Valeriu DULGHERU: Avem strictă nevoie de reformatarea segmentelor politice de dreapta – centru dreapta

„…Cum naiba ne-ați convins să punem botul / La chilul de ulei sau biscuiți /
Și să vă dăm de bună voie votul / Născarea mamii voastre de bandiți. /

Demisionați de mai aveți decență / Și-ntoarceți-vă în grote și noroi. /
Căci țara e în stare de urgență / Nu vrea să mai plătească pentru voi. /

De v-ați recunoscut în cele scrise / Voi hahalere oameni de nimic. /
Voi viruși, bube, jeguri compromise / Hai faceți bine și muriți un pic.”

(Radu Pietreanu. Gânduri și cânturi)

Reformatarea o cer cei apr. 1 milion de votanți ai Doamnei Maia Sandu, care au votat schimbarea. O cer partenerii noștri fideli din Europa. O cere timpul astral la început de acest al treilea deceniu al Mileniului III, la începutul acestui al patrulea ciclu politic. În general, în toate țările democratice ciclurile politice au o alternanță, dar nu cu o așa amplitudine ca în Basarabia: de la o extremă la alta. Aceasta vorbește despre imaturitatea electoratului, care poate fi manipulat, cumpărat cu „chilul de ulei sau biscuiți”. Ei bine, electoratul a ajuns la majorat și începe să se descurce mult mai bine în aceste jungle politice de pe Bâc, deseori parcă special încurcate de unii lideri politici. Vorbeam odinioară despre cele trei cicluri politice în Basarabia din perioada democratică. După guvernarea comunistă de opt ani chiar în centrul geografic al bătrânei Europe după revoluția tinerilor din 7 aprilie 2009 apăruse o luminiță la capătul tunelului. Apăruseră două forțe politice importante pe segmentele de dreapta și centru-dreapta: Partidul Liberal, condus de dl M. Ghimpu, avându-l drept locomotivă pe tânărul Dorin Chirtoacă, care în a. 2007 câștigase Capitala în fața candidatului comuniștilor Vladimir Iordan (în plin regim comunist! A fost primul semnal că ceva se schimbă) și Partidul Liberal Democrat din Moldova condus de tânărul Vlad Filat. Pe segmentul de centru a apărut (de fapt a fost plasat cu un scop bine determinat!) Partidul Democrat al lui Diacov, o veche formațiune politică nesemnificativă ca pondere, care la alegerile din 5 aprilie 2009 luase sub 3%, dar fortificată cu un desant serios pus la dispoziție de generosul Voronin, doar peste mai puțin de 4 luni (în alegerile din 29.07.2009) luase deja 15% (de peste cinci ori mai mult).

Strategii de la Kremlin înțelegeau prea bine că steaua lui Voronin, care, a mirării, a strălucit tocmai opt ani, se stingea, de aceea trebuia să-i fie găsit un succesor. Pentru început trebuiau anihilate cele două forțe serioase (PLDM și PL. De amintit că în alegerile parlamentare din 28.11.2010 aceste două partide eurounioniste luase împreună 44 de mandate: PLDM – 32 și PL – 12). Această funcție a avut-o de la bun început V. Plahotniuc. Vă mai amintiți apariția în lista electorală a PDM pentru alegerile anticipate din 29.07.2009 pe ultimii metri pe poziția a doua a numelui lui V. Plahotniuc (chiar dacă președintele M. Lupu declarase cu o săptămână înainte că V. Plahotniuc face parte din familia Voronin și îl declina). Se simțea că evenimentele din 7 aprilie i-a luat prin surprindere pe ștabii de la Kremlin, care nu erau pregătiți pentru o așa întorsătură rapidă. Candidatura oscilantului și demagogului Marian Lupu nu insufla încredere strategilor de la Kremlin. Dar acest PDM resetat, în special, exponentul lui V. Plahotniuc, nu și-ar fi îndeplinit misiunea (de a distruge germenii noii mișcări naționale proeuropene), dacă nu ar fi exploatat la maxim ambițiile celor doi lideri – V. Filat și M. Ghimpu. Chiar dacă împreună aveau de trei ori mai multe mandate în parlament aceștia s-au lăsat manipulați de abilul în diverse scheme (politice și, în special, economice!) V. Plahotniuc pe parcursul celor trei „alianțe proeuropene”. Cu mâinile lui Filat Plahotniuc a divizat PL-ul lui Ghimpu, împingându-l spre autodistrugere (unde este astăzi acel PL, ediția 2007?). Și cu mâinile lui M. Ghimpu Filat a fost scos pe linie moartă, fiind băgat la pușcărie. Dacă erau uniți Plahotniuc nu le putea face nimic. Scăpând de cei doi adversari politici, prin cumpărare, intimidare și hărțuială V. Plahotniuc ajunsese de la 19 mandate, cât câștigase PDM-ul în a. 2014, la 67 în a. 2018, de la puțin peste 200 de primari în a. 2015 la peste 700 de primari în a. 2019, de asemenea, trăgându-și sub el și președinția . În ultimii ani de mandat Plahotniuc a ajuns să guverneze de unul singur, creatura sa „opozantul” Dadon cedând de câte ori i se cerea. Plahotniuc l-a creat pe Dadon, o slugă a tuturor, un băiat pentru a bate în el, care în acest an a încercat să-l înlocuiască pa Plahotniuc în toate, preluându-i toate schemele frauduloase și structurile de stat, dar nu a putu să se ridice nici la înălțimea bosului său Plahotniuc: „Dodon s-a deprins, fie îl pun în genunchi pe boabe de mazăre, ba în ungher, ba îl trag de urechi în acel Parlament. În general, mai degrabă că a fost mereu un băiat bun de bătut. Dacă se lua cineva de el, repede fugea undeva la Moscova. Tocmai pentru că a fost mereu pro-Moscova, foarte umil în fața Moscovei… Fetița, care a venit, este foarte puternică și, cum se spune, foarte pro-europeană. Adică, Rusia a pierdut Moldova pentru totdeauna”, a comentat recent cunoscutul jurnalist Nevzorov la postul de radio „Ekho Moscova”.

Ei, bine, asta a fost situația în acest ciclu politic din perioada 2009-2020. Prin votul din 15 noiembrie s-a pus începutul unui nou ciclu politic în Basarabia, în care această corabie naufragiată, care mai mulți ani s-a lăsat să fie dusă liber de valurile mării, pe nume Republica Moldova trebuie să acosteze, în sfârșit, la țărmul european. Însă alegerea cu vot masiv a Maiei Sandu în funcția de președinte este bună dar nu și suficientă pentru această schimbare istorică. Pentru promovarea acestei mari schimbări Doamna Maia Sandu are nevoie de sprijin din partea parlamentului. Acest parlament, care numai parlament nu mai poate fi numit, nu poate fi sprijinul Maiei Sandu. Absolut clar că este necesară schimbarea parlamentului, lucru votat și de cei apr. un milion de votanți ai Maiei Sandu și a programului ei.

