Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[1].

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[2].

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  – sau constituirea  –  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei”[3], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative”[4].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[5]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României”[6], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  –   tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[7], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[8]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[9]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[10], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[11]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIA “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[12]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.

Continue reading „Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian” →