Vasilica GRIGORAȘ: ÎNDORURATĂ DE INOCENȚĂ

 

ÎNDORURATĂ DE INOCENȚĂ

 

De la o vreme
adun toate temerile
le așez cu răbdare
în desaga încă verde
a cuvintelor roditoare
care vibrează
în sângele-mi îndorurat
de dulceața inocenței.

În curgerea fină
a nisipului din clepsidră
mă răsfăț în anotimpul
versului alb așezat cu migală
în poemele zvăpăiate
din avalanșa
dorurilor neostoite.

Iubesc adânc și alintos
precum un flutur jucăuș
înfruptat din fiorii
ninsorilor dalbe din camera
de curat a imaginației
apoi cu smerenie îmi reazăm
tâmpla brumată
de cerul nopții și mă las pradă
candorii fără sfârșit.

(imagine internet)

———————–

Vasilica Grigoraș

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2020

Liga Scriitorilor premiază an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până în 24 ianuarie 2021, reprezentând aproape 150 de titluri, făcându-se câte trei selecții pentru fiecare gen literar și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 148 de titluri de cărți și reviste selectate au apărut sub siglele unui număr de 21 de edituri din 16 orașe din țară.

Ținând cont de faptul că aceste cărți au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militând consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea literară, de aceea adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statul.

Juriul, format din scriitorii Iulian Patca (președintele juriului), Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Ionuț Țene și Ion Constantinescu, reunit în ședință în 26 ianuarie 2021, a hotărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2019, astfel:

 

  1. Premiul național pentru Opera Omnia
  • FLORIN ȚENE, poet, prozator, critic și istoric literar, eseist și jurnalist
  1. Premiul pentru „Cartea de poezieˮ (din 19 nominalizări)
  • DORIAN MARCOCI – pentru volumul „Tuneluri de luminăˮ, Ed. InfoRapArt, Galați
  • TEODOR BARBU – pentru volumul „Exercițiu bonomˮ, Ed. Kitcom, Verguleasa
  • EUGEN COȚA – pentru volumul „Zbor prin anotimpuri (poeme de iubire și parodie)”, Ed. Nappoca Nova, Cluj-Napoca
  1. Premiul pentru „Cartea de prozăˮ (roman) (din 18 nominalizări)
  • OCTAVIAN IRIMIEȘ, pentru romanul „Târâți de soarta crudă”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca
  1. Premiul pentru „Cartea de proză scurtăˮ (din 13 nominalizări)
  • MARIANA MOGA, pentru volumul „Negustoarea de iluzii”, Ed. Ștef, Iași
  1. Premiul pentru „Cartea de satiră și umorˮ (din 11 nominalizări)
  • EUGEN ALBU, pentru volumul „Vizita mare. Catrene compensateˮ, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
  • MIHAI SĂLCUȚAN, „Nigrimiada”, Ed. EditGraph, Buzău
  1. Premiul pentru „Cartea de critică, eseu și istorie literarăˮ (din 17 nominalizări)
  • CRISTINA SAVA – pentru volumele „Eminescu. Lectură și interpretareˮ și „De la poezie la mitologie”, Ed. Vatra Veche, Târgu Mureș
  1. Premiul pentru „Cartea de memorialistică și spiritualitateˮ (din 12 nominalizări)
  • FLOAREA R. CÂNDEA, CARINA BABA – pentru volumul „O viață de om într-o jumătate de veacˮ, Ed. UZPR, București
  1. Premiul pentru „Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționaleˮ (din 12 nominalizări)
  • MIRCEA DAROȘI – pentru volumul „Gavril Istrate, ardeleanul moldovenizat”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
  1. Premiul pentru „Cartea de antologie și de cultivare a valorilor literareˮ (din 13 nominalizări)
  • NADIA FĂRCAȘ – pentru volumul „Ecoul singurătății. Momente din vremea pandemieiˮ, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
  • LUCIA BIBARȚ, „În jocul timpului”, Ed. Concordia, Arad
  • ION NĂLBITORUL “Zătreni, file de legendă.
  1. Premiul pentru „Cartea de debutˮ (din 8 nominalizări)

Continue reading „PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2020”