Ce trebuie de făcut pentru a veni în ajutorul Maiei Sandu? Declanșarea alegerilor parlamentare anticipate este strict necesară. Dar dacă nu ne vom pregăti, bine pregăti, de ele (nu așa cum am mai procedat și în alte dăți, chiar și în recentele alegeri prezidențiale) riscăm să ajungem în noul parlament cu fracțiuni de pe stânga ale lui Dadon, Șor, Usatîi, și doar cu fracțiunea PAS-ului pe dreapta-centru dreapta, care nu va fi în stare să țină piept presiunii de pe stânga. Dați să-i demonstrăm acestui bădăran Dadon, dar și stăpânului său de la Moscova, că uniți suntem de neînvins, capabili să câștigăm alegerile parlamentare anticipate pentru a forma o guvernare eurounionistă și să ne spălăm de rușinea aruncată pe obrajii noștri de alde Dadon, Plahotniuc, Șor ș.a. „membri marcanți ai bandei de interlopi”. Dar pentru a câștiga aceste alegeri cruciale trebuie să ne reorganizăm „armatele”. Pe segmentul de dreapta trebuie să existe doar un singur partid, pentru care să voteze cei peste 35% de unioniști. Să punem presiuni, fiecare pe căile de care dispune, pe liderii partiduțelor unioniste să lase rânza, ranchiuna, frustrările din trecut, și să-și aleagă un lider incontestabil, care să-i unească. Poate ne ajută și președintele Băsescu, care are o anumită influență asupra liderilor partiduțelor de dreapta. Cât de binevenit este îndemnul marelui Mateevici:

„Să ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc,

În voi viaţa va seca, Zadarnic soarta veţi ruga,

Căci scoşi veţi fi atunci din joc* /Şi-ţi rămânea făr’ de noroc.”

Dacă nu se va realiza această unificare vom „rămânea fără noroc” după alegerile anticipate, fiindcă s-ar putea să apară o nouă majoritate parlamentară mai hidoasă din tot soiul de strânsuri ale psrm, pd, șor ș.a.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Avem strictă nevoie de reformatarea segmentelor politice de dreapta – centru dreapta” →

Mircea Dorin ISTRATE: Stâlpi de veșnicie (poeme)

VĂ-NTREBAŢI CE E CU LUMEA?

Vă-ntrebaţi de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?

E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiţi în strună?

Nu mai vede adevărul? Nu mai ştie-a ei măsură?

Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?

Toţi îmi mint, de la acela care zilnic te înşeală

Pân’ la marele cel mare, care, fără de sfială

Zice că el ştie bine că-i aşa, tu, dară crede

A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îţi vede.

Mahării îţi spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,

Că ne-au scos din sărăcie şi de-acum doar zile pline

O s-avem cât astă viaţă ne va fi doar suitoare,

De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .

Noi visăm cu ochii minţii bunătăţi, îndestulare,

Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,

Bani cu sacul, iară munca, doar aşa, ca de plăcere,

Să mai ştim că viaţa asta nu-i chiar toată, numai miere.

***

Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate

Tot ce spun acuma ăştia este visul lor de-o noapte,

Ei cu viaţa trăitoare prea demult n-au nici o trebă,

Neştiind că adevărul e-n piaţă, la tarabă.

De acol’ încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură

Greu o face truditorul şi pe dânsul toţi mi-l fură

Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,

Neştiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt şi-n ploaie.

Ştii şi tu ce lumea ştie că cu cât tu-mi sărăceşti

Ei şi-or îngroşa averea şi-n plăcerile lumeşti

Şi-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,

Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac şi sfânt.

Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite

Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă ştiu, că-n a ta minte

De-njuraţi, cu-atât rămâneţi, iară ei îşi văd de-a lor,

Voi săraci pe lumea asta, ei bogaţi, până ce mor.

MĂ UITĂ DOAMNE-N RAIUL DE COPIL

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

Şi fă-mi te rog pe voie a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă avere, putere, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

STÂLPI DE VEŞNICIE

Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea nu mai ceară.

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

TOT REPETÂND GREŞEALA

Motto:

,,Îmbătaţi-vă cu ură şi cu dor de răzbunare

Şi mai puneţi-vă-n suflet tot ce-aţi strâns din moşi-strămoşi,

Poate-aşa doar căpăta-ve-ţi cuvenita-mbărbătare

Şi-ţi ieşi din amorţeală întăriţi şi curajoşi.’’

Nici noaptea-n somn şi-apoi nici ziua toată

N-am loc de voi cât vreţi să-mi faceţi bine,

Şi-atunci mă cătrănesc şi dintr-odată

Vă-njur din suflet cât la gură-mi vine.

Că prea ades cu vorbele mieroase

Mă-mbrobodiţi că voi sunteţi Mesia,

Că veţi aduce vremile frumoase

Şi-ndestulată fi-va Romania.

Noi vă votăm vrăjiţi de ce promiteţi

Şi-apoi tot stăm în lungă aşteptare,

Voi cu puterea- n mână ţara-mi vindeţi

Iar noi rămânem iar cu ochii-n soare.

Nu învăţăm că cel care râvneşte

S-ajungă-n jilţ la masa cu bucate,

Pe el şi pe a lui şi-i ghiftuieşte

Făcând averi dosite, pe furate.

Noi stăm ca proştii măcinaţi de ură

De cât se fac cât staţi pe la putere,

Apoi când e la gata, toţi se-njură

Lăsându-mi-i pe ceilalţi, facă-şi vrere.

Sărmană ţară încă-i prea bogată

De câte toate datu-i-a Măritul,

De când te ştiu minţită şi furată

Ai fost mereu, de-aicea ţi-e sfârşitul.

MIRESUCA

Motto:’’Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite

Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,

Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate

Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.’’

Sub o tufă de scaiete dup-o noapte răcoroasă

Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,

Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă

Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.

Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,

Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,

Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară

A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.

Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,

Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,

I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă

O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.

Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine

Iarnă grea şi friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,

Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine

Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.

A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă

Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,

Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă

Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.

Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,

Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,

Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,

Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.

MĂICUŢĂ DRAGĂ, ŢARĂ

Ţi-e greu măicuţă ţară, că eşti de-acum bătrână

Şi porţi, precum o umbră, poveri de ani în spate,

Iar lacrimile tale, izvor ca de fântână,

Tot spală suferinţa făcutelor păcate.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Stâlpi de veșnicie (poeme)” →

Elena TUDOSA: Întâlnind neputința din umbră așteptării (poeme)

Cugetare

Ne plângem deseori singurătatea noastră,
Însă strivim în palme dorințele fierbinți
Și rămânem tăcuți privind bolta albastră,
Pierduți pe calea vieții tot triști și abătuți.

Dorim să fim iubiți, să iubim deopotrivă,
Însă avem doar piedici de îndurat mereu,
Rămânem întristați cu sufletu-n derivă,
Implorând fericirea,dar de găsit e greu.

Ne-ncredem în speranțe, de vise ne-agățăm,
Dorind să retrăim clipele fericite,
Cu mult curaj și forță întruna ne luptăm,
Sfârșind dezamăgiți când piedicile-s multe.

Ajungem la final s-aflăm că nu-i ușor,
Să întâlnim perechea pe care ne-o dorim
Și singuri însoțiți de blestematul dor,
Trecând pe calea vieții simțim că-mbătrânim.

Sfârșim îngandurați regretând cum s-au dus,
Anii noștri frumoși trăind singuri pe lume,
Cu teama-aproprierii către al nostru-apus,
Fără o mângâiere când neputința vine.

