…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” –  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ –   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa… Continue reading „Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii” →