Mihai BUZNEA: LEGENDA MUNȚILOR NEMIRA

Sub ocrotirea munților Nemira, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, se desfăşoară în toată splendoarea sa una dintre cele mai frumoase staţiuni balneo-climaterice din ţară şi din Europa: Slănic-Moldova, recunoscută în special pentru calitatea terapeutică a izvoarelor sale minerale și a celorlalți factori naturali de cură (mofetele și microclimatul subteran de salină), la care se adaugă aerul ozonat de brad, bogat în aerosoli răşinoşi şi în ioni negativi de oxigen. Numele acestor munți și ai culmilor ce-i împrejmuresc (Nemira Mare – 1.649 m, Șandru Mare – 1.640 m, Nemira Mică, supranumită și Țiganca” – 1.627 m, Farcu Mare – 1.496 m, Farcu Mic – 1.364 m, Cleja – 1.089 m, Culmea Căprioarei – 1.187 m, Plaiul Ciungetului – 1.027 m) provin de la o frumoasă și emoționantă poveste, ale cărei fapte s-au petrecut demult, așa cum sunt înfățișate în legenda de față, considerată pe drept cuvânt o perlă a eposului popular românesc”.   Aceasta este varianta culeasă  în urmă cu mai bine de jumătate de veac, de la bătrânii din aşezările Slănic-Sat şi Cerdac, de către regretatul medic specialist balneolog Romulus C. Busnea (1922-1994), doctor în științe medicale, pasionat cercetător folclorist. Cu mulțumiri, reputatului gazetar băcăuan Mihai Buznea, pentru sprijinul acordat în redactarea și apariția acestei minunate legende, întru bucuria noastră și a generațiilor viitoare… (RED)

***

Așadar, să pornim și noi pe urmele legendei, într-un timp istoric frământat, cu oameni neînfricați, demni, cu iubiri, suferințe și sacrificii supreme…

  Cu mai bine de un veac înaintea descălecării lui Bogdan-Vodă din Cuhea Maramureşului în Ţara de Sus a Moldovei, trăiau în linişte şi bună înţelegere, în Moldova de Jos, la poalele munţilor din care izvorăsc cristaline şi sprinţare apele Ciungetului, Dofteanei şi Slănicului, cneazul Farcaş şi neamurile lui. În strânsă convieţuire cu aceştia, trăiau sute de ţărani români, paşnici ca şi strămoşii lor, strânşi în buchete de sate înfloritoare, ocupându-se cu agricultura, creşterea vitelor şi stupăritul. Munţii semeţi, la adăpostul cărora trăiau toţi aceşti plăieşi harnici şi omenoşi au primit mai târziu numele de munţii „Nemirei”, aşa cum sunt cunoscuţi până azi. Pe brâiele muntelui vecin, care azi se numeşte „Şandru”, îşi aveau satele şi stânile familii de oieri moldoveni, urmaşi viguroşi şi harnici ai mândrilor geţi, stăpânitori de mii de ani ai acestor meleaguri.

Cneazul Farcaş se trăgea din stirpe sârbească şi rămăsese pe plaiurile „Ciungetului” şi „Rugetului” din timpul migraţiei slavilor şi, trăind între români, luase obiceiurile şi graiul lor care a rămas de-atunce presărat cu multe cuvinte slavone. Moldovenii îi spuneau „Farcu Mare”, fiind cel mai vârstnic dintre cei trei fraţi care îşi găsiseră sălaş fericit pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Ţării Moldovei. „Farcu Mic”, mezinul, era căsătorit chiar cu o moldoveancă plină de nuri şi nespus de harnică, ce se numea aşa ca trei sferturi dintre moldovence, Maricica.

Moştenise cneazul Farcu Mare de la străbuni un castel modest, dar cu o curte foarte mare, cu acareturi numeroase şi beciuri adânci, pline cu provizii pentru zile grele. Curtea era înconjurată peste tot de ziduri groase, înalte, cu turnuri crenelate. Era o adevărată cetate întărită, cum puţine mai erau, pentru a rezista la atacurile cetelor de barbari năvălitori care erau încă destul de dese în acele timpuri tulburi în care Ţara Moldovei nu avea încă un domn şi o oştire a ei.

După cei cinci copii, toţi băieţi, zdraveni, chipeşi şi isteţi, i-a fost hărăzită cneazului, în sfârşit, şi o mândreţe de fată, aşa cum îşi dorise cu ardoare de atâta amar de vreme, care a primit numele mamei sale, „Nemira”, nume de origine slavonă.

Dar marea bucurie a venirii pe lume a fetiţei cu părul precum frunzele toamnei şi ochii mari şi limpezi ca ai puiului de ciută, a fost umbrită de moartea tragică a mamei sale în urma unei boli necruţătoare cauzată de această a şasea naştere, mai grea decât toate celelalte.

