Corneliu NEAGU: Joc secund

JOC SECUND

 

 

Mă doare umbra ce mă ține

când vreau din lut să mă înalț,

cu gând smerit, în zări senine,

în geana cerului de smalț.

Nu cred în prevestiri probate

cu girul pus de cineva

nici în păreri de rău strigate

în cântec trist de cucuvea.

 

Am doar o simplă prevestire

ce trece peste timp dansând

sosită să îmi dea de știre

c-aluneci într-un joc secund.

Plăceri trecute revopsite

pe malul strâmt al altui râu

sunt doar ecouri regăsite

târziu în spicele de grâu.

 

Nu-ți face brâu din amintire

și nici din vechile povești

ce câteodată-ți dau de știre

din calea mea să te ferești.

Desprinde-te de mal și du-te

precum cometele se duc

lăsând secrete neștiute

în legendarul cuib de cuc.

 

De vei veni-napoi vreodată

în alt costum de carnaval

nu mă privi nevinovată

cu ochi rotunzi din fals opal.

M-am vindecat de neuitare,

plecările îmi par firești –

vei fi doar umbra călătoare

cometa tristelor povești.

 

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

 

Carmen GIGÂRTU: Idiotul

Georgescu Paul, managerul unei întreprinderi cu capital german din Bucureşti, venise dintr-o excursie de pe cea mai mare insulă de pe Glob, Groenlanda. În nordul Oceanului Atlantic, la nord de Cercul Polar, în „Ţara Verde ” a vichingilor a stat 18 zile, încercând să uite de tot şi de toate. De 5 ani  era singur. Mult iubita sa soţie murise neaşteptat de fulgerător, într-un accident de avion. Concediile şi le petrecea singur,  trăind simplu, modest. Natura era singura care-l consola şi-l ajuta să uite trecutul. Iubea mult muntele. Anul trecut a escaladat Hymalaya, ajungând pe Everest.

De-a lungul timpului a fost în Anzi, Alpi, Pirinei…. A fost pe urma descoperirilor lui Cristofor Columb, Fernando Magellan şi Vasco da Gama.

Pasionat de gheţarii montani şi lacurile glaciare a călătorit mult. În Groenlanda admirase gheţarii continentali, icebergurile, amurgurile mirifice, aurorele boreale, excursiile cu sănii trase de câini şi croazierele prin mulţimea de fiorduri, insule şi iceberguri. A avut ocazia să zărească  şi o balenă gigant.

Acum sta la fereastră, privea jocul naturii şi medita.”Gându-mi se plimbă pe ţărmuri brăzdate de fiorduri, aleargă pe munţi acoperiţi de gheţari. Un sloi de gheaţă a ajuns şi inima mea.  Viforul lumii a reuşit să o îngheţe cu suflarea sa. Cândva, sufletu-mi era o grădină cu flori multicolore şi înmiresmate, dar timpul le-a ofilit, le-a îngălbenit şi sunt într-o lungă agonie aşteptându-şi sfârşitul.Ce faci, Diana?  Cum este în lumea ta, în lumea îngerilor?

 Aici este frig. Prea frig pentru septembrie şi parcă frigul de afară a intrat şi-n fiinţa mea. Cerul e înnorat, furios, tună, fulgeră şi răscoleşte pământul. Picăturile reci ale ploii izbesc cu patimă pământul şi geamul meu.

Plouă, nu numai afară, ci şi-n suflet, cu stropi reci de gheaţă. De nepătruns şi neînţeles sunt durerile amorţite în mine.

Zadarnică zbatere, zadarnice sunt frământările neobosite ale sufletului . Timpul nu se mai întoarce. S-a dus!Totul s-a dus! Şi  tu te-ai dus.

Toamna mă deprimă, de parcă aş auzi moartea cum mă cheamă:”Hai! Am venit să te iau!” Îi deschid şi o invit călduros pe frumoasa doamnă argintată. Ea se răzgândeşte plecând nervoasă şi deprimată, tot din cauza toamnei. Nu ştiam că este aşa sensibilă ! Sărmana! Eu o vreau, dar ea nu mă vrea. Ea îi vrea pe cei care fug de ea. E o ciudată! I s-o fi stricat şi ei vreun neuron, dar nu-i de mirare când trăieşti într-o lume nebună care şi-a pierdut valorile.

Afară  furtuna îndoaie, rupe, smulge tot ce întâlneşte în cale. Cerul e şi el  tare supărat . S-a săturat de incomensurabila răutate şi prostie umană.

 Ce s-a ales de pământul acesta? Au vândut tot şi vor să ne şi extermine, să dispărem cât mai repede. De ce să avem munţi frumoşi când unii  râvnesc la aurul nostru?  Ne otrăvesc apele, ne distrug munţii, pădurile şi tot ce ating. Ne conduc, scriu cărţi, urmărind  să ne îndobitocească şi să ne transforme în roboţei. Am ajuns sclavi pe propriul nostru pământ. Am ajuns robi în propria ţară.

Ce blestem apasă asupra ta, omule? Grea soarta ţi-a dat Dumnezeu!

Ploaia nu mai încetează. Plângi, cerule! Plângi şi spală păcatele oamenilor!”

Nu –şi termină gândurile  când aude soneria. Cu paşi mari se îndreaptă spre uşă şi deschide spunând:

–Ionescule, ce este cu tine?

–Am o prietenă care e vecină cu dumneavoastră şi …

–Intră !

–Nu vreau să vă deranjez.

–Din contră, îmi face mare plăcere să văd un coleg. Ce mai e pe la servici?

–Totul este în regulă. V-am trimis săptămânal câte un raport ….

–Mulţumesc, Ionescule. Tu eşti omul meu de bază. Pot să plec şi la capătul lumii liniştit, fiindcă ştiu că tu mă înlocuieşti cu succes.

 Ţi-am adus ceva din Groenlanda.

–Mulţumesc, dar nu trebuia să vă deranjaţi.

–Lasă asta. Mi se pare mie sau tu eşti puţin trist? Ce ţi s-a întâmplat?

–Am venit la dumneavoastră fiindcă simţeam  nevoia să povestesc cuiva ce am pe suflet.

–Deci, ai o problemă. Spune! Te ascult.

–Şefu, am ajuns la  concluzia că păcatul are o mare putere distructivă asupra fiinţei.

–Da, oamenii atinşi de păcat cad, alunecă pe panta vieţii. Auzi, Ionescule, toţi suntem nişte păcătoşi, în faţa lui Dumnezeu.

–Da, dar omul cu conştiinţa curată, omul care trăieşte în adevăr, care cunoaşte frumuseţea spiritului, mereu va fi plin de iubire şi luminos.

–Aşa este. E bine să avem conştiinţa curată, să putem dormi liniştiţi, fără griji.

–Când te mustră conştiinţa nu mai poţi să închizi ochii noaptea.

–Cine are conştiinţă, Ionescule? Eu am văzut destui care fac păcate şi dorm buştean. Ce te frământă pe tine?

–Stiţi, eu sunt un om credincios, un om cu frică de Dumnezeu. Aşa am fost crescut şi educat. Vă întreb: Poate fi considerat păcat iubirea ce o porţi unei fiinţe o viaţă întreagă?

–Cum să consideri iubirea un păcat? Una e iubirea şi alta e dorinţa carnală.

Fără plăcerea carnală pot să traiesc, dar fără iubirea din inimă, din suflet, nu pot. Chiar dacă Diana mea nu mai este printre cei vii, ea tot trăieşte în sufletul şi inima mea. De acolo nimeni nu mi-o poate smulge.

–Eu am păcătuit. Dar stau şi mă gândesc dacă ceea ce am făcut poate fi considerat păcat sau mai degrabă împlinirea iubirii.

–Nu înţeleg nimic.

–E complicat . Ştiu că am iubit şi atât. Am conştiinţa curată, pentru că  i-am spus nevestei.

–Acum înţeleg! Ai călcat pe alături. Ţi-ai înşelat nevasta şi principiile credinţei tale.

–Ea ştia că mie mi-a plăcut de Corina, dar viaţa ne-a despărţit şi nu ştiu cum şi-a vârât cel cu coarne coada, că ne-am întâlnit, mi-a luat minţile  şi s-a întâmplat.

Nu am crezut că sunt în stare de un asemenea gest. Şi, totuşi, l-am făcut. Toată viaţa am vorbit despre morală, despre virtute şi am căzut în braţele păcatului ca un idiot.

–Nu pot să cred, Ionescule! Te ştiam un om integru, un om puternic. Cum s-a întâmplat?

–Of, Doamne! E mult de povestit şi nu ştiu de unde să încep. Ştiţi, numai net-ul ăsta e de vină. Eu cu Corina am tot vorbit şi într-o zi îmi spune că e internată în spital şi-mi trimite rezultatul de la tomograf. Când am citit analizele acelea mi-am zis: E cancer.

Ştiam că e singură, că al ei bărbat era plecat la muncă în Germania. M-am dus la ea acasă şi s-a întâmplat. Asta-i tot. Sunt un mare idiot.

Atunci am realizat că viaţa e atât de scurtă, că nu am făcut nimic pentru iubirea mea, că boala şi nu un bărbat poate să mi-o răpească definitiv. Eu pe ea am iubit-o toată viaţa, ca un idiot.

–Şi nevasta ştie că tu mereu ai ţinut la cealaltă?

–I-am spus într-o zi când m-a enervat, dar se pare că nu-i pasă. Oricum am divorţat. Sunt un om slab? Un om păcătos? Îl privea cu ochii mari, aşteptând verdictul şefului.

–Nu ştiu ce să-ţi spun. Situaţia ta e tare încurcată.

– Vreţi să-mi spuneţi că sunt un păcătos ordinar?

–Ionescule, Iisus a iertat-o pe acea femeie păcătoasă, pentru că a iubit mult.

–Mă va ierta şi pe mine, nu-i aşa?

–Nu ştiu. Nu am de unde să ştiu cum gândeşte Dumnezeu.

 –Omul are puterea de a trece peste orice. Un exemplu sunteţi dumneavoastră.

–Nu trebuie să ne temem de viaţă, oricât ar fi de jucăuşă, de grea sau complexă. Ce bine ar fi  dacă am putea să spulberăm grijile, gândurile negative, cu o singură suflare şi să le împrăştiem  ca puful de păpădie.

Ionescule, să nu ai mari aşteptări. Să nu crezi că iubirea asta te va duce pe culmile beatitudinii. Eu am învăţat să nu mai am aşteptări de la nimeni. Singurul om de la care am pretenţii şi aştept ceva , sunt doar eu. Să te apere Dumnezeu cu îngerii lui şi să-ţi dea înţelepciune. Nu ştiu cum o să ieşi din nebunia asta. Oamenii sunt tare schimbători. Poate că tu o iubeşti, dar ea te iubeşte? Eşti tu sigur de iubirea ei?

–Nu, nu sunt sigur, de fapt, m-am convins că nu mă iubeşte. Când i-am spus că mă duc la ea mi-a zis că mă roagă să nu mă duc, că nu ştie ce vrea. Dar eu tot m-am dus. Când m-a văzut m-a privit cam ciudat. Probabil se aştepta să vadă altceva.Unul mai tânăr, mai sexi. La un moment dat chiar m-am gândit că iubeşte pe altcineva.

  –Crezi că iubeşte pe altul?

–S-ar putea. Eu nu am de unde să ştiu ce este în inima ei.

 Un singur lucru i-am cerut: Sinceritate. Doar atât. Nu vreau minciuni.

Mi-a spus  că ei  mereu îi tună şi fulgeră.

–Hm! Asta înseamnă că este nemulţumită, nefericită.  Ceva îi lipseşte.

–Da, aşa am gândit şi eu . I-am zis:

 Caută, vezi ce vrei, cine e în inima ta? Nu trebuie să te simţi obligată faţă de mine cu nimic. Eu am venit pentru că aşa am simţit.

Tu ai spus destul de clar :”Nu ştiu ce vreau”.  Zilele acestea când am fost singur m-am gândit mult la tine, la lucrurile comice, penibile, care s-au întâmplat. Aş vrea să ştiu ce se întâmplă în sufletul tău, de ce nu simţi nicio bucurie?

