BUNICA
Ţi-e faţa brăzdată,
de şanţurile durerii.
Ţi-e părul albit,
de povara anilor.
Ţi-s buzele subţiri,
de mânia tăcerii.
Ţi-s ochii adânci,
de mulţimea dorurilor.
Dar sufletul ţi-e plin,
de harul Iubirii,
revărsat asupra Tuturor…
BUNICUL
Pe scaun, sub măr, stă bunicul,
Alături, bastonul de-alun.
Pe rondul de flori stă piticul,
Cioplit dintr-un trunchi de gorun.
Şi-aduce aminte de vremuri trecute
Când mâna-i uşoară în lemn sfredelea,
De-atunci au rămas doar statui tăcute
Şi lacrimi din ochi, cad fără să vrea.
Copilul se uită uimit la bunicul
Şi-i mângâie barba de nea –
Pe lângă ei trece ca vântul
Coroana de frunze,
Şi-odată cu ea…
S-aude un murmur,
Şi apoi cuvântul:
A fost cândva…!
În amurg, târziul vals
CASA BUNICILOR
Pereţii casei bunicilor
sunt prăfuiţi cu dureri.
Pereţii casei bunicilor
sunt văruiţi cu lacrimi…
Dar icoanele de pe pereţii ei,
ne vorbesc de IUBIRE!
——————————-
Emilia ȚUȚUIANU
Roman
16 iunie, 2018