Micuţa Nemira a trebuit să fie încredinţată spre creştere unei femei pline de viaţă, devotată familiei trup şi suflet, care fusese dădacă de nădejde şi pentru ceilalţi copii. Era o ţigancă deosebit de frumoasă şi bine făcută, cu păr negru, bogat, cârlionţat. Cu scânteieri argintii şi cu ochi verzi, cu care putea vrăji oamenii şi domestici animalele. Îşi pierduse de timpuriu soţul şi copiii, ucişi de tătari. Ea scăpase vrăjind chiar pe căpetenia hoardei, care după câteva zile de prizonierat primise să fie lăsată liberă să plece unde va voi. O chema „Cleja” şi era de baştină dintr-un sat de pe valea Trotuşului, unde după ce rămăsese văduvă, vindea pe la târguri sare strălucitoare ce se afla din belşug prin acele locuri, legume şi fructe îmbietoare cum numai pe acea vale se găseau. Cneaghina Farcului o remarcase la un astfel de târg şi rămăsese şi ea ca vrăjită de înfăţişarea ei mândră, de ochii ei calzi care vorbeau de curăţenia ei sufletească şi de dorinţa de afecţiune. Nu stătu mult pe gânduri şi făgăduindu-i că o va ocroti ca pe o rudă apropiată, o aduse la castel pentru a-i fi de ajutor în creşterea copiilor.

Îi arătase o dragoste şi o încredere atât de mari încât o boteză în credinţa ei şi-i dete numele de Nemira cu mult înainte de naşterea fetiţei care avea să poarte acelaşi nume. După moartea neaşteptată a bunei cneaghine, Cleja, sau „Nemira ţiganca”, aşa cum o numeau oamenii, nicidecum cu dispreţ, ci pentru a o deosebi de micuţa Nemira, îşi închină viaţa fericirii acesteia, pe care simţea că o iubeşte ca pe ochii din cap, ca pe propria ei fetiţă pe care din nefericire o pierduse. Când vorbea despre ea, ochii ei radiau străluciri de smarald. Pentru a căpăta însuşirile celei mai gingaşe şi agile vietăţi a pădurii, Cleja se gândi, în dragostea ei nemărginită, să o hrănească cu lapte de căprioară. În acest gând se ducea zilnic, după asfinţitul soarelui, când căprioarele veneau să se adape la izvoarele Slănicului din apropierea castelului şi le mulgea cu grijă pe cele care aveau pui şi ugerul mai plin. Laptele strâns i-l dădea nefiert micuţei orfane căreia îi ţinea loc de mamă.

Nemira a crescut de mică în plină natură, pe plaiuri şi în păduri, printre vietăţile ei. Căprioarele şi ciutele îmblânzite de Cleja primeau hrană din mânuţele ei, iar iarna, Cleja le înhăma pe cele mai mari la o sanie de argint în care ea şi Nemira, ţinând hăţurile în mânuţele ei erau plimbate în zbor peste văi şi coline. Vara, agera copilă se juca luându-se la întrecere cu puii de căprioară la fugă, sărituri şi căţărat pe ţarcuri şi pripoare. De la 12 ani învăţase să călărească pe cai mici şi repezi de munte şi să tragă cu arcul ca o amazoană. Când se avânta mai departe de castel, însoţită de Cleja şi de câinii de vânătoare ai cneazului, nu se mai temea nici de lupi, nici de urşi, pe care îi vâna cu uşurinţă şi fără milă, ca duşmani înrăiţi ai gingaşelor ei surate, căprioarele.

La 16 ani, Nemira părea o zeiţă a pădurii, a florilor şi izvoarelor curate, când apărea de sărbători cu coroniţa ei de sânziene şi garofiţe pe frunte, aşa cum erau Naiadele şi Driadele la vechii greci, socotite şi ca purtătoare ale tinereţii veşnic strălucitoare. De o neobişnuită frumuseţe, cu păr castaniu cu reflexe arămii, căzând în bucle învoalte pe umeri, cu ochii negri ca mura, vioi ca ai veveriţei, cu tenul alb şi curat ca al crinului, cu trup zvelt, dar de o vigoare rar întâlnită la vreo fecioară, aducea în zâmbetul ei murmurul şi fiorii primăverii în sufletele bunicilor şi al tatălui ei, cneazul.