Emoţiile negative îmbolnăvesc omul. Ce traume emoţionale ai trăit? Când m-ai văzut privirea ta  spunea:”La ce dracu ai venit?” De fapt, mi-ai spus:”Cine ştie ce ţi-ai închipuit, că sunt pe moarte….”. Te-ai răstit că te ating de picioare şi  că te duci să dormi în dormitor. Greşeala mea a fost că am  dorit să te ţin în braţe, neînchipuindu-mi că tu nu vrei nici măcar să te ating. Nu pot uita cum mi-ai îndepărtat mâna crezând că eu am adormit şi te-ai înfăşurat ca un cocon în cearceaf, îndepărtându-te de mine. Cred că acel gest al tău a spus totul. Te rog să-i spui celui pe care-l iubesti adevărul. Eu nu am de unde să ştiu cine este. Poate fi oricine.Spune-i ce simţi. Cum am făcut eu cu tine, fă şi tu cu el.  Doar aşa te eliberezi de chinul interior. Nu contează reacţia lui.

–Eşti gelos?

–Nu ştiu nici ce mai simt.M-am înşelat amarnic.M-am amăgit ca un idiot că mă iubeşte. După ce am vorbit cu ea m-a apucat o durere insuportabilă de cap şi am venit la dumneavoastră.

Mă doare atât de tare capul! Parcă  am un sfredel în tâmpla dreaptă. Mi-e teamă să nu fac anevrism cerebral. Vena asta de la tâmplă o simt umflată.

–Stai să-ţi dau ceva. Uite, înghite pastila aceasta şi stai liniştit.

– Sper să nu vă dau de necaz, să fiţi nevoit să chemati salvarea.

–O să-ţi treacă.  Fii calm! Omul e tare schimbător. Mă văd pe mine. Eu nu mai sunt cel de ieri şi mâine nu o să mai fiu cel de azi. Călătoria vieţii mele a fost prin văi tenebroase, pe câmpii aride, pe munţi înalţi, în poieniţe însorite, în ape adânci , în oaze cu verdeaţă. … Am mers pe calea vieţii însoţit, dar şi singur. Când eşti singur ai libertate totală, capeţi încredere în tine şi începi să te autocunoşti. De când nu ai mai văzut-o?

–Prima data ne-am intalnit pe 28 iunie, iar a doua oara pe 5 iulie.

Acum suntem în septembrie. Sunt două luni.Pe 5 iulie i-am spus că e ultima oară când mai vin .

–De ce?

–Am fost şocat când mi-a spus că eu am obosit-o şi stresat-o tare rău.

–Ce i-ai făcut?

–Nimic. Doar i-am spus cât de mult o iubesc, că ea este sufletul meu, dragostea mea, şi am îmbrăţişat-o. Dar se pare că ale mele cuvinte şi ale mele îmbrăţişări au epuizat-o.

–Poate că nu s-a simţit bine.

–Aşa gândesc şi eu. Tare idiot mai sunt! Eram atât de fericit că puteam să-i văd ochii, că puteam s- o mângâi, s-o sărut şi ea îmi spune că am stresat-o.

Recunosc, că ea nu a vrut să mă duc şi m-am dus eu ca idiotul, dar nu mă aşteptam s-o obosesc şi s-o stresez.  Am ajuns la concluzia că  îi fac mai mult rău decât bine. Nu ştiu, poate dragostea mea, poate gesturile mele or fi fost deplasate. Habar nu am unde am greşit.

 A doua oară am fost mai reţinut cu cuvintele şi cu îmbrăţişările. Nu am vrut iar să o stresez.

–Ţi-a mai reproşat?

–Da, iar am obosit-o.

–Păcatul cum l-ai făcut?

–S-a întâmplat pur şi simplu. O fi fost atracţia cărnii, chemarea sângelui, nu ştiu. Sunt cel mai idiot om, nu-i aşa? E evident că nu mă iubeşte.

–Îmi pare rău pentru tine.

–Nu-mi pare rău că am străbătut 400 km ca s- o văd şi nu regret nimic din tot ce am făcut. Trebuia să mă conving  de sentimentele ei şi ale mele.

Am vrut s-o ajut cu ceva, nu mai ştiu cu ce, si mi-a răspuns: „Lasă! Nu ştii tu cum stau treburile aici.” Era vizibil că eu o deranjez, o agasez, încât m-am întrebat în gândul meu:”Ce naiba caut eu aici?”

Sunt un mare idiot.

–Esti prea sentimental, prea sensibil la orice gest, la orice fleac. Dai importanţă la toate nimicurile. Fiecare om e în felul lui. Când iubeşti pe cineva îl accepţi asa cum e, cu bune şi rele.

Nicicând nu am crezut  că se va întâmpla vreodată ca eu să-mi schimb opiniile. Uitaţi-vă, cum pasiunea mea nebună pentru Corina m-a schimbat total. Parcă nu mai sunt eu. Parcă sunt alt om.

–Iubirea are darul, puterea de a transforma.

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

 Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

…Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Liviu Rebreanu-Mărturisire

–Frumos şi adevărat.

–Ionescule, asist neputincios la spectacolul degradării umane. Mă tem, pentru tine. Mi-e teamă să nu fi şi tu luat de curent, de acest val contaminat de molimă.

De aceea îţi spun: Nu te mai îndoi şi iubeşte. Dragostea este o forţă benefică. Ea e cauza tuturor lucrărilor bune, frumoase  din viaţa noastră. Iubirea inspiră omul cu sufletul bun, e forţa care ne ţine, care ne face fericiţi şi aduce în viaţă  numai lucruri pozitive. Ea are puterea de a arde răul, minciuna, impurităţile. Când inima ta e cuprinsă de iubire  devii alt om, fiindcă ea lucrează în tine, în interiorul tău, transformându-te într-un strop mic de iubire, de lumină.

Iubirea luminează. Adevărata iubire nu e schimbătoare, ea e mereu statornică.

Iubirea e cea care pune totul în mişcare, toate creaturile, tot Universul. Ea circulă prin toate arterele şi venele acestei lumi.Vezi, eu am cunoscut toate etapele iubirii.Când am fost tânar am tot  căutat un om, un suflet cu care să împărtăşesc aceleaşi gânduri, sentimente, şi am găsit-o pe Diana, dar ea azi e printre stele.

Inima mea tânjeşte după iubirea divină. Când ajungi să-ţi cunoşti sărăcia, neputinţa şi micimea eşti pe calea ce duce spre divinitate. Adevărata cunoaştere se obţine doar prin graţie divină. La vârsta mea, încă  mai mă lupt  cu răul, cu întunericul, cu egoismul,cu orgoliu, cu ambiţiile deşarte. “Ştii ce eşti? Eşti un manuscris al unei scrisori divine, Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască. Acest univers nu este în afara ta. Priveşte în tine; tot ceea ce vrei să fii Eşti.”

–Da, se vede ca v-a plăcut nu numai poezia lui Rumi, dar şi filozofia lui. Nu ştiam ca sunteţi atras de islam !

 Sper să nu greşesc, dar din cate îmi amintesc, Rumi a fost unul din cei mai cunoscuţi mistici islamici, întemeietorul ordinului derviştilor mevleviţi.

–A fost un mare gânditor şi un artist uimitor. Asupra lui a avut o mare influenţă şi Shasm,un derviş care l-a transformat dintr-un învăţător într-un mistic minunat.

Recunosc că sunt atras de sufism, de fapt, nu numai de sufism, de toate religiile, filozofiile care promovează lupta  continuă a omului pentru a se purifica, pentru a dobândi virtuţi, pentru a evolua spiritual şi a ajunge la acea formă superioară de iubire. Sunt atras de toate  curentele de gândire  ale acestei lumi care-i îndeamnă pe oameni să urmeze valorile etice, morale şi spirituale, care propovăduiesc iubirea pură, absolută şi dorinţa de cunoaştere a Divinului.

–Poate că toţi oamenii în adâncul fiinţei lor visează la acest lucru. Nu cred că exită om care să nu dorească să traiasca într-o lume a păcii, a iubirii, a compasiunii, a fraternităţii.

–Important este să facem fiecare fapte bune, neaşteptând nimic în schimb. Să nu mai gândeşti, Ionescule, nicicând negativ . Ai văzut pe propria-ţi piele,acum, când îţi era teamă că faci anevrism, unde te duc aceste gânduri. Gândeşte pozitiv! Alungă orice gând rău din mintea ta! Eliberează-te de îndoieli, de întuneric! Priveşte spre lumină şi ai încredere în Dumnezeu. Nimic din tot ce ni se întâmplă în viaţă nu este întâmplător. Viaţa în fiece zi ne dă câte o lecţie. Fii atent la ea şi încearcă s-o înţelegi!

Când eşti cuprins de îndoieli, măcinat de griji, de probleme, ridică ochii spre cer.. Doar El ne poate detoxifica gândul, sufletul şi inima. Mintea e sursa tuturor bolilor. Să arunci îndoielile, furiile, tristeţile, dezamăgirile şi toate relele care te asaltează. Priveşte cu încredere viitorul.

–Toţi alergăm după fericire, iar în loc de fericire găsim…

–Fericirea stă în modul cum gândeşti, cum priveşti lucrurile. Te-ai gândit vreodată că fericirea reprezintă puterea de a fi sincer cu tine şi cu cei din jurul tău, de a te accepta aşa cum eşti. Hai,  ridică capul  sus şi zâmbeşte! Nu regreta…! Fericirea este în interiorul tău, nu în Corina, nu în exterior. Nu ai nevoie de ea, ci de tine. Cunoaşte-te, descoperă-te pe tine!

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Idiotul”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Turma planetară

       Lumea de ieri și de azi a fost și este condusă de o minoritate de indivizi ,,descurcăreți. Cum a fost posibil așa ceva și cum este încă posibil? Mister.

        De unde a venit omul, nu știm. Clar. Nici cine este acest om, nu știm. Și mai clar. Cum s-a ajuns ca un om să stăpânească un alt om, să îl asuprească, să

îl domine, să și-l facă sclav, să îl omoare, bănuim, dar nici asta nu știm sigur.

        Bănuim că, venind din spații diferite, oamenii se luptă între ei pentru supremație. Asta am înțeles. Dar, de ce și între componenții aceleași specii se subjugă, se domină, se fură, se păcălesc și se omoară unii pe alții, asta greu vom pricepe.

        Nu este exclus ca femeia să fi venit dintr-un univers celular al ei și bărbatul din alt univers. Obeservați că  femeia este făcută parcă din alt gen de materie: finețea pielii, chipul, culorile părului, frăgezimea cărnii, perfecțiunea formelor; pornind de la expresia feței, la sâni, la fese, coapse picioare, trup, componente ce dau puterea  de atracție sexuală ce subjugă orice bărbat.

      Ai senzația, privind și admirând o femeie corneană că, materia a folosit la inventarea ei cele mai bune ingrediente stelare, special spre a crea această minune a naturii universale: Femeia Corneană.

        Cum a reușit bărbatul să domine această forță a  universului, femeia, un mister greu de descifrat.

        Cum reușește această minoritate de cîteva milioane de indivizi să domine cîteva miliarde, omenirea întreagă, mereu mă întreb?

       De ce pare a exista un conflict mocnit între bărbat și femeie când se știe clar că, femeia este născătoare de viu, de Dumnezeu, că ea susține aproape toate treptele vieții? Încă nu știm.

          La început au fost cei puternici, bătăușul suprem. El a devenit șef de clan, șef de trib, șef de pământ și de ape, șef de șef..

        Apoi i-a venit ideea să spună că el este trimis de,,sus,, că are putere divină și restul trebuie să  îi pupe mâna, să îi zică ,,părinte,, și că el se va ruga iar restul să muncească.

        Cum a reușit? Că toți avem aceleași circuite, aceleași componente corporale, psihice?

        Ceva nu se leagă, lipsește ceva din codul genetic umanoid. Dacă apăream toți din maimuță, așa cu zice  Darvin, eram toți negri. Nu fugeam la Polul Nord și deveneam albi, blonzi sau oacheși.

        Am observat că, se perpetuează o formă cu care ,,descurcăreții,, domină mulțimea= sclavagismul !