Rămânem încastrați în suferința grea,
Ce ne cutremură către amurg ființa,
Din cer cerșind clemența care ne va salva,
Cu sufletul sfârșim îmbrățișînd credința.

Ea-i calea dreaptă care ne-aduce mântuirea,
De patimi,de dorințe fierbinți și toate cele,
Prin ea ne dobândim iertarea și iubirea,
Până ne-om veșnici în chipul unei stele!

Prea târziu

Pe poteca părăsită care duce către sat,
Vântul s-a-ntețit deodată bate parcă e turbat,
Se rostogolesc ciulinii și la margine de drum,
La o casă bătrânească unde-i liniște acum,

S-a întors din pribegie de acolo din străini,
Fata ce-a răpus-o dorul de părinții săi bătrâni.
Bate-n poarta încuiată ce-n țâțâni de-abia se ține,
Bate-ntr-una doar tăcerea îi răspunde că nu-i nimeni.

Printre ierburile-nalte ce duc către fântâniță,
Se îndreaptă fiindcă știe că acolo-i o portiță,
E legată cu o sârmă ce în timp a ruginit,
Întristarea o cuprinde și se-apucă de bocit,

Prea târziu i-a fost s-ajungă, toți din lume au plecat,
Nimeni nu o primenește, nimeni nu-i mai iese-n prag.
Lacrimile de durere și de dor îi curg în șir,
Din vecini cineva-i strigă :îi găsești în cimitir.

Ca tăișul de cuțit în inimă i-i răspunsul,
Numai vântul întețit îi poate-nțelege plânsul.
Dar nici vântul căci el poartă norii negri uneori,
Sufletu-i mereu va frânge iertarea părinților.

Către ușa încuiată de la casa scorogită,
Își aruncă trist privirea pe un lacăt ruginit,
Râu de lacrimi peste fața tristă și prea obosită,
Curge ne-ncetat în rânduri fără a avea sfârșit.

Întră în odaia-n care încă miroase-a tămâie,
Iar tăcerea ce-o-nconjoară inimioara îi sfâșie.
Vede perna peste care mama capu-și odihnea,
O ia-n brațe și o strânge și începe a urla,

Ca un ecou îi răsună-n sat urletu-i sfâșietor,
Toți-s morți, toți sunt plecați sus în lumea stelelor.
În durerea-n care astăzi sufletu-i se tânguiește,
Către poza mamei sale tristă îndelung privește,

Nimic nu e de făcut, regretul e prea târziu,
Numai dorul și-ntristarea acum o mai însoțesc,
În sătucul unde vântul bate, șuier-a pustiu,
Iar ea plânge-ndurerată pe-ai săi dragi care-i lipsesc.

Va merge și va aprinde lumânări pe la morminte,
Crucile va săruta, doru-n suflet să-și alinte,
Prea târziu i-a fost s-ajungă la căsuța părintească,
Greu își va afla iertarea și liniștea sufletească.

Tristețe

Merg pe strada unde toate porțile s-au zăvorât,
Totul îmi pare ciudat, plătim sorții amar cost,
E-o tăcere infernală, toți sunt parcă în mormânt
Și nimic din viața noastră nu mai este cum a fost.

Continue reading „Elena TUDOSA: Întâlnind neputința din umbră așteptării (poeme)” →

Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC

„Nu te opri, du-ți până la capăt fapta
și îndeplinește-ți rolul de om ales!” (Seneca)

23 noiembrie, soarele tomnatic zâmbește ghiduș, clipind discret din spatele unui norișor, iar pe pământul moldav care se întinde până departe spre orizont se naște scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică. (Iezer, com. Puiești, jud. Vaslui). Și-a petrecut primii ani ai vieții pe aceste minunate mealeaguri, apoi destinul i-a purtat pașii împreună cu familia în Banat, la minele de uraniu de la Ciudanovița. De aici are cele mai multe amintiri, pe care le-a aranjat cu meticulozitate în suflet și le poartă cu sine.

De-a lungul veacurilor, oamenii și-au dorit libertatea pentru că atunci când aceasta este îngrădită apare UMILINŢA și dorința de evadare:

„Tumult de gânduri
luate de briză,
evantai
în zăduful
umilinței”.

În atare situație s-a aflat în tinerețe și românul Ben Todică. Nemaisimțindu-și pământul sub picioare în propria țară, crezând cu tărie că va reuși, ia drumul pribegiei spre Australia și se postează voluntar „Între două lumi”, stare greu de gestionat, iar consemnările din această perioadă au dat naștere mai târziu (2009, 2012) primei sale cărți, cu același titlu.

În dorința de a înfrăți în sufletul său cele două lumi și a se împărtăși cu buna creștere și credință românească din potirul exilului, depune eforturi incomensurabile de a se adapta, acomoda noului stil de viață, situându-se astfel, „În două lumi” (titlul celui de-al doilea volum din creația sa literară, 2011, 2012).

Ben Todică și-a asumat consecințele libertății și acțiunilor proprii, conștient fiind că soluția fiecărei probleme se află în interiorul său. Chiar și așa, uneori a avut parte de surprize neplăcute, situații dezagreabile, șimțindu-se ca într-un DEŞERT, într-un nor dens de nisip învolburat de vânt:

„În deşertul întins
doar nisipuri mişcătoare.
În pustiul din noi
gândurile răzleţe
caută lumina.”

Pe firul întins al timpului are loc o îngemănare a anotimpurilor și a punctelor cardinale, cu tot noianul de trăsături și amprente specifice. Vitregiile dilată timpul sporind durerea și suferința. De nicăieri NICIO EMPATIE :

„Vântul tăios
cocoţat pieziş
pe povârnişul muntelui
impasibil
la scrâşnetul copacilor”.

Împăcarea trecutului cu prezentul sporește șansa împăcării ființei vechi cu noua ființă, mai înțeleaptă și conformă cu timpul și locul prezentului. Ben Todică este mai mult decât putem surprinde la prima vedere. În jurul lui licărește un tezaur de artizanat românesc și fărâme de lume exotică australiană. Împletirea celor două firi, una străveche și cealaltă modernă, una eminamente românească și una australiană asimilată, îl plasează pe o traiectorie între moștenit și adaptat. Pe baza reflexului înăscut și a celui dobândit planează într-o realitate, cumva sub semnul dualității, însă treptat concentrată într-un tot unitar. De ce? Pentru că în tot ceea ce simte și în modul în care acționează se bucură de autonomie și moderație în stabilirea propriilor repere. Veghează asupra trecutului cu admirație și gratitudine, iar asupra viitorului cu temere și îngrijorare. Între aceste două felii de timp, trăiește conștient și realist prezentul. Prin ceea ce scrie, spune și face încearcă să protejeze „copiii de balauri”, personaje dintr-o poveste adevărată pe care o trăim azi, pentru că în opinia domniei sale, toate poveștile ar trebui să aibă final fericit și GÂNDUL BUN să fie cu noi toți:

„În arşiţa inimii
copleşită de neuitare
brodează amintiri
cu pana ascuţită
a gândului bun”.