Fraţii ei, toţi mai mari ca dânsa, o priveau cu mare admiraţie şi mândrie, ca pe o minune vie, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre ei şi nici dintre verii ei cu care obişnuia să se întreacă la sărbători, nu reuşeau să o depăşească nici la fugă, nici la sărituri, nici la căţărat pe pripoare. Doar rareori, la o mare întrecere, la călărie sau trasul cu arcul, atunci când ea lua lucrurile mai în joacă şi nu-şi încorda voinţa ei obişnuită de-a învinge.

  Vestea minunatelor daruri cu care era înzestrată de natură şi a ambiţiei sale fără margini s-a răspândit până hăt, departe. Au început să sosească peţitori trimişi din cele patru zări ale Moldovei, dar cneazul, în înţelegere cu Nemira, le potolea zelul, spunându-le scurt şi cuprinzător că ginere nu-i va fi decât acela ce se va dovedi să o întreacă pe Nemira în patru din cele cinci probe de agerime şi vigoare ce vor avea loc, şi anume: fugă, sărituri, căţărat pe munţi, tragere cu arcul la ţintă şi călărie. În afară de acestea, pentru a dovedi că se trage dintr-o familie înstărită, de neam bun, viitorul ginere trebuia să aducă drept dar de nuntă un săculeţ cu 5 ocale de aur, sau un sac cu 20 ocale de argint.   Timp de doi ani nici unul dintre tinerii arătoşi şi mândri de bogăţia familiilor lor nu au reuşit să învingă pe ambiţioasa amazoană de la poalele Carpaţilor şi să se bucure cât de cât de preţuirea cneazului, deşi aur şi argint aveau mai mult decât se cerea. Cu timpul, însă, cneazul începu a se îngrijora văzând că peţitorii se răresc tot mai mult şi Nemira rămânea dârză în hotărârea ei.

Dar iată că, într-o bună zi, se prezentă însoţit de o mică ceată de flăcăi vânjoşi, un tânăr chipeş, înalt tare şi voinic, cu plete castanii şi ochi albaştri ca azurul cerului, aruncând uneori sclipiri de oţel. Venea călărind agale pe un cal sur, cu hăţurile legate la chimir, preocupat să cânte cât mai cu suflet, la caval, un cântec de dor şi of, cum făcea adesea când se afla între mioarele lui.   Era Şandru, fiul unor oieri de frunte ce stăpâneau cele mai multe stâne de pe muntele vecin. Se vede treaba că nu degeaba se hrănise cu inimile şoimilor şi pajurelor care atacau mai mereu mieii şi galiţele din jurul casei şi pe care îi vâna cu măiestrie, cu arcul lui bine strunit, căci o întrecu cu uşurinţă pe Nemira la primele trei probe. La cea de-a patra, tragerea cu arcul la ţintă, pentru ca să-i atragă mai mult atenţia Nemirei asupra sa, trimise două din cele trei săgeţi la care avea dreptul, în ţinta Nemirei, drept în centrul ei, în inima ţintei cum s-ar spune, aşa ca şi cum ar fi vrut să-i săgeteze inima ambiţioasei fecioare, cu săgeţile dragostei.

Şandru voinicul, cu toată seninătatea şi calmul lui, îşi cam tulburase (pierduse) capul şi pierdu proba. Urma a cincea a probă, călăria, pe care dacă nu o câştiga ar fi pierdut totul. Deşi era sigur pe sine, fu atent să nu fie atras în cursă şi urmări de la început până la mijlocul cursei, îndeaproape, roibul Nemirei. La întoarcere, călări aproape de frumoasa amazoană un timp, apoi pe neaşteptate o înşfăcă de cingătoarea-i argintată, o ridică în aer de pe calul ei şi o trase pe calul său, aşezând-o în faţa lui, lângă coama calului. O strânse la piept atât de tare încât Nemira ţipă, aşa cum n-o făcuse de mult. O sărută apăsat, fără ca fata să se împotrivească. Era ameţită, nu-i mai păsa nici de întrecere, nici de familie, de nimic. Totul i se părea un vis neaşteptat de frumos. Amândoi pe acelaşi cal alb, păreau doi soli ai primăverii, ai tinereţii strălucitoare, uniţi deja într-un singur trup şi gând al dragostei triumfătoare. Aşa îşi făcură intrarea pe poarta cetăţii, primiţi de toţi cei prezenţi, în frunte cu familia cneazului, cu gurile căscate de emoţie, cu simţăminte amestecate de uimire şi vie admiraţie.