        Primul bătăuș, după ce i-a bătut pe toți și a omorât câțiva, și-a făcut o ceată a lui. Inițial, poate din rudele lui, frați, neamuri.

      Apoi se trece direct la înființarea unei amante. Se adaugă credința cu spaimele ei: iad, rai, înviere și ghiveciul dominației devine perfect.

      Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Turma planetară”

Gelu DRAGOŞ: Se scufundă timpul (poeme)

COTIDIANĂ

 

am visat un munte alb

pe care coborau gânduri

în șir indian, șirag,

pe un soare care îți topea inima

pădurea de conifere mirosea

a verde crud

iar printre crengile brazilor

cântau păsări cu ciocuri rotunde

m-am trezit transpirat

am deschis ochii

în jurul meu erau oameni cu măști

măști care-ţi iau aerul și libertatea

măști ca-n lagărele de concentrare

ori supermarket-urile de oraș

am visat un munte alb în care poeții

nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…

 

 

DESCULȚ

 

mă întorc dintr-o țară

în care se umblă numai

desculț

pentru a nu stânjeni

dansul greierilor

dimineața pe răcoare;

doar astfel îți vei

împlini și tu

somnul cu vise în

culori

așa cum numai

pictorii

visează adesea

în anumite nopți

și rar, rar de tot

muritorii…

 

 

ZIDUL

 

dintr-un cuvânt în altul

îmi potolesc setea de tine

dintr-un sărut la altul

ne potolim setea dintre noi

iar atunci când nu mai am cuvinte

le desenez pe pietre cubice

să sparg zidul dintre noi…

 

 

ÎNSERARE

 

Umbrele cu aripi stufoase,

somnolente,

cuprind depărtările.

 

La ore neştiute de nimeni

vine înserarea tiptil –

ca o felină desprinsă

cu întunericul

 

 

 

Pe un pisc al singurătăţii lui

şi-au întemeiat moşia

corbii şi caprele negre –

exploratori ai înălţimilor dense.

 

Muntele geme arareori,

creşte şi descreşte

precum pântecul femeii

la soroc.

 

Clipele rămân în casa aceea

în care, ba ne-am iubit,

ba am murit.

 

Doar ochii tăi rămân într-ai mei –

atunci când înserarea dispare

ca o mireasă furată!

 

La rând vin visele

cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –

E vreamea basmelor!

 

 

VIAŢĂ TUMULTOASĂ

 

eşti o leoaică singură în tot ceea ce faci

şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag…

eu te ador acum când vin vremuri grele

iar inima-mi pulsează cu putere;

lacrimile mele sunt multe, pline, cristaline

doar de iubirea şi dragostea mea pentru tine;

eşti o leoaică singură şi sigură în tot ce faci

tu „leoaică, tânără, iubirea”…

 

 

FASHION AUTUMNAL

 

sub talpa toamnei

au murit rozele din grădină

ultimii fluturi s-au retras

şi au devenit una cu pământul

sub covorul arămiu de frunze moarte

doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos

în bavna seculară se-aude şuieratul vântului

şi dansul frunzelor ce cad una peste alta –

dans ce-mi aminteşte de galele fashion din milano

sătul de atâta toamnă, mizerie umană

mă cuibăresc disperat în sufletul tău

să rămânem îmbrăţişaţi până la primăvară

vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp

sau poate pentru o veşnicie…

 

 

SOMEŞ

 

Se înseninează Someşul copilăriei.

Din pântecul lui curg domol

apetisante gânduri înspre tine.

Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru

asemeni valurilor ce ating malurile.

Inima ta îmi cicatrizează sufletul.

Mai avem puţine clipe pentru vindecare

dar ce-ţi pasă ţie Someş, perpetum mobile,

de timpul pandemic ce sângerează lumea?

Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,

într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…

 

Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Se scufundă timpul (poeme)”

Ionel NOVAC: Eugen Holban – demn urmaș al luptătorilor pentru România Mare

Destinul mi-a fost mai mult decât generos, oferindu-mi în timp posibilitatea de a cunoaşte două mari personalităţi ale exilului românesc din Franţa, doi patrioți cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre: Alexandru Danielopol şi Eugen Holban. Din păcate, niciunul nu se mai află astăzi printre noi, amândoi fiind plecați să se odihnească pe câmpiile alizee: primul, un distins jurist, salvator de la trimiterea în gulagul sovietic a peste 300.000 de basarabeni, ne-a părăsit în urmă cu aproape doisprezece ani, în timp ce regretatul Eugen Holban a trecut la cele veșnice la 9 iunie 2015.

Descendent din vechea familie de răzeşi a lui Ştefan Holban, luptător fervent pentru făurirea României Mari de la 1918 şi deputat în Sfatul Ţării, Eugen Holban s-a născut la 22 decembrie 1920, la Chişinău. Înaintaşii săi fiind din comuna Cărpineni, locul unde s-au născut tatăl său şi doi fraţi mai mari, tot acolo îşi petrece şi vacanţele, Cărpinenii fiind localitatea de care s-a simțit foarte legat toată viața.

În 1939 Eugen Holban a absolvit liceul „Alexandru Donici” din Chişinău, unde l-au prins și evenimentele din iunie 1940. După absolvirea Institutului Politehnic de la Iaşi (1944) se stabileşte cu familia la Bucureşti. Inginer de profesie, activează în cadrul Ministerului Industriei Alimentare şi publică mai multe cărţi în domeniu: „Frigul şi alimentaţia”, „Ce ştim despre produsele dietetice” ş.a.

După moartea enigmatică a tatălui (27 august 1961) şi a unuia dintre frați, viaţa în ţară îi devine din zi în zi tot mai grea. În 1986, împreună cu soţia Virginia, Eugen Holban face o excursie în Franţa, de unde nu se mai întoarce, solicitând azil politic. Motivul l-a constituit regimul totalitar şi autoritar al lui Ceauşescu, dar şi dorinţa nestrămutată de a trăi, a gândi şi a scrie liber. Deşi regimul i-a confiscat apartamentul, tratându-l ca pe un trădător, Domnia Sa a dat dovadă de o mare tărie de caracter, nu a făcut nici o faptă care să diminueze prestigiul poporului român şi nu a scris niciun cuvânt defăimător la adresa ţării şi a neamului său.

Stabilit la Paris, deşi la o vârstă venerabilă, Eugen Holban are o bogată activitate. Cercetător pasionat de istorie, Domnia Sa a adunat un tezaur de date şi mărturii privind viaţa politică şi socială a Basarabiei, a scris numeroase articole, studii şi monografii. Majoritatea au fost publicate la editura „Căpriana”, înfiinţată de dânsul la Paris: „Basarabia Românească” (1990), „Figuri basarabene” (1990), „Cărpinenii” (1991), „Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru” (1991), „Ostaşii Moldoveni” (1992), „În al treilea refugiu” (1993), „Contribuţia Basarabiei la cultura românească” (1995), „Glasul sângelui” (2001), „Pentru restabilirea adevărului istoric” (2002) „Mit şi adevăr” (2004), „Rusia postcomunistă” (2007), „Dreptatea istorică neîmplinită” (2009) etc.

De asemenea, împreună cu alţi conaţionali – Gr. A. Filiti, Elena Popescu, Mircea Demitriu ş.a. – Eugen Holban a pus bazele „Alianţei pentru Sprijinul Basarabiei”, prin intermediul căreia a organizat şi sponsorizat, mai bine de două decenii, până la trecerea în lumea celor drepți, concursul „Moştenire”. Concursul şi-a propus drept obiective studierea aprofundată a istoriei, limbii şi literaturii române, dezvoltarea conştiinţei naţionale şi menţinerea vie a flăcării spiritualităţii româneşti în sânul tineretului din Basarabia. În 2010, cu ocazia celei de-a XVII-a ediţii a concursului, în semn de profundă recunoaştere a meritelor, Domniei Sale i-a fost oferită înalta distincţie de stat, „Ordinul de Onoare” al R. Moldova.

Redau mai jos câteva amintiri legate de cele două întâlniri memorabile avute cu Eugen Holban, în Franța, pe parcursul anului 2010, scrise „la cald”, așa cum acestea mi s-au întipărit atunci în memorie.

* * *

Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Eugen Holban la sfârşitul lui februarie curent, graţie nepotului său, avocatul Gheorghe Furdui, şi să-l revăd din nou la sfârşitul lui martie. Două întâlniri care m-au marcat pentru totdeauna. Discutasem îndelung cu domnul Furdui despre unchiul său, chiar conveniserăm de vreo două ori să ne întâlnim în cursul iernii, dar probleme neașteptate de sănătate, din fericire trecătoare pentru Domnia Sa, au tot amânat momentul. Iată-mă, aşadar, în dimineaţa zilei de 28 februarie a.c., în drum spre Biserica Basarabeană de la Montreuil, nu departe de Paris, acolo unde, graţie părintelui Valeriu Jornea, fraţii noştri de peste Prut se întâlnesc săptămânal la sfânta slujbă. Afară era destul de frig, ba şi fulguia uşor, aşa că îmi părea rău, mai ales ştiind că în ultima vreme nu se simţise prea bine, că nu l-am sunat de dimineaţă să-i spun să nu mai iasă din casă pe o asemenea vreme.

Ajung la Montreuil în jurul orei 11,00, puţin după mijlocul slujbei. Parchez maşina în apropiere de biserică, intru şi chiar la uşă mă întâmpină domnul Furdui, care mă conduce direct la unchiul său. Surpriză totală: în locul unui bătrânel intrat în cel de-al nouăzecilea an de viaţă, care abia să se mai mişte, de pe un scaun se ridică un bărbat viguros, de statura mijlocie, care îmi strânge puternic mâna, recomandându-se simplu: Eugen Holban. Rămân aproape fără glas, surprinderea fiind totală (lucru pe care i l-am mărturisit mai târziu!) și, la rândul meu, îmi fac prezentarea. O dată introducerile făcute, ne-am așezat alături și mai bine de o oră am ascultat amândoi, cu profundă emoție și smerenie, predica părintelui Valeriu.

La sfârşitul slujbei, după ce am aprins câte o lumânare, ne-am retras în biroul părintelui, unde am continuat să discutăm îndeosebi despre viaţa dânsului, de la venirea în Franţa şi până în prezent. Domnia Sa mi-a vorbit emoţionat şi despre eforturile de a regăsi urmele tatălui său, mort la închisoarea din Botoşani, eforturi rămase însă fără niciun rezultat. Mi-a mărturisit că şi-a dorit aducerea osemintelor acestuia la Mănăstirea Cernica, unde s-a amenajat un colţ pentru foștii deputaţi din Sfatul Ţării, dar n-a reușit să găsească locul unde fusese înhumat. Ca urmare, a amenajat în spatele cimitirului din Botoșani o piatră funerară (un cenotaf), pe care a scris: „Undeva, în acest colţ de cimitir, se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan Holban”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eugen Holban – demn urmaș al luptătorilor pentru România Mare”

Corina Anca SIMION: În căutarea adevărului între mit urban și realitatea istorică

„Să fim cu toţii o familie legată prin afecţiuni şi sinceritate, să ostenim împreună şi să nu fim mulţumiţi decât atunci când vedem oglindită mulţumirea în feţele celor ce au ostenit pentru întemeierea acestui aşezământ şi poartă grijă de el.” (Ioan Slavici, 6 octombrie 1894)

Nu ştiu alţii de au trăit, învăţat sau lucrat la Măgurele – Ilfov cum sunt (ca să îl parafrazez pe Creangă) dar eu, prin natura destinului meu, am intrat în Familia pe care Slavici a dorit-o legată prin afecţiuni şi sinceritate de aceste locuri şi oamenii lor.

 

Verişoara primară a tatălui mamei mele, Eugenia Petrescu, a trăit şi învăţat la Şcoala Normală Nr. 2 de Fete de la Măgurele, numită anterior Institutul Ioan Oteteleşanu al Academiei Române. A făcut parte din ultima generaţie care parcurs tot ciclul şcolar şi a absolvit integral aici, înainte de “dizolvarea” ei în 1947 şi mutarea pentru încă câţiva ani la Bucureşti, la Şcoala de Fete Nr. 2, respectiv Liceul Carmen Sylva.