Neobosit călător pe drumurile vieții, iscoditor de adevăruri indubitabile ori tainice, cutreieră de ani și ani prin mirifica lume a copilăriei pur românești. Clipe acoperite de neuitare, pasiunile din copilărie și adolescență sunt nave spre cosmosul, universul său artistic, literar și spiritual. Dintotdeauna are aspirații și proiecții ale lucrului bine făcut; nu i-au lipsit niciodată VISURI AIEVEA pentru că a știut a spune:

„Zorilor, dând
lumină viselor
amurgul
ne colorează
împlinirile”.

Continue reading „Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)

„Scyţii păstori de la Dunărea de Jos

(Aramaei, Arimi), sunt cei mai civilizaţi,

cei mai avuţi şi cei mai războinici.”

(Edward Gibbon)

După tradiţia istorică pe care ne-a transmis-o marele Tacit aflăm că seminţia cea mai veche a Germaniei barbare, era aşezată între Rhen şi Vistula şi cuprindea peninsulele Danemarca, Suedia şi Norvegia, fiind formată din arimi, împărţiţi în trei grupe, ingaevones, Herminones şi Istaevo, după numele fiilor lui Mannus – părintele ginţii lor: Ignaevo, Hermino şi Istaevo. „Istevonii din Germania se par a fi fost numai o fracţiune dintr-un trib mai numeros pelasg.” (C. Tacit, Germaneis, c.2)

Pliniu cel Bătrân completează afirmaţia istoricului Cornelius Tacit, arătând că de familia ingevonilor aparţineau triburile: cimbrii, teutonii şi caucii, aşezaţi între Rhen şi Elba, în familia herminonilor, ramura cea mai puternică şi cea mai extinsă intrau suevii, hermundurii, chattii şi cheruscii, iar din seminţia istevonilor, care locuiau în Westphalia, Nassau şi Hessen, aminteşte doar ramura sigambri. (Pliniu, lib.IV.28,2: Germanorum genera quinque: Vindili: quorum pars Burgundiones, Varini, Carini, Guttones. Alterum genus, Ingaevones: quorum pars Cimbri, Teutoni ac Chaucarum gentes)

„Generatio regnum”, arborele genealogic redactat în anul 520 d.Hr., în timpul dinastiei Merovingienilor, aminteşte de Alanus primul rege al germanilor, fiul lui Fetuir, Fetebir, Fadir = Vater, traducerea termenului pelasg Tuisto, în româneşte tuţiu care înseamnă tată. În varianta Tacit, Alanus este Mannus, fiul lui Tuisto.

La poziţia 11 Tabela merovinginică a consemnat poziţia Gotos [Walagotos] Wandalu, Gipedes et Saxones, stabilind ca principiu tabu, faptul că vechea seminţie a Germaniei este de origine arimică, prin strămoşii Erminus sau Armen, ai căror descendenţi sunt goţii, walagoţii, wandalii, gepizii şi saxonii; din Inguo sau Neguo coborau burgunzii, thuringii, langobarzii şi bavarii; iar Istio este părintele comun al romanilor de lângă Rhen, al britonilor, francilor şi alamanilor. (în manuscrisele bibliotecilor din Cambrigia şi Paris, apare Erminus sub numele de Boerinus, care ar fi avut 9 fii: Cinrincius, Gothus, Justus, Suethedus, Dacus, Wandalus, Ehecius (sau Gethus), Fresus şi Geathus, întemeietorii celor 9 popoare nordice, saxonii, anglii, lutii, dacii (danesii), norvegii, goţii, vandalii, geaţii şi frisii, care au ocupat Britania. (Uber Pytheas von Massilien, 1858, p. 213)

Goţii, numiţi de Strabon armini şi de Dio Cassius arimani, au emigrat din Scandinavia şi apar în secolul al III-lea d.Hr. sub denumirea de alamanni sau alemanni, capătând ulterior forma de herimani sau hermani, pe care romanii i-au numit germani. (Ptolemaei [Ed. Didot] lib. II. C. 11. 1., în Codicele din Florenţa, Vatican, Paris; Plinius lib. IV. 30. 2.; Stephan Byzantinos, Alamanoi, ethnos Germanois proshoron; Tacitus, Germaneis, c. 2.; Strabonis, Geographia, lib. VII.1.2.)

Goţii erau un popor agricol şi pastoral, adorau Terra mater, Soarele, Luna, Saturn, Mercur (Hermes), Hercule, Castor, Pollux, având ca armă naţională suliţa – lancea.

„Ei nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp ori o pădurice. Fiecare îşi lasă loc împrejurul casei. La toate ei se slujesc numai de lemn necioplit.” (Cornelius Tacit, Despre originea şi ţara germanilor. Trad. Teodor A. Naum, Bucureşti-1957, p. 29)

Fizionomia lor era robustă, cu o psihologie mândră, aprigă, trufaşă, pătimaşă.

Înainte de războiul troian, la finele erei eroice, invaziile migratoare ale celţilor, care erau mai robuşti, mai barbari şi mai violenţi, cu păr galben-roşiatic, schimbă caracterul vechilor triburi arminico-pelasge, asimilându-i, imprimându-le defectele, moravurile, viciile, politeismul, devenind astfel predecesorii germanilor de astăzi.

Cicero, considera pe germani şi helveţi, „popoarele cele mai violente şi mai temute prin curajul şi numărul lor.”(Ciceronis, De provinciis consularibus, c. 13-14)

Propăvăduirea creştinismului nu a reuşit să le schimbe într-un fel caracterul „barbar”, care prin năşirea cu catolicismul – mândria prin excelenţă cezaro-papistă, firea lor a păstrat violenţa şi a căpătat o mai mare şi invincibilă trufie şi hegemonie.

Tracul Libanius (314-393), născut în Antiohia, unul dintre cei mai vestiţi profesori de retorică al universităţilor creştin-ortodoxe Niceea, Nicomidia şi Constantinopol, filosoful celebrilor teologi, viitori mari sfinţi Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, mărturisea că: „Germanii răpeau bogăţii, femei, copii şi prizonierii îi urmau, ducându-le bagajele pe umeri. Cel ce nu putea servi ca sclav, nici nu putea să se resemneze văzându-şi soţia sau fiica necinstite, era ucis în plânsetele alor săi.” (Libanius, Disccurs, în J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, Paris, 1930, p. 138)

Vizigoţii şi Ostrogoţii înainte de a forma regatele Spaniei şi Italiei, au migrat în Scyţia Minor-Dunărea de Jos, după anul 248 d. Hr. venind în contact cu Religia lui Hristos, ostrogoţii s-au creştinat, impunându-se prin ierarhii Theofil şi Ulfilas, cel care v-a traduce Scriptura în limba gotică. „Probabil de la Goţi, afirmă profesorul Panaitescu, a rămas îngropat în pământul ţării noastre tezaurul de la Pietroasa (Buzău) numit şi Cloşca cu pui, compus din mai multe vase, tăblii şi inele de aur masiv încrustate cu pietre scumpe. Inscripţia inelului este în litere runice, întrebuinţate de popoarele din peninsula Scandinavă.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 41)

Istoricul Florin Constantiniu ne aminteşte de cultura Sântana-de-Mureş-Cerneahov, în perioada prezenţei goţilor în Dacia. (Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 48)