Cneazul o îmbrăţişă cu lacrimi în ochi pe Nemira, simţind că într-un fel o pierduse, şi-i strânse voiniceşte mâna lui Şandru, ca unui vrednic cuceritor şi logodnic al fetei sale. Şandru plecă fără ifose, cântând cu foc şi dor din caval, tot aşa de senin precum venise, urmărit de ochii galeşi ai Nemirei, în care ardea pentru prima oară în viaţă flacăra vie a dragostei. Nu mai rămânea decât ca Şandru să revină la castel cu darul de nuntă prevăzut în condiţiile prevăzute de cneaz şi sfetnicii lui. Dar timpul trecea şi Şandru cu ai săi nu reuşeau să strângă aurul sau argintul cuvenit încheierii căsătoriei. Părinţii lui erau gata să vândă trei sferturi din oile ce le aveau, dar Şandru nu se învoia nicicum. Îi erau prea dragi şi sufletul nu-l lăsa să le înstrăineze. Cleja observa cum Nemira suferă în tăcere de dorul lui Şandru. Nimeni şi nimic nu-i mai intra în voie. Hotărî să o ajute să se întâlnească în secret cu Şandru, căci cneazul era un puritan şi nu trecea nicicum peste severele legi morale pe care le moştenise din străbuni. Trimise vorbă lui Şandru printr-un argat credincios, pe care-l vindecase cu descântece şi buruieni de leac de o boală grea, să vină în poiana cea frumoasă, pe care el o ştia, la ceasul când luna plină se arăta în întregime ca o tingire (tigaie – n. a.) uriaşă, deasupra culmilor din jur. Era o poiană întinsă, tivită de firul de cleştar al apei Slănicului, adăpostită de culmi domoale împădurite, plină de vrajă, mai ales când razele lunei o acopereau cu firele ei sclipitoare de borangic. Căprioarele îşi ţineau aici soborul de fiecare seară, când veneau în număr mare să se adape, iar puii lor îşi găsiseră un loc preferat de joacă.

Cleja, în grija căreia se afla încă Nemira, meşteri o uşiţă tainică în zidul gros ce împrejmuia cetatea, prin care se strecura cu grijă împreună cu Nemira şi înainte de a apărea luna, pe cărările cunoscute zburau aproape, ca două nimfe, spre vrăjita poiană a căprioarelor. Aice, nimeni şi nimic nu mai putea pune stavilă simţămintelor lor de dor şi dragoste ce-i mistuise de-o bună bucată de vreme. Visul lor de a fi împreună pentru a-şi mărturisi iubirea se împlinise. Îşi jurară credinţă neţărmurită şi hotărâră să nu fie despărţiţi nici prin moarte. Seară de seară se întâlneau cu bucurie şi se despărţeau cu greu, cu aceeaşi dorinţă aprinsă de a se revedea cât mai curând. Nu trecu însă mult timp şi şeful străjerilor observă urmele unei spărturi în zid. El refăcu şi întări zidăria în acel loc şi dublă străjile aşa încât întâlnirile şi clipele de fericire luară prea repede sfârşit. Cleja fu pentru puţin timp descumpănită, dar mintea ei iscoditoare se îndreptă spre bogatul unchi al Nemirei, cumnat al cneazului, ce se numea „Ciunget”, după numele-poreclă al bunicului său, care-şi pierduse braţul stâng într-o luptă cu barbarii şi devenise ciung. Îşi avea moşia pe plaiurile nespus de frumoase, smălţuite cu flori suave de romaniţă, sângele voinicului, micşunele de munte şi sânziene, ce se numesc azi plaiurile Ciungetului. Conacul era aşezat pe valea unui pârâu, numit azi, de asemenea, Ciunget, lângă un izvor fermecat, cu un gust neobişnuit, care avea darul de a alina durerile şi arsurile de stomac ale bolnavilor chinuiţi de astfel de boli (izvorul Ciunget de azi – n. a. ). Moştenise unchiul Nemirei, de la bunicul său cel ciung, o argintărie de mare preţ aflată nu departe de conac, într-un loc mai dosnic, la adăpost, cunoscut şi azi sub numele de Argintăria. Era destinat să fie în parte dăruit ca zestre fetelor lui, dar cum „Dofteana”, buna şi vrednica soţie a lui Ciunget, nu-i dăruise încă o fată, argintăria rămăsese încă neatinsă.

