Acea ieșire la vânătoarea de deschidere la iepuri a fost una dintre cele mai urâte, mizerabile și găunoase zile de vânătoare la care mi-a fost dat să particip în atâta amar de vreme și cu cât mă gândesc mai mult, tot nu reușesc să separ ghinionul de noroc așa că, până la urmă, nu am încotro și le las așa amestecate pe amândouă.
Plecarea de la București a fost cam întârziată deoarece, în cele din urmă am cedat cicălelilor soțiilor noastre ca să-i luăm cu noi pe doi nătângi de nepoți care țineau morțiș să participe și ei la o vânătoare deoarece până atunci nu li se mai ivise o asemenea ocazie așa că, i-am n-am avut încotro și i-am depozitat pe bancheta din spate a Trabantului 601 pe care, încă de când l-a cumpărat Marin îl botezase când Treby, când Coana Mare în funcție de eficiența motorului iar eu, în calitate de copilot, până dincolo de Roșiori, i-am tot dăscălit pe cei doi asistenți cu privire la ce vor putea și mai ales, ce nu vor avea dreptul ca să facă pentru nu-i stânjeni pe vânători.
Conform așteptărilor, întunericul ne-a prins din urmă așa că, mai ales că se și întunecase, fără ca să mai stăm mult pe gânduri ne-am oprit la marginea unei păduri și după ce am dezbrăcat iute de pe banchete blănurile de oaie, ne-am înfășurat în ele și cuibăriți unul în altul ne-am străduit ca să adormim însă cum fumul țigărilor aprinse pentru a ne mai încălzi nu prididea să ne satisfacă cerințele, ca nu cumva să pierim asfixiați am fost obligați să întredeschidem două dintre geamuri iar astfel am constatat că, după fulgii de zăpadă care se jucau prin jurul nostru am înțeles că afară astfel se zvonea că va cam veni iarna așa că, ne-am zgribulit și mai mult unii într-alții dar fără nici un folos deoarece gerul își vedea de treburile lui.
Ne-am chinuit așa destul de mult timp însă, constatând că frigul cam depășise și grosimea blănurilor de oaie strecurându-se dincolo de ele, în cele din urmă, la unison am hotărât ca să facem stânga împrejur și să ne întoarcem pe la cuibușoarele noastre dezghețându-ne instantaneu numai la gândul așternuturilor calde care precis că ne așteptau.
Drept urmare, cu același cvorum am hotărât cu unanimitate de voturi ca să revenim iute pe la casele noastre astfel că, Marin al meu după ce ne-a asigurat că ne va duce înapoi ca fulgerul deoarece el știe niște scurtături astfel că, a și pornit motorașul lui Treby care, lăsând în urma lui un nor gros de fum a țâșnit miraculos de iute convingându-ne astfel că și el cam tremura de frig. Singurii din spre care nu se mai auzea nici cel mai mic semn erau asistenții care, gemeau ușurel fiind îmbrățișați la propriu și astfel, înveliți cu blănurile de pe bancheta lor pentru a învinge astfel gerul care se lăsa din ce în ce mai câinos asupra noastră.
Șoseaua era complet goală însă Marin ne-a informat că deja simțea alunecușul poleiului pe sub cauciucurile roților care, la cea mai mică mișcare a volanului se răsfățau cu Treby făcând tot felul de giumbușlucuri.
– Lasă-l ușurel Marine – i-am șoptit eu clănțănind încetișor din dinți datorită frigului care, încet dar sigur mă cuprindea ușurel din toate părțile – Mergi mai încet că exact de vreun carambol n-avem nevoie!
Nici n-am apucat ca să termin bine când, deodată, prin ceața din ce în ce mai groasă care se tot lăsa peste noi asemeni unui lințoliu prevestitor de rele, brusc am zărit în fața mașinii lumina unui felinar care se tot bâțâia iar când m-am sucit imediat spre Marin am descoperit că el deja picotea conform obiceiului său dar și datorită gerului:
– Marine, … ce naiba faci, Marine – i-am răcnit eu la ureche speriindu-l dar trezindu-l astfel din somn iar concomitent m-am aplecat apucând strâns de volan pentru a-i menține direcția înainte deoarece, din bezna de afară, s-a desprins bariera de care era atârnat felinarul pentru semnalizarea trecerii de cale ferată pe care se și zăreau din stânga a noastră cele două lumini ale locomotivei marfarului care se apropia în viteză și ale cărui vagoane au și început ca să defileze prin fața parbrizului lui Treby în timp ce Marin, bine speriat și de urletul meu și de uruitul vagoanelor trenului care se perindau în viteză pe la câțiva pași de noi în timp ce, lumina felinarului atârnat de barieră se apropia cu răutate de parbrizul nostru așa că, de data asta a fost rândul lui ca să urle:
– Aplecați-vă că ne facem decapotabili !
Mișcarea noastră a fost instantanee aplecându-ne fulgerător fără ca să aud vreun strigăt ori vreo exclamație iar imediat după trecerea ultimelor vagoane ale trenului, pe când Treby se oprise la câteva palme de calea ferată, am întredeschis încet ochii și în primul moment m-a surprins lumina din mașină iar de-abia apoi curentul rece al aerului împins de trecerea în viteză a trenului ale cărui sirene sunau de zor disperate, semn că și mecanicul văzuse mașina însă n-a mai avut altceva ce să facă.
– Sunteți întregi ? – a bîiguit Marin înghiontindu-i pe cei doi din spate iar apoi s-a răsucit spre mine – Tu, ești zdravăn ?
– Hm, … – am bombănit eu încă nepricepând exact prin ce trecusem – Păi, bine că măcar de acum avem și lumină în mașină – i-am bombănit eu un fel de răspuns mișcând felinarul agățat de bariera care traversa mașina trecând pe deasupra acesteia deoarece aruncase cât acolo plafoniera iar în locul ei acum era felinarul aprins.
– Ce-ați pățit, măi amărâților ?! – am auzit un glas bărbătesc și lângă noi a apărut un cantonier care se lumina și el cu o lanternă și mai flutura aiurea un steguleț galben:
– Sunteți întregi ?
– Păi, … cam așa se pare i-a răspuns Marin coborând din mașina devenită decapotabilă iar ca să desăvârșească treaba începută de barieră a început să tragă cu furie de stâlpii plafonierei ruptându-i definitiv și aruncându-i dincolo de șosea, mormăind și el:
– Hm, … bine că nu mai e așa ger … iar auzindu-l, cantonierul s-a apropiat ușurel și i-a șoptit:
– Veniți la mine în canton, că acolo e cald și bine, … că doar n-o să plecați pe bezna asta mai ales că s-a anunțat ninsoare zdravănă.
– Lasă taică – i-a răspuns Marin străduindu-se ca să zâmbească – Notează numărul mașinii, marca și datele mele ca să raportezi evenimentul și spune-le că victimele au plecat mai departe spre București cu un Trabant decapotabil. Ai reținut ? – după care s-a reașezat la volan, a pornit iar motorașul și cu toții am fluturat mâinile spre cantonierul care, complet uluit, ne-a cercetat cu atenție mișcând aiurea din steguleț ca și noi de altfel, care am pornit iarși spre București fericiți că am scăpat cu viață dar conștienți că ne aflam în miez de iarnă în singurul Trabant 601 decapotabil !!
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, noiembrie 2020