Scytia Minor – Patria creştină a Apostolului Andrei a fost o Cetate martirică. „Vasile cel Mare, episcopul Cezareei în Cappadocia, a cerut, de exemplu, moaştele sfîntului Sava (Gotul), ucis în anul 372 pe malurile Buzăului în Valahia, iar cele ale sfîntului Nicetas au fost aduse la Mopsueste, în Cilicia. Douăzeci şi şase de goţi creştini au fost arşi într-o biserică, din ordinul unui trimis al lui Atanaric; rămăşiţele lor pământeşti au fost strânse cu pioşenie de către prinţesa Gaatha şi de fiica sa şi trimise la Cyzicos, pe marea Marmara.” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 57-59)

O altă mărturie privind trecerea goţilor peste teritoriul Daciei libere, o afirmă inscripţia din anul 340 d. Hr. „Regiunea de la graniţă, expusă temerităţii goţilor.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina Adevărului Ortodox, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 66)

După înfrângerea ruşinoasă şi tragică a împăratului Aurelian, de către legiunile dacilor liberi, augustul roman în drumul retragerii sale din Dacia, înainte de pieirea sa, a dăruit ce nu avea goţilor, promiţându-le Regatul lui Decebal, cu condiţia de a-l apăra de alţi migratori. Probabil la acest aspect se referă inscripţia de mai sus.

Cel mai ilustru împărat al lumii din toate timpurile Constantin cel Mare (305-337) a lăsat posterităţii mărturii importante despre sfârşitul înaintaşilor săi, persecutori sângeroşi ai creştinilor Bisericii lui Hristos, Deciu, Valerian, Aurelian şi Diocleţian: „Dar tu, Decius, – pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare morţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a Romei!)

Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelelte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor – regele perşilor – a poruncit să fii jupuit de viu şi îmbălsămat, spre a le fi altora de-a pururi pildă!

Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, „Cuvântul lui Constantin către adunările sfinţilor”, cap. 24-25, în PSB, vol.14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991)

Diocleţian, marele persecutor al creştinilor, care a vrut să ardă din temelii Biserica Împăratului Hristos, a fost pârlit-carbonizat de trăznetul Dreptăţii divine sub ochii multora, dar şi ai împăratului Constantin cel Mare.

Împăratul dac Constantin cel Mare, restauratorul Daciei, „i-a adus pe goţi şi pe sarmaţi care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia…” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 23)

Francii şi Alemanii – triburi germanice erau aşezaţi în secolele III-IV d. Hr., primii pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului, iar ceilalţi pe cursul superior al acestuia, care prin presiunea exercitată asupra Imperiului Roman de Apus, a dus la prăbuşirea lui.

Cca 350 d. Hr. […] „Deja o mulţime de germani se aşezau în toată libertatea în ţara celţilor, în jurul oraşelor ruinate, iar oraşele ale căror fortificaţii le distruseseră erau în număr de aproape 45, fără a număra fortificaţiile de mai mică importanţă.” (Julicus, De Galia, Oevres completes, ediţie J. Bidez, t.I-1, Paris, 1932, p. 22)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)” →

Tudor PETCU: Un interviu cu Efraim Zuroff, Director ale Centrului Simon Wiessentahl din Ierusalim

Uniunea Europeană: o rază de lumină în ceea ce priveşte lupta împotriva antisemitismului în zilele noastre?

Tudor PETCU: În primul rând, cu acordul dumneavoastră, aş dori să discutăm la începutul dialogului nostru despre semnificaţia antisemitismului, deoarece acest concept nu este aşa uşor de înţeles. Sunt multe viziuni şi interpretări referitoare la antisemitism, mai ales din punct de vedere religios, dar cum înţelegeţi exact această ideologie socială, dacă îi putem spune astfel, şi care este cea mai bună definiţie sau semnificaţie pe care o putem da acestui concept?

Efraim ZUROFF: Antisemitismul este o politică bazată pe ura faţă de poporul evreu, care în ultimele două milenii a luat multe forme diferite care variază de la genocid la progromuri, limitări ale drepturilor, discriminare şi diverse forme de ostilitate.

Tudor PETCU: Este foarte bine cunoscut faptul că în Europa antisemitismul a jucat un rol foarte important în dezvoltarea multor ideologii politice, ideologii care au făcut posibilă de atâtea ori în istorie crima împotriva umanităţii. Şi când mă gândesc la suferinţele îndurate de evrei, de-a lungul istoriei, mă refer în special la Evul Mediu când atâţia evrei au fost torturaţi de Biserica Catolică şi, desigur, la Holocaustul nazist din Secolul 20 care probabil a distrus 6.000.000 de evrei. Credeţi că configuraţia Uniunii Europene, care a fost realizată în 1957, a avut forţa necesară pentru a condamna acest întuneric al istoriei şi pentru a determina societatea modernă să înţeleagă că antisemitismul este un fenomen dăunător?

Efraim ZUROFF: Dacă palmaresul Uniunii Europene de până acum constituie baza pentru răspunsul la această întrebare, atunci este evident că, în această privinţă, UE nu a reuşit să elimine antisemitismul, deşi UE, ca organism, precum şi statele sale membre, depun eforturi pentru a combate antisemitismul. Adevărul este că am asistat la o creştere periculoasă a antisemitismului şi a atacurilor contra evreilor, precum şi la o creştere a iniţiativelor anti-Israel (care sunt o nouă formă de antisemitism) în ultimii ani, câteva fiind de fapt legate de înfiinţarea şi dezvoltarea (vezi mai jos). Recentele ameninţări faţă de circumcizie şi sacrificarea animalelor kosher sunt numai două mici exemple.

Tudor PETCU: În zilele noastre vorbim despre multe ideologii umaniste. Acest tip de ideologii pot fi găsite mai ales în Europa, şi mai precis în societăţile occidentale. Ideologiile despre care vorbesc au ca principal obiectiv eliminarea oricărei atitudini care se concentrează pe discriminare, şi, desigur, din acest punct de vedere, luăm în considerare şi antisemitismul. Ideea numită Uniunea Europeană a devenit posibilă în realitate datorită ideologiilor pe care le-am evidenţiat deja. Este lupta contra antisemitismului unul din principalele obiective ale Uniunii Europene şi dacă da, care sunt rezultatele despre care putem vorbi?

Continue reading „Tudor PETCU: Un interviu cu Efraim Zuroff, Director ale Centrului Simon Wiessentahl din Ierusalim” →

Dan TEODORESCU: UN SIMPOZION INTERNAȚIONAL ÎN SISTEM ONLINE A UNIT DIN NOU MALURILE PRUTULUI

Ediţia a XV-a a Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS: științe exacte și mai puțin exacte” a avut loc pe 23-24 octombrie 2020. La ședința Comitetului de organizare din 19 august 2020 la propunerea domnului academician Nicolae Dabija s-a luat decizia ca acest eveniment, programat iniţial în Republica Moldova, să se desfăşoare în sistem online, datorită pandemiei de coronavirus – Covid 19, după cum a informat domnul Valeriu Dulgheru, din Chișinău.

Organizatorii manifestării au fost Universitatea Tehnică a Republicii Moldovei; Forul Democrat al Românilor din Moldova (FDRM); Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi; Universitatea „Vasile Alecsandri” Bacău; Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava; Academia de Ştiinţe Tehnice din România (ASTR); Muzeul Serviciului Vamal al Republicii Moldova; Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina; Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi. A fost editat şi o Culegere de lucrări, pe cuprinsul a 256 pagini, la „BonsOffices”, din Chişinău.