Cleja adulmecase bine împrejurarea prielnică, se grăbi să facă un drum la conac şi nu-i trebui mult spre a-l convinge pe unchiul Ciunget şi pe Dofteana, mătuşa de sânge a Nemirei. Şandru fu anunţat şi veni în taină să ridice atâta argint cât îi trebuia. Alese chiar el 100 de tacâmuri şi tot atâtea pocale pentru nuntaşii ce vor fi la masă. El se prezentă cu darul său, cneazului, care bătu palma cu căldură, ca  semn de bună învoire. Întreaga familie a cneazului se bucură fără reţinere, căci cu toţii erau oameni cinstiţi şi cu judecată sănătoasă şi îl preţuiau pe Şandru ca pe un tânăr nu numai deosebit de chipeş, dar şi iscusit în toate, cinstit şi modest. Un alt soţ mai potrivit pentru frumoasa Nemira, cea fără de teamă şi fără de prihană, nici că se putea.

Pregătirile de nuntă începuseră cu zel mare şi voia bună a tuturor. Trebuia să fie nunta cea mai îmbelşugată şi mai veselă din câte fuseseră vreodată în familia cneazului. Primăvara era în toi, acoperind cu mantia ei înflorată şi cele mai înalte poiene ale munţilor. Pâraiele murmurau din ce în ce mai vioi, cerbii îşi începuseră boncăluitul, iar gonacii îşi puseseră superbele lor haine de nuntă.

  Şandru se reîntorsese în satul său şi împreună cu ai săi începu să-şi mâie turmele spre păşunile grase de pe crestele munţilor, cântând fericit din caval, cu gândul la apropiata sărbătoare a nunţii sale. Dar marea fericire, ca toate trăirile neobişnuit de frumoase în lumea asta mereu neliniştită, nu dură mult. Nu trecu nici o săptămână şi marea năvălire a tătarilor din 1241, care a pustiit multe din sălaşurile înfloritoare ale modovenilor îşi aruncă hoardele de barbari şi prin părţile acestea mai retrase, cu oameni paşnici, harnici şi omenoşi. Mulţi dintre ei îşi lăsară casele şi porniră în pribegie prin păduri şi locuri adăpostite. Neamurile cneazului şi toţi localnicii se refugiară în cetatea cneazului, la adăpostul zidurilor groase şi crenelate şi a turnurilor lor din care puteau săgeta cu uşurinţă pe duşman. Dobru, iscusitul conducător al oştenilor de sub ordinea cneazului, fu chemat să organizeze apărarea cetăţii. Tătarii, câtă frunză şi iarbă, ajunseră la cetate, o împresurară şi începură atacurile lor furioase, căţărându-se pe zeci de scări spre a putea trece înăuntru, dar bravii apărători erau la datorie şi nu le lăsau nici o speranţă.

După un timp, un alt val de atacatori (tătari – n. a.) începură a trage cu săgeţi muiate în păcură şi purtând foc cu ele, ca nişte făclii zburătoare. O parte din acareturi luară foc. Oamenii cneazului trebuiau să lupte şi cu focul dinlăuntru şi cu năvălitorii dinafară. Căzuseră tătarii săgetaţi şi însuliţaţi cu sutele, dar şi rândurile apărătorilor începuseră a se rări. Căzuse ca un erou şi Farcu Mic, fratele mezin al cneazului, cel mai viteaz dintre toţi. Fusese ucis de o săgeată otrăvită şi uriaşul Dobru, căpitan de plai, căpetenia oştenilor de pe plaiurile învecinate cetăţii. După trei zile de luptă, aripa morţii lovise cu cruzime şi pe singurul fiu al Dofteanei şi Ciungetului, un tânăr înalt şi delicat, cu părul mărunt, moale şi mătăsos ca de puf, numit din această cauză Pufu.

  Nemira nu mai putea sta liniştită. Se avântă pe ziduri printre arcaşi şi săgeta cu furie pe asediatori. Nu greşea nici o ţintă. Nu-şi părăsi locul decât spre seară, când o săgeată vrăjmaşă îi şterse urechea făcând-o să sângereze puternic. Dacă ar fi fost otrăvită i-ar fi curmat firul vieţii.

Cleja şi cneazul se speriară de moarte şi hotărâră să o scoată afară din cetate şi s-o ducă la loc sigur. Cetatea era împresurată şi încă păzită straşnic încât nimeni nu putea ieşi fără a fi observat, căci până la pădure mai era o bună distanţă. Cleja îşi aminti de vrăjile pe care le făcea bunica ei când era la strâmtoare şi încercă să implore zânele pădurii şi ale florilor ocrotitoare ale Nemirei să o ajute, transformând-o pentru scurt timp în căprioară. Fu ascultată şi rugămintea i se împlini. Începuse a ploua şi tătarii stăteau toropiţi în corturile lor. Nemira, sub înfăţişarea-i de căprioară, fu ajutată să iasă prin portiţa dosnică, prin care mai ieşise şi din câteva sărituri ajunse în pădure. Străjile nu se sinchisiră şi nici câinii lor nu se dezmeticiră. Pe cărările obişnuite, Nemira căprioara se îndreptă spre poiana minunată, atât de îndrăgită, unde ajunse repede, aşteptând-o pe Cleja, înconjurată de surate de-ale ei, venite ca de obicei la adăpat cu puii lor.