 

Aşa că am crescut de mică cu povestea Institutului de la Măgurele, a familiei Oteteleşanu, a Castelului şi Parcului; e un fel de a spune că este precum prima limbă în care începi să vorbeşti şi gândeşti, ca mersul pe bicicletă, înotul sau patinatul; nu le uiţi şi “te mişti natural”. Şi iată că de vreo 50 de ani mă tot “mişc natural”, nu pentru că am căutat-o înadins, nu pentru că am fost obligată de ceva sau de cineva, ci pentru că mi-am înţeles şi acceptat această parte din destin, cu asumarea conştientă a unei responsabilităţi. Faţă de Ţară, trecut, oamenii care m-au crescut şi cizelat – fie părinţi, rude, profesori, colegi de Institut. Precum şi faţă de toţi cei pe care i-am cunoscut în această “aventură” pe care am trăit-o din plin, am savurat-o conştient în fiecare moment al ei şi vreau să o destăinui şi transmit mai departe pentru că “Dacă nu eşti creator de ştiinţă, cel puţin trebuie să te străduieşti să fii”, după cum spunea savantul român C.D. Neniţescu.

 

„Străduindu-mă să fiu creator de ştiinţă” (iată de 30 de ani la Măgurele) conform recomandării înaintaşului meu în breasla chimiştilor, am ajuns în timp la convergenţa celor două laturi importante ale personalităţii şi activităţii mele profesionale: ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste. Mi-am dezvoltat palmaresul profesional prin abordarea unor subiecte din domeniul ştiinţelor umaniste, dar mi-am folosit rigoarea impusă de ştiinţele exacte atunci când am colaborat cu istoricii, arheologii, experţii şi specialiştii Ministerului Culturii, artiştii. Multe am văzut, auzit, înţeles; multă lume am cunoscut, multe locuri nebănuite am călcat, mai ales în ultimii 15 ani; şi iată că la “acest popas pe drum” încerc din nou să caut adevărul între tradiţiile locale, legende şi mituri urbane (unele vechi de sute de ani) şi realitatea istorică a evenimentelor petrecute, din care o parte a ajuns la mine, multă va rămâne încă sau pe veci neştiută.

–––––––––––

Dr. ing. Corina Anca SIMION

7 Ianuarie 2021

***

Arheometria, domeniu în care vrând-nevrând am început să activez de vreo 10 ani, îmbină metodele din ştiinţele exacte cu cele din ştiinţele umaniste, fie că este vorba despre istorie, arheologie sau artă. Lucrând efectiv pe cazuri şi studii de caz, cu timpul mi-am pus o întrebare pe care am extins-o şi asupra subiectelor legate de Istoria oamenilor şi locurilor în conexiune cu Măgurele: oare dacă aceşti oameni din trecut ar putea afla şi înţelege ce facem şi la ce concluzii ajungem, oare ce părere şi-ar face?! Ar fi liniştiţi sau neliniştiţi asupra căutării adevărului; ne-ar aproba sau dezaproba pentru faptul cum le răscolim vieţile; ar fi sau nu ar fi miraţi de cum interpretăm noi “trecutul care este o altă ţară”, după cum spunea Helen Hunt, sau s-ar amuza copios?! De multe ori, uităm că “pe atunci lucrurile se făceau altfel”, într-un mod pe care probabil niciodată nu îl vom pătrunde cu-adevărat…

De aceea, revenind la Istoriile de la Măgurele, pe măsură ce am trecut de la tradiţii locale, legende şi mituri, la informaţiile din surse documentate şi izvoare / documente istorice, pot spune că la început am fost mirată, neîncrezătoare, chiar şocată, dar pe măsură ce realităţile istorice se conturau, am început să le impun pe acestea, în detrimentul celorlalte. Da, aş putea spune că realităţile istorice sunt chiar mai captivante decât miturile urbane, dar la final am ajuns la concluzia că nu este înţelept să intru într-o “Cruciadă” de tip “Myth Busters”, ci să le accept pe amândouă pentru că ele convieţuiesc “de când lumea”.

Şi iată 3 “subiecte predilecte” pentru această categorie, legate de Istoriile de la Măgurele, cu realităţile lor alternative: 1. Moşia de la Măgurele a fost a Cantacuzinilor, de la care a cumpărat-o boierul Ioan / Iancu Oteteleşanu; 2. Moşia de la Măgurele a fost câştigată la un joc de cărţi; 3. Eminescu şi Măgurele. Pentru ele, în timp, am reuşit să strâng ceva informaţii din toate categoriile de surse amintite; pentru altele, încă aştept culegerea mai multor date.

Le voi aborda pe rând, folosind relatări provenite fie de la martori oculari, fie de la martori indirecţi, fie din documentele istorice de arhivă, fie de la cei care au combinat primele trei categorii în încercarea de a stabili Adevărul. Acesta este însă întotdeauna “la mijloc”, iar pentru a stabili esenţa lui este bine să separi “sursele” şi să nu îţi impui punctele de vedere sau interpretările în ceeace tu, la rândul tău, transmiţi mai departe…

Ca “prieteni imaginari” la drum îi invoc pe Ioan Oteteleşanu şi Elena Oteteleşanu născută Filipescu şi urmaşii lor, pe Ioan Kalinderu şi Elena Kalinderu, pe Ioan Slavici şi Eleonora Slavici – Tănăsescu şi urmaşii lor, pe profesoarele şi elevele care şi-au desfăşurat activitatea la aşezământul de la Măgurele până la 1947 şi urmaşii lor, pe foştii şi actualii salariaţi ai Institutelor de pe Platforma de Fizică de la Măgurele. Îi am ca “sfătuitori” pe Ioan Obretin pentru familiile boierilor Oteteleşani / Otetelişani, pe Mihai Marcu pentru istoria şi oamenii din Măgurele, pe Petre Roman şi Amelia Dorcioman pentru strădaniile lor istoriografice şi arheologice legate de aceste locuri şi pe experţii şi specialiştii Ministerului Culturii. “Tovarăşi de drum” îmi sunt toţi cei interesaţi de acest subiect şi care s-au străduit, pe măsura accesului la informaţii, a priceperii şi percepţiei lor “să ducă povestea mai departe”.

  1. Moşia de la Măgurele a fost a Cantacuzinilor, de la care a cumpărat-o boierul Ioan / Iancu Oteteleşanu

“Martori oculari” nu mai sunt demult printre noi dar, deşi ar părea ciudat ca eu, la nivelul anilor 2020, să spun că aş cita şi “martori direcţi”, prin asta înţelegând descendenţi ai Cantacuzinilor, destinul a făcut să îi întâlnesc pe vremea reuniunilor foştilor salariaţi ai IFA (Institutul de Fizică Atomică ce a continuat ideea de Institut la Măgurele după 1949 / 1956) în cadrul Asociaţiei “Asul de Treflă de pe malul Lacului”, în Cişmigiu. Aici am avut câteva discuţii interesante cu domnul Cuzino, soţul doamnei Silvia Cuzino. Dânsa a făcut parte din Colectivul de Metrologia Radiaţiilor care a funcţionat două decenii în clădirea Castelului de la Măgurele, numită pe vremea lor Pavilionul Oncescu. Ei au alcătuit nucleul acestei Asociaţii, ei se pot încadra în categoria celor care au combinat toate informaţiile la care au avut acces în aflarea Adevărului despre Istoriile de la Măgurele… şi tot ei au fost cei care, printre mulţi alţii, au continuat “să scrie Istorie la Măgurele”, de data aceasta a Platformei de Fizică.

Revenind la domnul Cuzino: avocat de renume, a ascultat curios şi m-a felicitat pentru felul cum “am instrumentat cazul” proceselor dintre Ioan Kalinderu, legatarul averii lui Iancu Oteteleşanu, Academia Română, şi boierii Oteteleşani / Otetelişani, pentru recuperarea averii acestuia şi în special a Domeniului de la Măgurele cu Castelul şi Parcul. La acea vreme, îmi căzuse în mână “întâmplător” Monografia lui Slavici (alt “martor direct”), scrisă la 1906, cu prilejul Jubileului 40 al aniversării Regelui Carol I.

Domnul Cuzino a ascultat şi el povestioarele mele spuse de “tanti Ogica” cum o numeam noi pe vara bunicului meu. La acea vreme nu sesizasem o discrepanţă mare între Monografia lui Slavici şi spusele mătuşii mele, pe care aş considera-o un “martor indirect”. Domnul Cuzino însă mi-a deschis o altă perspectivă atunci când mi-a spus că Domeniul de la Măgurele a aparţinut Cantacuzinilor, dânsul fiind unul dintre urmaşii lor. Şi m-a încurajat în acelaşi timp să continui investigaţiile.

Nici Slavici în Monografie, nici mătuşa mea în povestirile orale sau scrise nu pomeniseră de Cantacuzini (deşi Slavici susţinea această versiune); căutând mai multe informaţii, de data aceasta pe internet, iată ce am găsit legat de acest subiect:

“Tot din însemnările lui Slavici am aflat cum a ajuns moşia Măgurele în stăpânirea familiei Oteteleşanu. Domniţa Ilinca, fiica lui Nicolae Pătraşcu Voievod, s-a măritat cu fiul lui Stroe Leurdeanu. Soţul ei a fost ucis in 1658 de Mihnea al III-lea şi după decesul Ilincăi, în 1668, Leon Vodă i-a luat moşiile şi le-a dat Elenei Cantacuzino. Cu timpul Cantacuzinii au împărţit moşia, o parte din aceasta fiind cumpărată de Ioan Oteteleşanu.” (Din pagina web a Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional DJCPN Ilfov, 2006, noiembrie 2009; Informatiipublice.ro, 2011)

„[…] Ioan Oteteleşanu cumpără de la Cantacuzini moşia ce se întindea din Dâmboviţa până-n Argeş […]” (Despre Biciclete şi ciclism; un Blog dedicat iubitorilor de mişcare pe două roţi, accesat în 2009)

“Conacul Oteteleşanu se află în oraşul Măgurele din judeţul Ilfov şi a aparţinut familiei Cantacuzino care a vândut mai târziu această proprietate. Ioan Oteteleşanu a fost ministru de finanţe al României în 1866. […]” (iarăşi o pagină de web a DJCPN Ilfov; 2010 Acasa Media)

“Conacul Oteteleşanu – Măgurele […] a aparţinut familiei Cantacuzino care a vândut clădirea fostului ministru de finanţe al României, Ioan Oteteleşanu […]” (iTrip.Ro, 2011)

Şi tot aşa, cu mici “variaţiuni pe aceeaşi temă”, internetul furniza această direcţie de investigaţie şi anume că Domeniul de la Măgurele a aparţinut familiei Cantacuzino. În principiu, dat fiind sursa Slavici şi DJCPN Ilfov este adevărat, aşa cum a reieşit din seria de Studii Istorico-Arhitecturale şi de amenajare peisageră asupra Ansamblului Oteteleşanu de la Măgurele, monument istoric clasat încă din prima jumătate a anilor ’50 ai secolului XX. Domnul Cuzino a avut principial dreptate, iar eu am onorat promisiunea faţă de dânsul, participând activ între 2007 – 2014 la alcătuirea şi avizarea acestor studii. Cu acest prilej, am avut oportunitatea să caut, să aflu şi să confim / infirm prin ochii specialiştilor şi experţilor Ministerului Culturii care au condus investigaţiile, realităţile istorice cunoscute de mine anterior. Astfel, pentru asocierea Cantacuzinilor cu Domeniul de la Măgurele, arhivele originale sau lucrările de specialitate au arătat că:

“După retragerea lui Mihai Viteazul, otomanii au pârjolit zona, inclusiv cea aferentă Parcului IFIN-HH (parte componentă a Ansamblului Oteteleşanu unde este plasat şi Conacul). Aşezarea de la Măgurele, deja atestată documentar prin hrisovul de la 1582, este pustiită, moşia distrusă şi localnicii alungaţi. Între 1595 – 1602, zona rămâne pustie, părăsită. După 1602 încep să se întoarcă locuitorii zonei, ţărani moşneni (rumâni liberi acum). Ei ocupă din nou zona de pe cele trei plase. Tradiţia menţionează că au ridicat o capelă de închinăciune pe locul unde a poposit tabăra lui Mihai Viteazul şi o culă pe locul sau în zona vechii curţi boiereşti. Trebuie remarcat că izvoarele arheologice nu menţionează nici o altă construcţie boierească pentru acea dată pe cele trei plase.

