea scrie o poezie de stare care transmite emoție autentică, răscolește amintiri, în care senzualitatea se împletește cu spiritualitatea.

O iubire aproape de nestăpânit, o face să cânte cu frenezie natura, oamenii, bucuria comuniunii, în drumul său spre izvoare. La acestea, un mare ajutor îi vine din partea Credinței în Dumnezeu și în oameni: „Doamne, du-mă-n luna mai, în pârg de cireșe,/ desculță s-ating petale trecute…/ În altă lume de cele văzute,/ din crengi scuturate, căzute.// Du-mă-n poieni cu narcise,/ galben de aur solar;/ parfumate, de nimeni putând fi descrise./ Atinge-mi față, inima,/ cu miere-albine, să-i gust dulcele,/ așa să mă rog, îndrept spre Tine.// Ține-mă-n creanga vișinului sărutat la vie;/ Ea mi-a rămas podoabă sufletească,/ în gustul cuminte și dulce al copilăriei.// Atinge-mi suflarea când plâng ca frunzele în toamnă,/ Aur și aramă duse de vânt,/ … să le adoarmă.// Fă-mi vară-n îngheț,/ adu-mi căprioare,/ să m-aștepte din alergat,/ când mă-nvață drumul spre izvoare, curat” (Fă-mi, vară!)

Poezia Alexandrinei Tulics este nici clasică, nici modernă, are o textură aparte, cu elemente post moderniste, dar și cu fibre din poezia clasică. E ceva specific acestei autoare, care a ajutat-o să-și găsească un stil propriu, original, de neimitat. Deși plecată din meleagurile natale, poeta a păstrat în suflet „O rămurea, atât cât să-mi aduc aminte” (Adună-mi verile în palme). Acestea și încă alte bogății le poartă cu sine pe oriunde o poartă pașii prin lume: „… trimite-mi un colț de pâine de acasă,/ un coș cu mere și câteva nuci,/ de la portița dinspre apă,/ o rămurea, atât cât să-mi aduc aminte,/ de drumul care duce la fântână printre-uluci./ Adună-mi verile în palmă,/ suflă-le păpădiile-nspre mine,/ că… mi-e dor de tot ce este-n țara mea,/ ce m-a crescut cu doină și cu pâine./ Adună mure, șterge-le pe față,/ să semeni cum eram în copilărie,/ zburdalnică, fâșneață./ Îmbracă-te cu frunzele aruncate-nspre deal,/adună-le în mâini pe apucate…/ Încoronează-te cu frunzele de vie/ dar numai dintr-a mea,/ că ea… pe mine mă știe cel mai bine;/ în ea se poate ferici și alerga…//.

Câtă sensibilitate și câtă candoare a rămas în fiecare vers, numai cititorul poate să spună. Cel de bună credință, firește. Și totuși, poeta a plecat să cutreiere lumea cu un bagaj destul de consistent, făcându-și inima opaiț, ca să-i arate calea. Ea duce cu sine: un braț de stele, lacul liniștit din suflet, iubiri și aripi fericite: „o vioară,/ un fluier, un nai sau un cimpoi” pe care sufletul său le aude necontenit, „o doină și un joc de doi”, și absolut indispensabilă „stema țării mele”.

Se constată în cele mai recente volume de poezie, o perfecționare a mijloacelor de expresie, a stilului, eliberându-se de influențe din afară. Truda autoarei a dat rezultate excepționale, ajungând în prezent o voce distinctă în poezia actuală, cu inserții în gândirea și modul de exprimare mistico-religioasă. De altfel, pe Dumnezeu, nimeni nu i-l poate scoate din viață, din propriile cuvinte, din rugăciuni și implicit, din versuri. El este de neînlocuit. O încercare superbă de autoportret liric se află în poezia „Sunt” în care își expune și crezul artistic: „Sunt pasărea cu ochii ațintiți,/ Spre ceru-albastru, liniștit,/ Un cânt de bine-n bine, rugăciuni,/ Pe drumul pe care sunt pornit./ Sunt aripă s-ajung acolo,/ Unde mă cheamă nemurirea/ Și lacrima când nu mai pot zbura,/ Trăind în lenevire adormirea./ Sunt nor, de trebuie să plouă/ În casa celui nevăzut,/ Dornic de mai bine și de vară,/ Pe drumul secetei pe care-i istovit./ Sunt miel pentru iubiții mielușei în rugi,/ Acei ce și-ar dori afară-n parcuri să se joace,/ Să zburde c-altădată, alți copii,/ Da-n timpul de acum, nu se mai poate./ Sunt ciocârlie când mi-e dor de-acasă,/ Mă primenesc-n Psaltire, cartea cea aleasă,/ Sunt trandafir pe-un rug de foc,/ Sunt zbor spre-nalt, spre sfântul loc”.

Aflată „În țara unde ploile zâmbesc în rouă/ Iar secetele dor… dor…”, poeta înnumără anii scurși de când „În bucurii am tresărit și-n suferință am plâns” (Zbor de cocor…) Cu toată distanța existentă gândul poetei a rămas la pădurea de acasă, care acum e siluită de străini: „Învăț să cânt la frunza pădurilor plecate,/ să mă fac una-n cânt de dorul lor;/ mă leg cu sufletul de cer să fie vindecate,/ când cerbii plâng amarnic, mugind cu dor…/ mă fac pădure, chiar de sunt doar rană,/ mă apropii de-al durerii, ciotul lor,/ și parcă nu mai am pe ce să mai pun mâna/ în țara mea, să leg rănile lor…/ Mi-e lacrimă neștearsă azi, pădurea,/ mi-e frică-n iarnă pentru ea…/ Parc-ar veni și peste min-securea,/ ce mi-a distrus… trimis la moarte… pădurea mea./ Adun frunziș de aur să îi pun pe rană./ Stropesc cu lacrima-mi de dor…/ Poate… va mai crește iar din plânsu-mi și-a ei rană:/ Pădurea mea, de care-mi este atât de dor…” (Lacrimi de dor).

Privirea lucidă asupra realităților contemporane o face pe autoare să-și manifeste indignarea în vers, pentru avuțiile țării care au fost jefuite de străini și de impostorii din țară: „Plâng după ploi, pădurile plecate de acasă,/Ar vrea să se găsească-n țarina strămoșească / Să cânte-n ele mierle, păsări de-orice neam/ Să fie mângâiate de frunzele pe ram.// Plâng cioturile-aruncate-n altă țară/ Ce doar securea simt/ Încât și lemnul se-nfioară,/ Visează c-ar veni voinicii să le scape/ De țară să le-aducă aproape, aproape…// Plâng cetini sfărâmate de-arșiță, suferință,/ De dorul tinerilor ce cântau în poienițe…/Gem cedrii aruncați de Iude-afară,/ Ar vrea să zboare înapoi în România/ ca pasărea în primăvară…//Plâng cioturile după cedrii aruncați în altă țară,/ Unde nimeni nu le cântă doine-n frunzișoară,/ Plâng ciutele, se uită dincolo de țară,/ Cu gândul la verdeață, hrana și iarba-n primăvară.//Plâng cedrii-un cântec strămoșesc,/ Despre eroi și neamul românesc,/ Își plimbă alinarea cu fața către Țară,/ Cu gândul că vor înverzi în România-n primăvară…” (Plâng cedrii-un cântec strămoșesc).

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori” →