Cleja ieşi şi ea după puţin timp, se strecură tiptil, fără a fi observată. Ploaia se înteţise. Un fulger hain străpunse întunericul cu lumina lui orbitoare şi ea fu observată de unul dintre străjeri, care slobozi spre ea o săgeată otrăvită care o atinse în picior cu puţin înainte de ajunge în pădure. Ploaia cădea potop, încât nimeni nu o mai urmări. Încet-încet, cu dureri din ce în ce mai mari în picior şi cu sforţări supraomeneşti, ajunse la poiană. Mai avu timp să rostească, cu ultimele puteri, incantaţiile ei fierbinţi pentru ca Nemira să-şi recapete înfăţişarea omenească şi-şi dete duhul în braţele ei. Otrava blestemată s-a dovedit mai tare decât voinţa ei de a supravieţui. În aceste zile nefericite, Şandru termină strămutarea stânelor pe păşunile înalte atât de dorite de oile şi mioarele de pretutindeni. Nu ştia încă nimic de urgia ce se abătuse asupra liniştitelor plaiuri ale Ciungetului şi asupra satelor şi cetăţii stăpânite de cneazul Farcu. Coborând spre cetate, văzu de departe zidurile asaltate de tătarii ce se agitau printre miile de leşuri ale tovarăşilor lor de jafuri şi blestemăţii. Îngrozit mai întâi, neliniştit şi furios apoi, se reîntoarse ca vântul la ciobanii din sălaşul lui de vară de pe crestele muntelui şi buciumă până ce toţi fraţii lui, ciobani de pe muntele şi munceii învecinaţi se adunară cu sutele şi, înarmaţi până-n dinţi, se aruncară pe caii lor repezi de munte şi o porniră val-vârtej spre cetatea cneazului într-ajutor.

Săgeţile, suliţele şi ghioagele ghintuite ale voinicilor oieri făcură rarişte printre duşmani, care, când văzură secerişul ce începuse, se retraseră, puţini câţi mai rămăseseră, spre şesurile şi pădurile de unde veniseră. Şandru intră în cetate în fruntea cetei sale de flăcăi vânjoşi cum nu se mai văzuse, unde fu primit cu aclamaţii şi lacrimi de bucurie. A doua zi după ce află tot ce se întâmplase şi după ce mai făcu o raită de curăţire prin împrejurimile cetăţii, Şandru lăsă jumătate din ceata sa în cetate şi cu cealaltă jumătate porni spre poiana viselor sale frumoase de primăvară. Soarta fu însă nespus de haină, aşa cum se-ntâmplă adeseori cu cei mai buni dintre cei buni, căci pe la mijlocul drumului Şandru şi ai săi se întâlniră pe neaşteptate cu un nou val de năvălitori tătari, de zece ori mai numeros. Voinicii lui Şandru se luptară ca leii, căzură unul după altul copleşiţi de duşmani, din a căror hoardă nu mai rămăsese în picioare, până la sfârşit, niciunul.