Mai târziu apar şi boierii. Este vorba despre cei înrudiţi cu neamurile doamnei Stanca şi ale lui Mihai Viteazul care au stăpânit locurile. Pământurile rămânând fără urmaşi din descendenţă directă, aceşti boieri, veri cu doamna Stanca (Radu Sluger, Nan postelnic, Pătraşco postelnic, Hrizan postelnic), precum şi alţi boieri împroprietăriţi de domnie vor fi cei care vor lua pământurile din zona oraşului  Măgurele în stăpânire până către jumătatea secolului XVII.

Alături de rudele indirecte şi boieri străini, apar şi rumâni care stăpânesc pământuri. Cu ei se va lupta pentru redobândirea moşiei, după 1641, domniţa Ilinca, nepoata doamnei Stanca, întoarsă din pribegie, în Ţara Românească la 1640. Ea a reuşit să reunifice şi redirijeze către un ţel comun moşiile fărâmiţate. Domniţa Ilinca începe între 1641 şi 1646 să recupereze moşiile doamnei Stanca, printre care şi cele trei plase de la Măgurele, în bloc, în timpul domniei lui Matei Basarab. Pe plasa din mijloc (Parcul IFIN-HH este o porţiune) ea găseşte vii cultivate pe dealuri şi un heleşteu amenajat, prima amenajare hortico-piscicolă din zonă, operă se pare a boierului Radu din Bucureşti ce cumpără plasa din mijloc de la Şerban vistiernicul, zonă recuperată de acesta, la rândul lui, de la un rumân al doamnei Stanca, reîntors după 1602 pe aceste locuri. Domniţa Ilinca se căsătoreşte la 1642 cu Evstratie al doilea vistier al ţării, aşa că zona intră după 1646 în neamul boierilor Leurdeanu Golescu. Boierul Evstratie este ucis în 1658 de către Mihnea al III-lea Voievod. Domniţa Ilinca, neavând copii, averea rămasă la moartea sa este luată de Domnie şi dată la 1668 verişoarei sale Elina, căsătorită tot în 1642 cu stolnicul Constantin Cantacuzino. Astfel, intră şi în familia Cantacuzinilor, fiind moştenită de fiul acestora, Şerban – Vodă Cantacuzino. În continuare trece la Matei Cantacuzino, fratele său şi la 1687 la Toma spătarul Cantacuzino, nepotul de frate al lui Şerban – Vodă Cantacuzino.

La 1705 devine din nou pământ domnesc, după fuga spătarului Toma din ţară, prin confiscare. La 1718, Ioan Voievod dă pământul boierului Iordache Creţulescu mare spătar. Cândva, după 1719, părţi din moşia de la Măgurele revin familiei Slătineanu încuscrită cu familia Leurdeanu (la mijlocul secolului XVIII-lea), pământurile întorcându-se astfel în parte la rude mai directe Doamnei  Stanca.

Peste o sută de ani, înainte de 1819, o porţiune din această moşie, probabil cea sudică, de pe locul actualului centru al oraşului Măgurele ajunge în posesia boierului Theodosie / Hristodor Vrana, conform Catagrafiei din acel an. Această porţiune ar cuprinde parte din cele trei plase ale doamnei Stanca şi s-a numit Măgurelele-lui-Vrana. Hristodor Vrana era macedonean (grec sau român) şi a murit înainte de 1827. Moşia sa a trecut la fiul său, Christache Vrana.“ (Repere Istorice Parc IFIN-HH, forma de prezentare a Studiilor istorice, 2020)

Dar, conform acestor Studii Istorice (2007 – 2014), am “recuperat” şi o parte din perioada din a doua jumătate secol XVIII – început secol XIX:

“1778 Ian. 14 – Badea Ştirbei marele Vornic al Ţării de Sus scrie lui Dumitrache medelnicerul asupra hotărniciei moşiei Măgurelele privind „împărţirea moşiei Măgurelele între 4 părtaşi ai dreptului de stăpânire”

                        1791 – Harta Valahiei ridicată de colonelul Specht arată la Măgurele o curte fortificată, compusă dintr-o incintă neregulată

            ante 1807 Sept. 18 – Moşia Măgurelele era proprietatea medelnicerului Costandin Brezoianul

            1807 Sept. 18 – Adeverinţa lui Costandin Brezoianul pentru vânzarea părţii sale din moşia Măgurelele către Hristodor Vrana, pentru 3500 taleri

            1807 Sept. 20 – Zapisul medelnicerului Costandin Brezoianul pentru vânzarea părţii sale din moşie

            1808 Ian. 27 – Anaforaua vornicului Manolache şi a lui Atanasie Staroste pentru cercetarea sineturilor moşiei Măgurelele ce voieşte a o vinde Costandin Brezoianul medelnicerul

            Între 1808 Ian. 27 şi 1808 Iul. 29 – Are loc încheierea actelor de vânzare – cumpărare a moşiei Măgurelele între Costandin Brezoianul medelnicerul şi Hristodor Vrana, pentru 3500 taleri.  Vrana era macedonean (grec sau român) şi a murit înainte de 1827. În 1819 stăpânea sfoara de moşie din Domeniul Măgurele, ceea ce aşezării i-a atras denumirea de „Măgurelele-lui-Vrana”.  După moartea lui, fiul său Christache Vrana a stăpânit moşia în dăvălmăşie cu fratele său, Iancu, ultimul fiind amintit între 1839 şi 1840. […]” (Studiu Istoric Conacul Oteteleşanu, 2010-2011).

            Prezentarea datelor din Studiile istorice a evitat în mod voit citarea surselor, acestea regăsindu-se în forma completă în toate materialele elaborate între 2007-2020. Investigaţii mai aprofundate, cu determinarea întregii continuităţi a  stăpânirilor, este un deziderat de viitor al echipei care le-a întocmit.

            Cu alte cuvinte, Domeniul de la Măgurele (în înţelesul pe care îl acordăm în acest text) a intrat în posesia Cantacuzinilor prin căsătoria Elinei, vara domniţei Ilinca, nepoatele Doamnei Stanca, cu stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1642 şi a rămas vremelnic în posesia acestei familii până la fuga spătarului Toma Cantacuzino din ţară, fiind confiscat de Domnie la 1705. După cunoştinţa noastră, el nu se va mai reîntoarce la Cantacuzini, şi sigur nu de la ei l-a dobândit Iancu Oteteleşanu, aşa cum se va vedea mai jos.

  1. Moşia de la Măgurele a fost câştigată la un joc de cărţi

Toţi „martorii direcţi sau indirecţi” (cu excepţia descendenţilor actuali ai boierilor Otetelişani şi ai celor care au susţinut versiunea „moşia cumpărată de la Cantacuzini”) sunt de acord cu acest lucru, de-a lungul vremii apărând mai multe versiuni. Şi poate că ar fi fost şi mai multe dacă pachetul de cărţi de joc ar fi avut mai mult de 4 semne (trefla, pica, cupa sau caro)…

Dar pun într-o ordine cronologică, într-un „carusel” al imaginaţiei oamenilor de la acele vremuri şi de după, până în zilele noastre, aceste mituri urbane, fie că erau formulate de personalităţi recunoscute, fie de oameni fără nici pregătire pe acest domeniu de investigaţii. După cunoştinţele mele, încă nu s-a găsit nici o relatare a unor „martori oculari” la acest episod, iar realizatorii Studiilor istorice nu au putut găsi decât legături circumstanţiale între el şi „Prateria del Trifoglio” de pe Planul Curţii Ansamblului Oteteleşanu cca. 1865 sau de pe detaliile de arhitectură ale faţadelor Conacului numit Castel de Iancu Oteteleşanu (conform cu Franz Duschek – tatăl, Colecţia “Vues de Magoureli” (1863 – 1868), Colecţia Cabinetului de Stampe al Academiei Române).

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei:

„[…] Iar la Măgurele, moşia Oteteleşenilor, într-o casă geamănă celei din Bucureşti, şi pe care o cântase Eminescu se înfiinţă un azil de orfane. Pe frontispiciul casei, Academia puse să se aşeze frumoasa deviză „Labor et Honor” în locul, ziceau răutăcioşii, unui as de pică săpat în acelaşi loc cu şaizeci de ani în urmă, drept semn de recunoştinţă şi în amintirea nopţii în care Iancu Oteteleşanu câştigase casa la cărţi.”

Ioan Slavici şi familia Slavici: în general nu au lăsat comentarii directe asupra acestui episod, fiind susţinătorii versiunii cumpărării moşiei de la Cantacuzini

Mateiu Caragiale, marginalii la Familiile boiereşti române:

„…. tricheur émérite – marele cartofor, a câştigat Măgurele pe un as de … de la un Vrana …”

Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş:

            „[…] în timpul din urmă, spre sfârşitul veacului trecut (XVIII), moşia trecuse prin cumpărare în patrimoniul lui Christache Vrana. Acesta, mare jucător de cărţi, într-o seară la club, după un joc îndrăcit, rămas fără bani lichizi, şi-a jucat moşia la jocul zis Ghiurdun. Tovarăşul de joc, Iancu Oteteleşanu, proprietarul caselor şi al intinsei grădini ce îi purta numele, unde astăzi se înalţă Palatul Telefoanelor, a câştigat-o pe Asul de pică. De atunci, multă vreme, până în zilele noastre, pe frontonul clădirii transformată de Oteteleşanu în institut pentru fete nevoiaşe, a figurat un as de pică, simbol al norocului pentru unii, în acelaşi timp dovada rătăcirii la care poate duce patima jocului de cărţi.”

Dorina N. Rusu şi Dan Berindei, autorii colecţiei impresionante de volume despre Patrimoniul Academiei Române, Donatori şi Donaţii: nu comentează acest episod

Reportaj de Dana Fodor şi Răzvan Mateescu; 7Plus, 2006, ediţia Online:

“Asul de treflă din mînecă

Îndrăgostit de aceste locuri, prof. dr. Ion N. Mihăilescu, cercetător la IFA, s-a documentat de-a lungul anilor, vrînd să afle cât mai multe despre istoria moşiei de la Măgurele. Ba chiar şi-a vîndut locuinţa din Bucureşti şi s-a stabilit în imediata apropiere a Institutului. „Nu numai că aici este aerul mai curat, dar e şi multă linişte. Pe mine m-a fermecat dintotdeauna moşia Oteteleşenilor. Afară de asta sînt şi un pasionat al Bucureştiului de altădată. Pe vremuri, conacul era supranumit Asul de treflă. Am citit că moşia ar fi fost cîştigată de Oteteleşanu la o partidă de Poker cu un boier bulgar. Însă Ioan Slavici scrie că bogătaşul a cumpărat pămînturile acestea de la Cantacuzini.”

            Curios este că acest Reportaj, la următorul capitol afirmă:

            “Şcoala de Fete

[…] Cu timpul, Cantacuzinii au împărţit moşia şi o parte din aceasta a fost cumpărată de Ioan Oteteleşanu.”

Aceste câteva puncte de vedere coincid în linii mari cu miturile urbane de la Măgurele, până în zilele noastre…

Din relatările mătuşii mele, episodul a avut loc chiar la Măgurele, iar boierul a fost “ajutat” de soţia sa care vedea cărţile adversarului în oglindă, iar boierul a trişat cu un As de treflă scos din mânecă. Christache Vrana i-a blestemat şi de aceea mai târziu, la una dintre vizitele unicei lor fiice la Castel (lucrul infirmat de geneaologiile familiei – nota mea), aceasta a înnebunit şi a căzut moartă sub unul dintre copacii seculari de lângă turnul vestic al clădirii. De aceea, nemaiavând copii, “după moartea prematură a tinerei sale fiice, în amintirea ei, a înfiinţat aici o şcoală de fete”… trebuie să recunosc că mătuşă-mea mi-a relatat cea mai captivantă versiune, aflată probabil pe timpul cât era elevă la Măgurele. Mereu ascultam cu inima la gură poveştile, iar acest pasaj îmi dădea o stare de emoţie comparabilă cu povestea sinuciderii Cleopatrei sau a descoperii mormântului lui Tutankhamon. Profesoara Elena Buică, elevă cam în acelaşi timp cu mătuşa mea, nu a relatat acest episod în scrierile şi povestirile sale. Şi nici Aurora Ştef, elevă în primele generaţii care au învăţat la Măgurele… dar poate că povestea asta o ştiau cumva, legată de Asul de treflă – mai degrabă un mijloc de a atrage norocul tinerelor aspirante pentru desăvârşirea educaţiei lor la aşezământul de la Măgurele.