Comitetul de onoare al evenimentului a fost alcuit din nume importante ale culturii diplomaţiei, administraţiei şi ştiinţei din dreapta şi stânga Prutului, dar şi din Uniunea Europeană, după cum urmează: Prof. univ. dr. hab. Viorel Bostan, Rector, Univ. Tehnică a Moldovei; Daniel Ioniță, Ambasadorul României în Republica Moldova; Acad. Ion Bostan, Universitatea Tehnică a Moldovei; Acad. Ion Tighineanu, Academia de Științe a Moldovei; Prof. univ. dr. ing. Lorin Cantemir, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi, D.H.C. al Universităţii Tehnice a Moldovei; Acad. Nicolae Dabija, poet naţional, Preşedintele Forului Democrat al Românilor din Moldova; Prof. univ. dr. ing. Alexandre Herlea, Universitatea Tehnologică Belfort, Franţa, Preşedintele Casei Române din Paris; Prof. univ. dr. Alexandru Mironov, ex-ministru al Tineretului și Sportului, scriitor, România; Prof. dr.ing. Dumitru Palade, ex-ministru al Cercetării, România; Prof. univ. dr. ing. Peter Lorenz, Universitatea din Saarbrucken, Germania; Prof.univ.dr.ing. Vasile George Puiu, Univ. „Vasile Alecsandri“ din Bacău, vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”; Prof.univ.dr.ing., Nicolae Seghedin, prorectorul Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” din Iaşi; Dr. Lăcrămioara Stratulat, Director Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi; Prof. univ. dr. ing. Radu Munteanu, Universitatea Tehnică din Cluj – Napoca, D.H.C. al Universităţii Tehnice a Moldovei; Prof. univ. dr. ing. Adrian Graur, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, D.H.C. al Universităţii Tehnice a Moldovei; Acad. Gheorghe Ghidirim, Universitatea de Stat de Medicina şi Farmacie „N. Testemițeanu”, Chișinău; Petru Costin, directorul Muzeului Serviciului Vamal al Republicii Moldova; Gheorghe Diaconu, director Complexul Turistic „Costești”; Mihai Tun, ex-primar de Cucuteni; Ion Dolganiuc, primar sat Colibași, raionul Cahul; Natalia Petrea, ex-primar comuna Costești, raionul Ialoveni; Tudor Grigoriță, șef secție Cultură, raionul Ialoveni; Daniel Soroiu, primar comuna Cașin, jud. Bacău, România; Constantin Tudose, Cașin, jud. Bacău, România; Şoimaru Vasile, dr.prof., Academia de Studii Economice din Moldova.

Continue reading „Dan TEODORESCU: UN SIMPOZION INTERNAȚIONAL ÎN SISTEM ONLINE A UNIT DIN NOU MALURILE PRUTULUI” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Randes vous zoo

De fiecare dată când reușeam să mai ajung prin locurile pe unde am copilărit adică, prin Comuna Bălănești din Județul Buzău, imediat după ce descărcam bagajele, invariabil, eram atras ca de un magnet de primul drum care, pentru mine, însemna poteca din fundul curții împreună cu care, traversam livada, apoi via, după care se afla plantația cu pruni iar de aici, pătrundeam în pășunea numită ”Poduri” care ținea până la liziera Pădurii Bârza de unde începea Raiul nostru, al copiilor, adică refugiul care ne oferea de toate mai concret, fructe de pădure, ciuperci, locuri de joacă, de hoinăreală și altfel spus, orice aveam chef să facem.

Ultima oară când am reușit să mai ajung pe acolo însoțit de soția și de fetița mea, încă de la poartă mi s-a strâns inima la vederea celor două corpuri de casă încăpătoare în care, spre deosebire esențială de perioadele precedente când trăiau bunicii, mătuși și unchi din partea tatălui meu, de această dată când nu mai existau majoritatea celor dragi care ne întâmpinau cu mare dragoste de fiecare dată fiind vizibil emoționați de bucuria revederii în timp ce, acum, am fost întâmpinați doar de o verișoară destul de acră și astfel, plictisită de singurătatea locului fiind vizibil nerăbdătoare să se întoarcă la Buzău unde locuia și avea treburile ei.

După descărcarea bagajelor, aproape din reflex, am pornit spre poteca pe unde mergeam în livadă, apoi spre pășune și în cele din urmă, să ajung la pădure.

– Nu-ți iei arma cu tine ? – mi-a strigat din urmă verișora mea.

– Nu. Merg numai așa, într-o plimbare, să văd ce s-a mai schimbat acolo pe unde cândva pășteam vaca.

Primul lucru care m-a întristat a fost livada de pruni unde lipsa completă a fructelor era o consecință firească a grindinei care a golit pomii așa că, din cei 70 de pomi am reușit ca să culeg doar vreo două prune.

Cu sufletul gol de amărăciune am pătruns în răcoarea pădurii încercând ca să-mi mai atenuez supărarea și din reflex, am pornit pe poteca mea preferată care mă conducea mai întâi la zona botezată ”La viziuni!” astfel botezată deoarece, în acel loc destul de abrupt și nu prea accesibil, iar astfel cam singuratec, se aflau numeroase viziuni de bursuci, de vulpi și alte viețuitoare ale pădurii iar noi copii, eram fascinați de urmele imprimate în pământul afânat de la intrările în vizuini ca semn al celor care locuiau în ele.

După ce mi-am răsfoit alene amintirile legate de fiecare locușor în parte, fără a avea un scop anume urmărit, m-am pomenit parcurgând în liniște o altă potecă destul de ascunsă de frunzișul des și care, așa cum știam, m-a condus până la vechiul observator construit lângă o vie părăsită de mult, locul fiind numit ”Via lui Berbec” și astfel, aflată chiar pe marginea rupturii abrupte a malului care se mărginea cu Fâcâiana, o altă pășune mult mai întinsă.

Apariția obsrvatorului mi-a stârnit iar nenumărate amintiri nu numai pentru că nu mă mai așteptam ca să-l mai găsesc acolo în picioare, dar pentru mine a reprezentat un prețios loc de observare în care mă cocoțam cu buzunarele doldora de fragi, zmeură, porumbe, cătină și ce alte fructe de-ale pădurii mai descopeream pe acolo iar apoi, mă tolăneam pe podeaua din vârf de unde supravegheam până hăt departe toate locurile bine cunoscute iar din când în când, destul de des surprindeam și diverse viețuitoare care treceau liniștite pe sub pe sub observator.

Mi-m amintit cum, într-una din zile pe când de-abia îmi cumpărasem arma de vânătoare, bunica mea care era extrem de supărată de vulpi și ulii care îi cam dădeau iama prin puii cloștilor, mă ruga mereu ca să mai împușc din ele iar eu, bine înțeles că-i promiteam însă nu prea mă lăsa inima să trag în vulpi deoarece, nu numai că-mi plăceau ca viețuitoare dar gândeam că asta este menirea lor deoarece, Dumnezeu le-a lăsat ca să se hrănească numai cu păsări iar buruieni nu mâncau însă acesta era doar secretul meu și nu i l-aș fi dezvăluit bunicii care, precis m-ar fi pedepsit chiar dacă eram sufletul ei.