Cel mai probabil adevărul este pe la mijloc pentru că, din documentele de arhivă reise că lucrurile s-au petrecut cam aşa:

1838 – 40 – Moşia şi Curtea din Măgurele au fost vândute de către Fraţii Vrana căminarului Ioan (Iancu) Oteteli(-e)şanu.  Către 1838, ei au pus chezăşie moşia pentru sume de bani împrumutate succesiv de la Gheorghe Bibescu – amic cu Iancu Oteteleşanu. Devenind insolvabili, după august 1840 datoria este răscumpărată de către Ioan Oteteleşanu, tranzacţie perfectată în perioada 19 august – 5 noiembrie 1840, în urma căreia se face act de vânzare – cumpărare contra sumei de 9000 de galbeni.

Am putea spune că cei doi boieri olteni care au migrat spre Bucureşti după aplicarea Regulamentului Organic (după 1830) i-au executat pe fraţii Vrana “olteneşte”.

Descendenţii boierilor Oteteleşani / Otetelişani cunosc în amănunţime miturile urbane, dar şi cum s-a petrecut în realitate (deşi unghiurile de vedere şi buna-intenţie a participanţilor la acest eveniment istoric s-ar putea şi ele să difere faţă de adevărul istoric); sunt de acord că este un mit urban, dar nu comentează faptele.

Pentru cei care declară că sunt preocupaţi de acest episod, sfatul meu este ca să investească timp, efort şi chiar bani pentru a studia sursele istorice din arhive accesibile publicului, în măsura în care li se va permite accesul, dar şi a nivelului de pregătire pentru înţelegrea lor.

Astfel, Arhivele Naţionale ale României, Colecţia Arhive personale şi familiale (Repertoriul arhivistic, vol. 1 autor: Filofteia Rînziş) recomandă: 1. Fondul arhivistic Niculae Alexandrescu care cuprinde şi scrisori de la generalul H. Arion, Constantin Bilciurescu, Constantin Cuţarida, Iancu Golescu, prinţul Miloš Obrenović, Ioan Oteteleşanu, Alexandru Vilara. 2. Fondul Apostol Arsachi unde putem găsi documente privitoare la luarea în antrepriză, în asociere cu Alexandru Vilara, Gheorghe Oteteleşanu şi firma „Fraţii Ghermanii” a exploatării ocnelor de sare din Ţara Românească şi Moldova. Într-o altă grupă de documente au fost ordonate bilanţuri, socoteli, poliţe şi scrisori primite de la unii membri ai familiilor Costa-Foru, Lahovari, Mavrocordat, Oteteleşanu, Suţu, Văcăreşti şi de la George Bibescu, relative la afacerile lui Apostol Arsachi, la relaţiile comerciale cu Hagi Constantin Pop din Sibiu şi cu Ştefan Moscu. 3. Fondul Otetelşanu cu anii extremi: 1579-1888, 551 u.a., inventar nr. 1538, limbile: română, greacă, franceză şi germană.

Pentru cunoscuta familie Oteteleşanu (Otetelişanu), originară din Vâlcea, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale deţine un număr important de documente ce au fost organizate în mai multe serii.

Primele două grupe de documente ale fondului se referă la moşiile familiei Oteteleşanu: Măgurele, Chiselet, Clinciu, Sinteşti, Floceşti din judeţul Ilfov, Brăgăreşti, judeţul Saac, Gârla, Valea-Anilor, Vlădaia, judeţul Mehedinţi, Otetelişu, Gergeni, Beneşti, Băbeni, judeţul Vâlcea ş.a., la case, locuri de case şi vii.

Menţionăm existenţa unor cărţi domneşti de la Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Constantin Şerban, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Mihai Suţu şi Ioan Gheorghe Caradgea, a unor zapise, anaforale, hotărnicii şi hotărâri judecătoreşti, emise în legătură cu proprietăţile familiei.

În ultima grupă de documente a fost clasată corespondenţa primită de către Ioan Oteteleşanu, în perioada 1843-1888, de la diferite persoane: Iorgu Alexandrescu, Lascăr Catargi, A. şi C. Serghiad, S. Siomănescu, U. Ubicini.

De asemenea, au fost incluse în fond acte despre Epitropia Bisericii Sf. Ilie din Craiova, bilanţul vămilor Valahiei pe anul 1856 şi al Ţării Româneşti pe anul 1857.

  1. Eminescu şi Măgurele

Despre Eminescu, cel mai bine este să afli chiar de la Eminescu!

În acest sens, tot dacă ai cunoştinţele minimale necesare, timp şi răbdare te poţi duce la Biblioteca Academiei Române unde poţi studia Caietele lui Eminescu, publicate în ediţie Princeps de către Academia Română, şi expuse pentru lectură la sală. Domnul Puiu Bădescu, responsabilul Cabinetului de Stampe din perioada mea de studii în acel loc, mi-a spus că şi el, fiind un împătimit al poveştilor de la Măgurele şi al lui Eminescu, a răsfoit aceste Caiete, dar nu a găsit decât în vreo două – trei locuri referiri scurte ale poetului privind trecerile sale pe la Măgurele. Nu am mai discutat în ultima vreme dacă a terminat lectura şi dacă îşi menţine primele impresii.

Personal, îmi doresc să pot avea timpul necesar pe care să îl investesc în această lectură; evident, seria de documente a fost studiată şi răs-studiată, interpretată şi răs-interpretată de peste 100 de ani, însă depinde fiecare ce a dorit să afle de la „martorul ocular Eminescu”. Eu  îmi doresc să văd Măgurele cu oamenii şi istoriile lui prin ochii marelui poet, devenit membru post-mortem al Academiei Române la 1948.

Până atunci, dincolo de informaţiile scurte despre Eminescu la Măgurele, Scrisoarea IV, Somnoroase păsărele, izvorul şi chioşcul de lemn din Parc la care s-a alăturat după 1952 Bustul lui Eminescu, plimbările cu Slavici şi mult mai târziu acţiunile întreprinse pentru comemorarea lor, în special la fiecare 15 ianuarie (din păcate în ultimii 10 ani nu se mai organizează vizite la Statuie şi depunerea de flori), încerc să găsesc prin sursele disponibile la biblioteci şi pe Internet, informaţii în acest sens de la persoane cu o anumită pregătire în domeniu, şi pe care le redau ca pasaje mai jos.

Oglinda lui Eminescu

Petre Rãu – august, 2002

Aşa cum susţine Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881) a fost inspirat de lacul de lângã castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii.

Măgurele, moşia cîştigată la poker de boierul Oteteleşanu.

7plus Contează ce citeşti – 28/07/2006, Numărul: 567, Anul II

Dana Fodor, Răzan Mateescu

În parcul moşiei se află şi chipul lui Mihai Eminescu, cioplit în piatră, opera sculptorului Mihai Onofrei, posesor al premiului de stat în 1952. Bustul a fost executat, folosindu-se fotografia poetului din februarie 1878, făcută de pictorul şi fotograful ceh Franz Duschek. Statuia e lîngă un chioşc din lemn, existent încă din 1863. Aici se odihneau Mihai Eminescu şi Ioan Slavici după plimbările lor la sfîrşit de săptămînă. Aici a scris Eminescu cele mai frumoase poezii ale lui.

Ia-ţi Bucureştii! – Oraşul condeierilor – OnlineNews.ro

11 august 2006

Sursa: Jurnalul Naţional

CHIRIAŞUL EMINESCU. Despre Eminescu se spune că a cunoscut Bucureştiul tot căutându-şi gazdă. Cei câţiva ani petrecuţi în Capitală au fost pentru poet o goană după locuinţe. Mai întâi pare-se că a stat pe Calea Mogoşoaiei, pe vremea când era sufleor la Teatrul cel Mare. Acesta este locul în care Eminescu a scris Geniu Pustiu (1866-1868). Apoi s-a mutat pe Strada Speranţei „într-o căscioară în stil ţărănesc, un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet”, cum o descria Slavici. De pe Speranţei s-a mutat în apropiere, într-o mică chilie în curtea fostei Mânăstiri Caimata. În 1882 se hotărăşte să o aducă în Bucureşti pe Veronica Micle pentru a se căsători. Atunci şi-au găsit o cameră pe la Gara de Nord. Ruperea relaţiei l-a făcut însă să renunţe şi la această locuinţă. Serile mai mergea la pas pentru a intra în graţiile Cleopatrei Poenaru, care locuia pe Strada Cometei, botezată ulterior I.G. Duca, apoi Căderea Bastiliei. Unii cercetători ai operei eminesciene atribuie acestui episod al plimbărilor spre actuala vatră a ASE-ului conceperea poeziei „Pe lângă plopii fără soţ”. Cel mai des îşi făcea veacul la restaurantul lui C.I. Ionescu din Strada Covaci, „La idee”, cum i se spunea, devenit în secolul al XX-lea „La trei frunze de viţă”. În Calea Victoriei, la Cafeneaua Oteteleşanu sau la Capşa, era o prezenţă întâmplătoare. A sfârşit pe Strada Plantelor nr. 9, unde se afla Sanatoriul „Caritas”.

Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Suţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte puţin. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 (ora 3) în casa de sănătate a doctorului Suţu. Este înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

1877 – octombrie – Fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu părăseşte Iaşii în a doua jumătate a lunii şi vine la Bucureşti, unde se dedică gazetăriei.

1878 – Prestează o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la şedinţele săptămânale de la Maiorescu şi de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucureşti îi ocupă serile.

28 ianuarie – Sub titlul Reprezentaţiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică teatrală.

1 martie – Se publică în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistenţe din partea lui Negruzzi.

16 aprilie – Publică în Timpul un foileton, Paştele, care îl impresionează pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893).

26 mai – Citeşte acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind şi Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

iulie – Sfătuit de medic, îşi ia concediu de la ziar şi pleacă la Floreşti, Dolj la moşia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Învăţăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurnuzaki, apărută de curând în nemţeşte.

1879 – Creşte pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecţii de limba română şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacţie are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi şi-i trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri literare.

6 august – Moare Ştefan Micle. Văduva lui Micle vine la Bucureşti şi-l roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile.

1880 – Într-o scrisoare către Henrieta, sora sa, se plânge că are mult de lucru şi că-i bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei primeşte numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu publică decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renunţă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil în poeziile pe care nu le publică, dar le citeşte la întâlnirile literare săptămânale.

1881 – Absorbit de activitatea ziaristică, găseşte totuşi timp şi revizuieşte nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredinţează lui Maiorescu, între filele unei broşuri care conţinea balada lui Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în româneşte de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la diversele forme din Mai am un singur dor.

1 februarie – Se publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

18 martie – Îi scrie tatălui său bolnav, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei”. Totodată îi scrie şi lui Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureşteană.

28 martie – Seara, Maiorescu o citeşte în sânul Junimii, la Iaşi.

1 aprilie – Se publică Scrisoarea II în Convorbiri literare.

1 mai – Se tipăreşte Scrisoarea III.

1 septembrie – Se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.

1882 – Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeşte în mai multe rânduri „Luceafărul” în şedinţele Junimii de la Maiorescu. Mite Kremnitz i-l traduce în nemţeşte. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.

1 ianuarie – La gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.

13 septembrie – În absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

8 octombrie – Citeşte şi corectează „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă şlefuit la Junimea.

1883 – ianuarie – Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

23 martie – La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.

aprilie – Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena

4 iunie – Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Îşi regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã ocazie citeşte junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

23 iunie – La Bucureşti, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu dă semne de alienaţie mintală.

28 iunie – Boala izbucneşte din plin. În aceeaşi zi este internat în sanatoriul doctorului Suţu.