Imi amintesc cum, într-una din zile, urcând spre observator am observat în pământul afânat o urmă proaspătă de vulpe care precis coborâse în spre sat la furat așa că, mi-am improvizat un ascunziș prin apropiere știind că, potrivit obiceiului, ea va reveni în pădure tot pe acolo. Așa că, fiind o după amiază tihnită de toamnă, m-am așezat comod după o tufă de măceș așteptând cursul evenimentelor ori venirea serii, când porneam spre casă.

La un moment dat, la poalele dealului unde mă aflam, am văzut o vulpiță care se cam îndrepta spre locul în care mă aflam eu așa că, m-am gândit iute că ar putea fi chiar autoarea urmelor context în care, m-am instalat și mai comod după care am strecurat încetișor două cartușe în armă gândind că-i voi face o bucurie bunicii mele.

Intre timp, mai înainte să-mi potrivesc arma, din spatele vulpiței s-au apropiat doi câini care au ieșit din cultura de porumb pe lângă care mergeau iar astfel, la apariția lor, vulpița s-a oprit brusc cercetându-se toți trei cu atenție așa că, deoarece distanța până la vulpe era prea mare ca să folosesc arma am rămas nemișcat urmărind cu atenție desfășurarea evenimentului. Eram sigur că cei doi câini o vor mozoli și chiar o vor putea răni sau mai rău așa că, eram cu ochii pe cei trei protagoniști când deodată, tot pe aceeași potecă a apărut un al treilea câine care de data asta era un dulău în toată regula care i-a cercetat indiferent din mers pe ceilalți doi căini după care s-a apropiat ferm de vulpița care îl privea și ea stană de piatră iar odată ajuns lângă ea, a mirosit-o Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Randes vous zoo” →

Dan TEODORESCU: ÎN MEMORIA INGINERULUI CEFERIST TIMOTEI LEON

La Clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenă, în urmă cu doi ani, a fost format un Comitet de iniţiativă de înfiinţare a Centrului muzeal al locomotivelor Iaşi, de fapt un muzeu feroviar în toată regula. La Comitetul de iniţiativă au aderat foşti şi actuali ceferişti, salariaţi şi pensionari, de la Regionalele CFR Infrastructură şi de Călători din Iaşi, în frunte cu ing. Timotei Leon, ales preşedinte. Din acest Comitet mai fac parte ing. Gabriel Mărgineanu, ing. Petru Naslău, ing. Emil Gnatenco, ing. Dan Teodorescu, ing. Costel Gugeanu, ec. Iulian Trufanda şi prof. Paul Zamfir, ultimul fiind şi directorului clubului ceferist mai sus menţionat.

A luat fiinţă un muzeu ceferist la etajul al doilea al clădirii, la care mai mulţi oameni de bine şi-au adus contribuţia, dar în prim plan a fost mereu ing. Timotei Leon. Din păcate însă, în octombrie 2020, la doar 73 ani, ing. Timotei Leon a plecat la ceruri, noul preşedinte fiind ales în persoana ing. Petru Naslău. Sâmbătă, pe 21 noiembrie 2020, la Clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenă a avut loc slujba de pomenire de 40 zile de la trecerea în eternitate a ing. Timotei Leon, dar şi a soţiei acestuia, Silvia Maria, în prezenţa fiului, prof. univ. dr. ing. Florin Leon, de la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Iaşi.

Slujba de pomenire a fost oficiată de preotul Ioan Oloeru, iar cei şapte membrii ai Comitetului a avut cuvinte frumoase de rostit la adresa fostului lor preşedinte ing. Timotei Leon. „Ne sunteţi alături pentru totdeauna!”, a mai spus prof. Paul Zamfir, în alocuţiunea sa despre activitatea şi munca neobosită a celui care a fost inginerul Timotei Leon, un om care a iubit din tot sufletul sectorul de căi ferate din Iaşi, zona Moldovei şi România.

De la Bucureşti, ing. Mircea Dorobanţu, directorul CENAFER – Muzeul Căilor Ferate din Gara de Nord a oferit familiei Leon a plachetă comemorativă „IN MEMORIAM Timofei Leon”. De menţionat că directorul Mircea Dorobanţu este şi un profesionist de marcă în construirea de machete feroviare şi face şi fotografie feroviară de înaltă calitate. În cadrul muzeului ieşean există şi un colţ de bibliotecă, cu cele mai reprezentative cărţi şi instrucţiuni din domeniul feroviar, dar şi cu mai multe volume beletristice editate de ceferistul ing. Dan Teodorescu, care a propus ca la Iaşi, Comitetul de Iniţiativă de la clubul CFR de la Râpa Galbenă, să poarte denumirea primului preşedinte, ing. Timotei Leon.

Continue reading „Dan TEODORESCU: ÎN MEMORIA INGINERULUI CEFERIST TIMOTEI LEON” →

Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj

Tradițiile din satul românesc s-au pãstrat de veacuri și mãrturisesc despre vremurile trecute. Aceste obiceiuri și tradiții înfrumusețau viața românilor păstrând în acelaşi timp legãtura primordialã cu Dumnezeu , cu natura și cu strãmoşii… Perioada Sărbătorilor de Iarnã (Crăciunul și Anul Nou) era așteptată cu nerăbdare, mai ales de cãtre copii, pentru frumusețea tradițiilor care le însoțeau. Umblatul la Colindeți sau Mer-sul la Colindeți [1]sau Umblatul la Pițãrãi aşa cum sunt ele cunoscute în anumite zone ale României (Oltenia, Banat, Maramureş, Ardeal) este o tradiție încă prezentã în spațiul românesc sub diverse forme. Nu se ştie exact originea acestei tradiții stravechi, dar se bă-nuiește cã ea ar fi un obicei precreştin , probabil pãgânã, datând cel puțin din vremea geto-dacilor ce semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Geto-dacii serbau naşterea lui Zamolxis pe 25 decembrie şi de aceea ritualul colindeților se desfãşura în ajunul acestuia dar obligatoriu pe timpul zilei (geto – dacii aveau cultul solar) şi obligatoriu înaintea celui al colindelor de Crãciun! Pe colindeți nu trebuia sã-i prindã seara… În trecut, cei care umblau la colindeți erau numai bărbaţi[2], copii sau adolescenţi, organizați în cete. Îmbrăcaţi în haine populare, se adunau în noaptea dinaintea Ajunului, împodobeau steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, după care le agaţau pe prăjini de câţiva metri lungime. Odată terminat acest ritual, alaiul pornea la colindat pe la casele satului. În copilãria din satul meu natal[3] Corobãi, din comuna Dragoteşti, județul Gorj, tradiția colindeților presupunea mersul prin sat la colindeți în ziua de 24 decembrie (în Ajunul Crăciunului) dupã care, seara, se mergea cu steaua şi colinda. De multe ori, aceeaşi copii mer-geau şi cu colindeții, în cursul zilei şi cu steaua ori colinda, seara pânã târziu. Copiii ce fãceau parte din alaiul colindeților se sprijineau într-un toiag pestriț ale cãrui semnificații şi origini se pierd în timp, probabil de la geto-daci fiind legate de Solomonari… Toiagul era obligatoriu confecționat din lemn de alun de cãtre Nicolae Goşa un bãtrân al satului şi moş de al meu care era un om foarte cuminte şi credincios, un model pentru comunitate. Toiagul trebuia sã fie negru cu alb, fiind cojit în mod special, la para focului, ca un şarpe de jos pânã sus. El era pe jumătate afumat, pe jumătate decojit drept simbol al începutului, al morții, al vieții. Ori se ştie cã lemnul alunului era considerat protector împortriva duhurilor rele de stramoşii poporului român. Cu nuieluşa de alun se fãceau vrãji dar şi dezlegãri. În Oltenia s-a pãstrat şi un dans popular, ritualic numit “Alunelu” [4]. Toiagul şi scrijelitura în formã de şarpe trimite cu gândul la toiagul profetului Moise… Un astfel de toiag ritualic mai aveau şi Cãluşarii. Deci colindãtorii erau bine apãrați când porneau la drum prin sat. Ei mergeau tot timpul, de la o casã la alta, traversând în zig-zag drumul… Uneori mai aveau şi torțe dar nu ştiu dacã neapãrat pentru a-şi lumina drumul. Purtau atârnate de umãr şi nişte traiste cusute în casã şi împodobite cu modele naționale în care îşi puneau colindeții cãpãtați. Îmi aduc aminte cu emoție de aceastã „sărbătoare” mult aşteptatã de copiii satului meu. În Corobăi, colindeții începeau pe la ora 9 dimineața iar în jurul orei prânzului ajungeau la casa lui Nea Manole, un miner bãtrân gospodar şi mai înstãrit. Acesta era un om zgârcit şi rãu cãruia îi mersese vestea cã nu lasă copii sã plece de la casa lui pânã nu se strângeau mai mulți dând im-presia cã este iubit şi cãutat. Astfel cã el le arunca copiilor nucile de colindeți pe jos pentru ca aceştia sã se certe între ei adunându-le şi sã mai întarzie la poarta lui pânã când se adunau şi altii. De acolo, pe lângã linia de cale feratã, copiii se coborau în sat pânã în vatra satului. Râsetele şi strigãtele copiilor care îndemnau « Hai la colindeți ! » fãceau sã rãsune întreg satul umplându-l de voioşie. Copii mai mici erau cel mai adesea însoțiți de bunici sau de părinți şi pentru cã aveau o vârstã fragedã dar şi pentru a sublinia ideea de familie unitã şi la locul ei. Aceşti copii erau întodeauna primii rãsplãtiți cu colindeți. Drept colindeți , sãtenii le dãdeau copiilor mai mult mere, fructe de orice fel. Mai primeau şi alte daruri, dupã cum aveau gazdele posibilitãți : eugenii, prăjituri, bomboane, napolitane, ciocolate, etc. Colăceii au devenit însã treptat din ce în ce mai rari pentru cã nu se prea mai fãceau aluaturi de cãtre gospodinele satului care preferau sã cumpere totul din comerț. Sărbătoarea colindeților era o sãrbãtoare a întregului sat mai ales cã urma Crãciunul când se fac în mod obişnuit daruri. Sãtenii se întreceau între ei în ceea ce priveşte dãrnicia colindeților şi ajungea de râsul satului cel care nu dãdea colindeți. Fiind şi sfârşit de post, gazdele îi invitau şi pe însoțitorii adulți ai copiilor la un pahar de țuică fiartã sau de vin fiert[5]. Uneori, la ritualul colindeților mai participau și membrii familiilor sãrace, acesta constituind o bunã ocazie de a câştiga câteva zile de trai mai bun. Pentru cã, dacã totul era bine, puteai umple astfel, într-o singurã zi, chiar şi un sac de colindeți! Fiecare gospodar al satului scotea la poartã, pe o mãsuțã ori un scãunel, ce fel de colindeți avea şi putea în funcție de avutul lui. Îmi aduc aminte cã o bătrână din sat dãdea în fiecare an numai câte o felie de pâine… Dar o dãdea din toatã inima! Casa ei era doar dintr-o singurã încãpere şi mã întrebam cum şi din ce putea sã trãiascã singurã acolo. Uneori, după ce se termina ritualul colindeților, vecinii schimbau între ei restul de colindeți rãmaşi existând superstiția cã altfel ar fi atinşi de ghinion. Eu şi frații mei ne bucuram cel mai mult când primeam de la vecini portocale pentru cã erau rare şi scumpe, imposibil de gãsit la noi în sat. Alți vecini mai avuți ne dãdeau prãjituri sigilate din fabricã ceea ce noi nu aveam. Mai târziu, când ne-am angajat la oraş, am putut procura şi noi. Mama fãcea colindeți acasã, din aluat şi cred cã nu i-a fost uşor mai ales cã trebuiau dați întotdeauna calzi, abia scoşi din cuptor. Într-un an ştiu cã au venit vreo 300 de copii la poartã şi mama copsese numai 200 de colindeți… Normal cã mai târziu a renunțat sã frãmânte şi sã mai coace. Oamenii satului au ajuns la concluzia cã e mai bine sã le dea copiilor altceva drept colindeți în loc de un colãcel rece sau uscat care nu pu-tea fi mâncat şi pe care mai mult ca sigur îl dãdeau la porci. Mai este important de amintit cã, la noi în sat, sãrbãtoarea colindeților aduna laolaltã întreaga familie, prilej de bucurie şi de sfințenie colectivã. De aceea, înainte de a fi împărțit colindeții, capul familiei spunea rugăciunea “Tatăl nostru” și tămâia coșul cu bunãtãțile care vesteau Crăciunul. Tot el era cel care împãrțea şi colindeții colindãtorilor, preînchipuind probabil darurile fãcute de Domnul, Tatãl Ceresc, Crãciunul apropiat. Sfințenia acestui eveniment era subliniatã și de faptul cã eram învățati de părinți sã spunem „bogdaposte[6]” în semn de mulțumire când primeam colindețul. Bucuria noastrã, a copiilor, era sã alegem ce era mai bun, lăsând restul colindeților la bunici sau la rudele vizitate.Trecerea timpului, a dezgolit obiceiul umblatului la colindeți de sacralitate pãstrând numai bucuria întâlnirii în familie şi pe cea de a primi şi a face daruri în Ajun de Crãciun fapt regretabil dar justificat de schimbãrile sociale survenite în medial rural. M-am întrebat şi mi-am explicat astfel[7] de ce numai în Ajunul Crãciunului se dau colindãtorilor covrigi (aluatul de post în cerc având în mijloc o gaurã) pe când la celelalte evenimente majore din viața omului (nuntã, înmormântare, parastas, ospeție, etc.) se coc şi se dau colaci (aluat de post tot în cerc dar având mijlocul plin, de obicei împletit în cruce sau cu un alt cerc de aluat peste care s-a aplicat sau nu, cu un postelnic, pecetea lui Iisus Christos). Astfel cã formula pe care o foloseau creştinii “Hristos în mijlocul nostru” mi-a dat cheia, explicația doritã. Cercul este perfecțiunea, infinitul, semnul dumnezeirii, al universului nesfârşit. În Ajunul Crãciunului se fac covrigi pentru cã , în trecutul îndepãrtat, omul era singur şi îndepãrtat de Continue reading „Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj” →