1 iulie – Se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.

august – Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena.

12 august – Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care cer relaţii asupra bolnavului.

14 octombrie – Alecsandri citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2000 lei, sunt adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

20 octombrie – Eminescu este trimis la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de Chibici.

21 decembrie – Apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtã prefaţă semnată de Titu Maiorescu, şi portretul autorului. Volumul cuprinde şi 26 de poezii inedite.

Ioana Bot şi Monica Columban, Mihai Eminescu, Scrisori. Exerciţii de lectură,

Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, 120p.

Scrisoarea IV este elaborată în diferite versiuni între 1879 – 1881, dar ea integrează şi fragmente redactate în perioada berlineză (1873 – 1874).

Institutul de fete „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele

Radu Băjenaru

Cu ceva mai bine de o sută de ani în urmă, la cţâiva kilometri sud-vest de Bucureşti a funcţionat o instituţie de învăţământ care, prin scop, programa şcolară şi prin modul de organizare, reprezintă o experienţă unică în România. Este vorba de Institutul de fete din Măgurele aflat pe domeniul Otteteleşanu, undeva în spatele Institutului de Fizică Atomică de astăzi. Merită amintit, chiar şi în treacăt, că acest domeniu este totodată locul unde Ioan Slavici a locuit 14 ani şi unde Eminescu, la invitaţia prietenului Slavici, şi-a găsit adesea liniştea în ultima perioadă a vieţii sale.

Prin sita vremii ; Dragi aduceri – aminte

Observatorul 

Elena Buica/Pickering    9/9/2006

Un castel dăruit de Ioan Otteteleşeanu în comuna Măgurele lângă Bucureşti, a fost una dintre clădirile ideale pentru viitoarele învăţătoare. Elevele aveau într-un singur perimetru clădirea şcolii cu toate dotările, dormitoarele, cantina, terenuri de sport, parcuri şi şcoala de aplicaţie. De o parte a castelului era un imens parc cu arbori viguroşi, cu alei, chioşcuri frumoase, cu o ascunzătoare despre care tradiţia spunea că a adăpostit şi pe Mihai Viteazul, cu o splendidă peluză, şi un minunat lac alimentat de un izvor cu apă rece venind parcă din străfundul pământului printre pietre ornamentale. În cealaltă parte a castelului erau alei de trandafiri căţărători şi bazine cu peşti exotici, iar pe margine cu flori tropicale. Era o adevărată oază de frumuseţe care l-a inspirat pe Eminescu în “Scrisoarea IV”.

Scurte citate diverse din Rutele lui Eminescu

“excursiile în împrejurimile Bucureştiului cu Maiorescu la Herăstrău, Snagov, Ţigăneşti, Căldăruşani, Cernica, Măgurele, Buftea, Mogoşoaia, Pasărea, spre lunca Argeşului” (Victor Crăciun)

“La Măgurele, mic Tivoli românesc, unde se afla vestitul castel Oteteleşanu, pus pe un dâmb în faţa unui lac ce colectează apa câtorva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade, excursioniştii poposeau până la miezul nopţii, întorcându-se pe lună, cu trăsurile” (G. Călinescu)

La 4 iunie 1883 călătoreşte cu trenul la Iaşi unde începeau serbările inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare.

La 28 iunie este internat la sanatoriul Caritas din strada Plantelor din Bucureşti.

“La 1 noiembrie 1883, din fosta Gara Târgovişte, ce va deveni Gara de Nord, Eminescu porneşte spre Viena, însoţit de vechiul său prieten Chibici Revneanu – unde se va interna la Spitalul Ober-Dobling”  (Victor Crăciun şi Vasile Smărăndescu)

“La 26 februarie 1884 pleacă într-o călătorie în Italia, drumul trecând prin Vilach, Udine, Triest, la Veneţia. Popasul este scurt. Spre Milano a trecut prin Padova, Vicenza, Verona, Brescia şi apoi prin Pavia, Piacenza, Parma, Modena, Bologna, la Florenţa, unde a locuit la Pensiona Pera. Se întoarce prin Ferara şi din nou Padova şi după un nou consult la Viena reintră în ţară prin Varciorova. După câteva zile se stabileşte la Iaşi, locuind undeva în spatele Hotelului “România” (Victor Crăciun şi Vasile Smărăndescu)

Se angajează la Biblioteca Centrală din Iaşi şi profesor suplinitor la Şcoala Comercială.

“Se preumbla des prin oraş, din centru spre împrejurimi, ieşind din strada Lăpuşneanu spre Păcurari, la răspântia acestei străzi, care domina Râpa Galbenă, cu strada Cişmeaua Păcurari, unde se afla o stinghie de lemn… Acum locuia într-un fel de pod al unei şuri de piatră, ce se afla în curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel “România”, mai apoi “Pastia”). Era ceva făcut parcă pentru poet: o odaie de pod joasă şi largă, cu o singură uşă-fereastră, la care urcai pe o scară de lemn, repede şi exterioară. Un pat, o masă şi un scaun de brad, câteva cărţi şi jurnale pe jos erau uneltele casnice de totdeauna ale poetului… A fost dus de prieteni într-o nouă locuinţă, plătită din contribuţiile lor, o odăiţă la etajul al III-lea din casele Lepădatu de pe str. Lăpuşneanu. Se mai vorbeşte de o mansardă a caselor Iby-Succesori “ (G. Călinescu)

Continue reading „Corina Anca SIMION: În căutarea adevărului între mit urban și realitatea istorică”

Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani

Vasile Puşcaş

Iuliu Maniu văzut de românii americani

Editura Școala Ardeleană

Cluj-Napoca, 2018

Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.

Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!

Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.

Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)

Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98)  Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de  sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.

Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când  România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?

Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale  lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.

În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena.Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc… Şi în continuare: Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)

După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)

În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?

Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…

Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?

Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?

            Continue reading „Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Constanța – Doina SPILCA: Umbre de mugur (poeme)

Darts

 

Fulgi de nea…

pe umeri

cu umbre

pustiit sângerânde,

fulgi…

dureros

crestați

din priviri piezișe,

tăișuri obtuze,

darts-uri

de cupidon.

 

***

 

Mugur

 

Cristalul de nea

și-a dezbrăcat

umbra,

a aninat-o

corb

pe un ram

negru,

pleșuv,

și-a dat

ultima suflare

în zdrob de rouă

până

la nunta

zămislirii

de mugur.

 

***

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Umbre de mugur (poeme)”

Valeriu DULGHERU: ELIMINA-VOM OARE CÂNDVA S(C)LAVUL DIN NOI?

„Ei ne hăcuiră graiul, și doina, și harta. / Ei gâtuiră prădalnici biserici frumoase?.

Ei ne răstigniră pe cruce în patruzeci și șase. / Ei ne-au mânat în siberii cu pistolul din urmă?.

Ei ne-au scos din ocol văcuță și turmă. / Ei, înnodații nerușinării. Huide-o potaie!”

(Grigore Vieru. 13 strofe despre mancurți).

 

                        Mă întrebam ceva timp în urmă „Elimina-vom oare cândva s(c)lavul din noi”, cei din Basarabia? Răspunsul este că nici după 30 de ani de așa numită independență, de așa numită limbă de stat „limba moldovenească (română)”, care este încălcată în permanență la cele mai înalte nivele: parlament, guvern, alte structuri statale, „nu am eliminat s(c)lavul din noi”. Drept dovadă este și cazul recent legat de așa numită lege privind „limbă de comunicare limba rusă”.

            În ultimele clipe ale anului trecut, în ultimele zile de activitate ale celui mai toxic, celui mai mare trădător președinte, pe care i-a avut această așchie de popor român atât de prost guvernată în acești 30 de ani, kremlinezul Dadon împreună cu gașca lui șordon din parlament a adoptat și promulgat pe bandă rulantă un set de „legi” controversate. De fapt a pus sub noua președinție și, sperăm, noua majoritate parlamentară și guvern, mai multe mine cu efect întârziat. Acest kremlinez Dadon este gata la comanda boșilor săi de la Moscova (de când nu mai este președinte – doar de o lună de zile, a reușit de două ori să plece la Moscova după instrucțiuni) să arunce în aer totul, doar să demonstreze că fără el la președinție este mai greu, iar boșilor săi – că le slujește cu credință. „O să vă convingeți că președintele Dodon, guvernul Chicu, au fost cele mai bune din istoria Republicii Moldova”, spunea Dadon în ultimul său cuvânt în calitate de președinte.

            Una dintre aceste legi este Legea votată de majoritatea șordon (Dodon+Șor+Plahotniuc) pe 16 decembrie 2020 conform căreia limba rusă devine „limbă de comunicare interetnică”, de fapt a doua limbă de stat, dacă nu prima. Grație unicei instituții funcționale în stat Curții Constituționale acest lucru nu s-a întâmplat. La interpelările argumentate ale reputatului istoric deputat Octavian Țîcu (independent), către a declarat „Socialiștii doresc ca sub umbrela limbii ruse să atragă toate minoritățile etnice din Republica Moldova și să le contrapună majorității românești. Noi trăim într-un stat în care cu excepția regiunii transnistrene, asupra căreia nu avem drept constituțional, românii reprezintă 80% din populație. Asta înseamnă discriminarea românilor”, și a deputatului Dinu Plângău (PDA) Curtea Constituțională în ședința sa din 21.01.2021 a hotărât „Statul protejează limbile materne ale tuturor minorităților etnice din Republica Moldova și nici o limbă a minorităților etnice nu trebuie să aibă un statut superior altei minorități”.

       O decizie foarte judicioasă, bine argumentată. Conform recensământului din a. 2014 minoritatea etnică rusă cu 4,1% este a treia după cea ucraineană și găgăuză. Conform aceluiași recensământ al populației (din 2014), 77,86% dintre cetățenii moldoveni vorbesc limba română, 9,3% – limba rusă, 4,08% – limba găgăuză, 3,8% – ucraineană și 1,48% – bulgară. De menționat că unii ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, în special din generația tânără, vorbesc limba română. De asemenea, potrivit unei expertize a proiectului, efectuate de Centrul Național Anticorupție, implementarea acestuia ar constitui „un pericol iminent la adresa orânduirii sociale și bazele statalității Republicii Moldova”. De asemenea, lipsa unui aviz al guvernului, proiectul fiind legat de cheltuieli majore în legătură cu traducerea tuturor documentelor și în limba rusă. De asemenea, avizul negativ al CSM la proiectul de lege privind statutul limbii ruse.

          Să ne oprim puțin la acea ședință a Curții Constituționale. Temperatura era maximă atât în interiorul Curții cât și la porțile ei. Afară, un grup de tineri ruși din filiala în Basarabia a organizației de tineret a lui Putin „Nashi (Ai noștri)”, trimisă de Dadon înarmată până în dinți cu tot soiul de pancarde, cu megafon, păzită bine de breaza noastră poliție. Nimeni nu a comentat după aceea comportamentul acestora, modul indecent de promovare a „opiniei lor” în locuri publice. Tinere, niște pițipoance de doar vreo 20 de ani, țineau în mâini pancarde cu cuvinte obscene din bogatul „folclor rusesc”. La megafon erau retransmise de pe un iPhon melodii, de asemenea, cu conținut indecent. Unde sunt structurile respective care să se autosesizeze? Grație lui Vasile Costiuc a fost organizată și întrucâtva au fost bruiați acești „baistruci” ai lui Putin.

         În interior se confruntau (cu argumente) reprezentanții celor două tabere: de o parte istoricul Octavian Țîcu, care a avut o prezentare a sesizării sale foarte argumentată, și Dinu Plângău. De cealaltă parte – buldogul psrm-ist Va sile Bolea (este trimis la toate întrunirile, emisiunile televizate, cu unicul scop de al bruia pe oricine!), unul dintre autorii legii cu argumente trăsnite precum că „vorbitori de limbă rusă în Republica Moldova sunt peste 40%” (conform unicei surse credibile Recensământul populației din a. 2014 vorbitorii de limbă rusă reprezintă doar 9,3%, constituit din o parte de ruși (alții vorbesc deja limba română), o parte de ucraineni, găgăuzi, bulgari (alte părți vorbind limba română), și Fadei Nagacevschi (pudelul Fadeiushka), ministrul în exercițiu al Justiției. Ieșirile acestui Bolea nu m-au mirat, cunoscându-i nivelul de pregătire și misiunea pe care o are de îndeplinit. Cât privește acest așa numit ministru (în realitate a rămas avocat al psrm ce a fost până la funcția de ministru!), membru al „unui guvern tehnocrat, apolitic !”, care s-a etalat în mare apărător al limbii ruse, a pledat pentru menținerea statutului special al limbii ruse și a apreciat hotărârea Curții Constituționale ca fiind „o soluție periculoasă”. Mai mult, după ședință el a postat pe pagina sa de Facebook, în limba rusă, definiția schizofreniei, adică a celora care nu sunt de acord cu poziția lui și a bosului Dadon (să înțelegem, cei din interiorul Curții Constituționale, și din afara ei. Această postare a fost făcută după ieșirea de la Curtea Constituțională și „primirea călduroasă” de către protestatarii (apărătorii limbii române) de afară, fiind la un pas să fie luat la bătaie. Dar de ce la indignat atât de mult această reacție a protestatarilor? Este o reacție la escapadele iudelor. Înainte de a face ceva, de a spune ceva împotriva neamului, din care se trage, trebuie să știe ce-l așteaptă. Aceștia, inclusiv acest Fadeiushka cu cetățenie română (tot mai mult mă miră poziția guvernului român față de astfel de indivizi cu cetățenie română care lucrează împotriva României!), trebuie să știe care trebuie să fie tratamentul unor iude, al unor mankurți. Cu atât mai mult că în a. 2009 acest Fadeiușka fusese atacat de persoane necunoscute chiar la intrarea în blocul locativ. Se vede că e ceva ereditar. Tatăl său, Vitalie Nagacevschi, este cu trup și suflet în slujba oligarhului interlop, acum fugar, V. Plahotniuc, iar feciorașul său Fadeiușka – în slujba kremlinezului trădător Dadon. Ambii doar cu interes material și nicidecum din necunoștință de cauză. De menționat că seniorul V. Nagacevschi era foarte activ la începuturile Mișcării de Eliberare Națională și lupta pentru limba română în straiul ei firesc – alfabetul latin. Acum fiul său luptă tot atât de îndârjit pentru transformarea limbii ruse în a doua (sau chiar prima) limbă de stat.

        Chiar și pentru un diletant este absolut clar că tot acest război lingvistic este dirijat de la Kremlin. După ce pe 16 decembrie 2020, noaptea, la ultima ședință din sesiunea de toamnă-iarnă a Parlamentului, ocolind mai multe proceduri legislative, fără consultări publice și fără avizul Guvernului, deputații PSRM+Șor+transfugii lui Plahotniuc au votat o modificare la legea privind funcționarea limbilor, prin care au oferit limbii ruse (limba unei minorități de 9,3%) statut special, secretarul de presă al președintelui Putin Dm. Peskov a salutat promulgarea pe 18.12.2020 a acestei legi de către Dodon. Dar și reacția bolnăvicioasă a ambasadei Rusiei la Chișinău la decizia Curții Constituționale vorbește de acest lucru. „Hotărârea Curții Constituționale din Republica Moldova, din 21 ianuarie, cu privire la privarea limbii ruse de statutul unei limbi de comunicare între naționalități reprezintă un factor îngrijorător în contextul păstrării păcii interetnice în statul moldovenesc, care este unul multinațional (să se uite la Rusia lui cu adevărat multinațională, în care din cele peste 200 de popoare subjugate au mai rămas doar vreo sută și în care în scurt timp adevărații slavi deja sunt în minoritate). Într-un asemenea context, jignirile radicalilor la adresa conducerii țării noastre, a poporului Rusiei, dar și a vorbitorilor de limbă rusă din Republica Moldova seamănă a blasfemie și a ceva nenatural. Reacțiile forțelor moldovenești sănătoase (adică ale lui Dadon, Fadeiushka, Țîrdea, Batrîncea!) la acțiunile rusofobe sunt de înțeles. Despre consecințele șovinismului anti-rus de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 ai secolului trecut se ține minte bine aici”, se spune în declarația Ambasadei Rusiei la Chișinău. Să ne întrebăm, cu ce drept face acest șovin velicorus ambasador astfel de declarații de șovinism în adresa celei mai înalte instituții într-un stat – Curtea Constituțională, într-un stat care se consideră independent? În replică, Ministerul moldovean de Externe a difuzat un comentariu, în care solicită misiunilor diplomatice acreditate la Chișinău și membrilor personalului diplomatic al acestora „să manifeste respect față de legile, regulamentele și instituțiile statului de acreditare și să se abțină de la comentarii, care ar putea fi calificate ca ingerințe în treburile interne ale statului”. Este întocmai ca în cazul filmului cu desene animate „Miki Maus” „Băieți, dați să fim prieteni”. În loc să fie declarat „persona non grata” pentru ingerință în treburile interne ale unui stat suveran.

          Declarații războinice vin di partea oficialilor ruși de prim rang. Președintele rus V. Putin declară limbii ruse îi este declarat război în întreaga lume (dar ce are întreaga lume cu această limbă rusă?) pentru ai reduce spațiul de utilizare. În opinia lui fac acest lucru „rusofobii de peșteră”, „marginalii” și „naționaliștii agresivi”. Problema statutului limbii ruse este de o mare importanță pentru păstrarea stabilității sociale și a armoniei interetnice în societatea moldovenească, precum și în contextul soluționării transnistrene. Sperăm că conducerea republicii va avea suficient bun simț pentru a nu provoca o exacerbare artificială a tensiunii politice interne pe baza limbajului”, a declarat  purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe Federației Maria Zaharova.

            „Nu mai puţin important este faptul că decizia Curţii Constituţionale îndepărtează Moldova şi mai mult de soluţionarea conflictului transnistrean. Este greu de imaginat că locuitorii din stânga Nistrului, care au suferit o tragedie în urmă cu 30 de ani, din cauza aceloraşi probleme lingvistice şi aceloraşi dorinţe ale autorităţilor de la Chişinău de a efectua o românizare forţată, ar dori brusc să se reintegreze cu o astfel de Republică Moldova”, afirmă senatorul rus K. Kosaciov. „Pasărea pre limba ei piere”, spune o veche zicală românească. Iată adevăratul scop. Și arhicunoscuta argumentare a separatismului transnistrean că s-au separat din cauza „problemei limbilor”, cauza adevărată fiind în același stil expusă de președintele sovietului suprem de la Moscova Lukianov: „Dacă veți continua cu independența vă vom crea două republici (ulterior, într-adevăr au fost create „republicile” de la Tiraspol și Comrat.

           Să ne întrebăm, de ce acești șovini ruși au atâta grijă de conaționalii lor de la noi, pe care noi nu dorim să-i considerăm idioți așa cum i-ar fi considerat Karl Marx: „A nu cunoaște limba țării în care trăiești poate doar oaspetele, idiotul sau ocupantul, care-și impune limba sa”? De ce în permanență acești șovini vin cu duble standarde (doar rusului, oriunde ar fi, trebuie să-i fie create condiții ca să simtă ca acasă, să nu mai dorească să revină acasă, rămânând coloana a 5-a a Kremlinului? În țara sa Rusia V. Putin  a impus o lege, care-i impune pe toți migranții să dea examen la cunoașterea limbii ruse, inclusiv cei care lucrează în calitate de măturători de stradă pentru a nu-i crea disconfort unei Maria Ivanovna când aceasta va dori să ajungă la urechile migrantului tot ce gândește ea, reprezentanta națiunii superioare, despre un păcătos de migrant (moldovean, uzbec, tadjic ș.a.). „Ei au nevoie de Rusia nu Rusia de ei. Dacă nu le place, să plece”, a declarat V. Putin în plenul parlamentului, fiind ovaționat în picioare de către toți parlamentarii timp de cinci minute.

          Lăudabil, într-adevăr cei care pleacă la lucru în Rusia, în Occident, trebuie să cunoască limba statului în care doresc să lucreze. Dar de ce duble standarde? De ce ultrașovinii gen Hrenova, Apostolova ș.a. își permit de la tribunele celui mai înalt for în stat – Parlamentul să ne vorbească în limba rusă atunci când nu toți (în special generația tânără) o înțeleg? Iată de ce înțeleg starea de spirit a celor din fața Curții Constituționale din ziua de 21.01.2021, care le răspundeau baistrucilor lui Putin-Dadon, păziți de poliția moldovenească: „Să vorbiți în limba voastră în Siberia”; „Limba ocupanților”, „Jos mafia rusească”, „Să se ducă să-i lingă lui Putin…”, „Voi trebuie să ne cereți iertare în genunchi pentru GULAG, deportări, războiul în Transnistria”.Pe stradă, în instituții de stat, dacă vi se adresează în limba română răspundeți-le în limba română”, îndemna V. Costiuc.

          Într-adevăr, „reacția forțelor sănătoase moldovenești” nu s-a lăsat mult așteptată (la îndemnul mentorilor lor de la Kremlin). Dodon: „Vorbitorii de limbă rusă vor organiza proteste… Noi nu vom ceda, PSRM va înregistra un nou proiect. Să vedem dacă Maia Sandu îl va accepta… Vom avea proteste”, a spus Dodon, care și-a expus poziția în limba rusă, în semn de dispreț față de decizia de joi a Curții Constituționale, și a limbii române! „Repet, noi nu vom admite ca Curtea (cacofonie! De unde să știe acest intrus agramat despre astfel de subtilități!) să substituie Parlamentul Republicii Moldova, care este organul superior reprezentativ în această țară. Noi nu vom permite ca un grup de cetățeni să decidă în locul întregului Parlament. Doi, evident că vom recurge la mai multe măsuri și evenimente, care vin să restabilească ordinea de drept și prin declarații din partea Parlamentului, și prin alte acțiuni”, a menționat vicepreședintele parlamentului V. Batrîncea, un ins certat cu bunul simț (acesta este cel care a rupt harta României Mari în plină ședință a parlamentului), care a fost exmatriculat de la Universitatea de Stat din Moldova chiar în primul an de studii pentru nereușită. Să facă față procesului de studii măcar la nivelul unui student slab dar cu note trecătoare nu a fost în stare, acum însă în calitate de ditamai vicepreședinte al parlamentului este specialist în toate ca și bosul său Dadon. Dar să știe intrusul că nici noi nu vom admite ca o bandă de interlopi, aflați în slujba țarului Putin, să substituie Curtea Constituțională, cel mai înalt for al puterii. Continue reading „Valeriu DULGHERU: ELIMINA-VOM OARE CÂNDVA S(C)LAVUL DIN NOI?”

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: RESTITUTING TO THE WORLD THE ANCESTRAL CULTURE OF THE BLACK SEA

Danube – Carpathian Mountains area

The world knows nothing about the oldest culture and excluded it from the other countries. Blown away by Sanlada the European writers in the romantic time had focused on revealing the treasure trove of Sanskrit language.  As Sanskrit points out it means a fantastic writing having preserved its name springing from Black Sea – Danube – Carpathian Mountains area, briming with the most impressive cultural values, as proven in the monumental work ”The Ancestors of the Romanians”, in particular the fourth book ”The Prehistory of Dacia”.

”The Prehistory of Dacia” like the entire four book work comprises archeological discoveries commented on by pundits all over the world, and displayed in museums. I watched lately on TV the most important gold treasure, symbol of the unthinkable riches our forbears were having. As the word goes, ”The Hen with the Golden Chickens” belongs to the Goths – it’s telling that the author Carol Lundius, a writer at the Swedish court, had published around 1600 the book ”Zalmoxis, the First Getae Legislator”, highlighting the ancient author Iordanes who was talking about Getaes as Goths. Therefore, the Getaes had been Goths.

This fact of forbidding our forebears for 1000 years from history, by the ancient authors included (those mentioning the words Dacians and Dacia were beheaded) is hardly overstated here.

To be continued…

 

Professor Georgeta BLENDEA-ZAMFIR

Writer, Doctor Honoris Causa

The Chair of the Dacia-Romania Academy ((Brasov branch)

Nominated for the Nobel Prize

Tetha Healing Diploma

Gi-Gong Diploma

Parent of the Country