Şandru însuşi, străpuns în spate de două săgeţi, porni mai departe, dus ca pe aripi nevăzute de dorul său nestins, cu capul plecat pe grumazul calului său credincios.   Nemira îl văzu de departe şi alergă spre el cu inima strânsă, îl ajută să coboare de pe cal şi îl întinse pe iarbă. Îi scoase săgeţile şi îl obloji cum putu mai bine, dar din rănile adânci sângele se prelingea încă puţin câte puţin, fără oprire. Cu sărutări fierbinţi îi acoperi buzele lui uscate şi reci şi faţa-i palidă, încercând să-i dea din căldura sufletului ei, să-i aţâţe flacăra vieţii care abia mai pâlpâia. Zâmbetul lui senin şi ochii lui albaştri strălucind încă de fiorul dragostei, inima lui bună şi bravă se luptau în van spre a îndepărta voalul cel negru al morţii nemiloase ce se lăsa încetul cu încetul peste trupul său ca un brad doborât de furtună. După apusul soarelui, când luna plină, martoră a atâtor ceasuri de dragoste curată, se ivi de după coline, inima viteazului Şandru încetă să mai bată. Lacrimi amare, mari ca perlele cele mai de preţ, curgeau din frumoşii ochi ai Nemirei. Ajunse pe pământul vrăjit al poienei, ele se transformau în perle adevărate ce se rostogoleau în apa cristalină a pârâului Slănic. Valurile repezi şi înspumate ale Slănicului le-au purtat peste praguri de stânci şi grinduri, până în locurile încântătoare unde azi strălucesc „luminoase în rama lor de codru”. (Băile Slănic-Moldova, numite pe drept cuvânt „Perla Moldovei” – n. a. ). Pe locul unde s-a oprit fiecare perlă s-a iţit (a zbucnit) un izvor cu apă minerală. (Ca un colier de perle se înşiră azi izvoarele miraculoase de pe valea Slănicului. O comoară cu adevărat nepreţuită şi fără de sfârşit, căci a vindecat şi va vindeca, atât cât va dăinui omul pe pământ, multe din suferinţele lui, cauzate sau nu de propriile lui slăbiciuni şi patimi neînfrânate la timp – n. a.).

Continue reading „Mihai BUZNEA: LEGENDA MUNȚILOR NEMIRA”

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE

Motto:

„Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm”

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: „Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii” (Editura Ganesha, 2020 – peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria: „În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul «Balta Popii». Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pescuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sacră a unui sanctuar de 7.000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de altar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip «calapod»  perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”.

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin  meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de  îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limiteori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, dl. Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, se mută în teritorii minuscule şi se întoarce abia după cucerirea fostului habitat de către migratori posesori ai unei culturi de culegători, care însă vor avea, ulterior, o contribuţie majoră la definirea personalităţii celor cuceriţi. Cât despre scriere, suntem de acord că este mult mai comod să afirmi că ea nu a existat, decât să te complici cu încercări de a afla tainele lăsate sub această formă de vechile civilizaţii. Că doar nu avem, precum Champollion sau Viorica Enăchiuc timp şi chef de muncă două-trei decenii ca să ajungem la un rezultat. Şi de ce?

De aceea, personal, consider că marea dezbatere, cea de fond, a prezentei lucrării este problematica extrem de spinoasă a limbii vorbite de neamurile traco-daco-getice şi scrierea acestora. Asta şi pentru că aceeaşi istoriografie didactică induce ideea foarte comodă, enunţată anterior, că aceste neamuri nu aveau scriere, iar graiul (cuvânt declarat de DEX ca fiind de origine bulgară, adică a unei populaţii care se stabileşte în sudul Dunării în sec. al VI-lea, iar istoria lor antică a fost marcată de prezența tracilor) este un continuu împrumut de la populaţiile aflate în contact mai mult sau mai puţin nemijlocit (ex. cuvinte aflate în sanscrită!).

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE”

Vicu MERLAN: TROVANȚII DIN COSTEȘTI

Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor din comună Costeşti, judeţul Vâlcea (Analogii şi geneză)

Cu astfel de formaţiunii naturale eram familiarizat încă din copilărie. Ori de câte ori mergeam pe dealurile dimprejurul satului copilăriei mele: Isaiia, din Podişul Central Moldovenesc, întâlneam astfel de pietre sferice sau cvasisferice. Primii trovanţi i-am întâlnit în Dealul Socilor din apropierea cetăţuiei dacice de la Moşna, judeţul Iaşi apoi la Buneşti şi Armăşeni, jud. Vaslui, însă cei mai spectaculoşi şi impozanţi în Dealul Feleacului de la Cluj (foto 4,5) şi Costeşti, judeţul Argeş (foto 1,2,3). Par a fi sculpate de uriaşi, sau chiar artefacte din lumi îndepărtate, cert însă este că sunt formaţiuni cât se poate de naturale, având o geneză controversată.

Greutatea trovanților variază de la câteva grame la câteva tone. Au ca mediu de formare gresiile (pentru trovanții clasici), dar și tuful vulcanic (cenușă vulcanică transportată de vânt din zona carpatină și depusă în strate groase uneori de peste jumătate de metru), care favorizează, prin rezonanță, aceleași condiții petrografice necesare ”maturizării” unui trovant. Deși au același forme, se pot distinge prin compoziție, duritate și culoare. Cei formați în gresie sunt mai închiși la culoare (galben-pământiu), iar cei în tuf sunt mai deschiși (cenușiu spre alb).

În ceea ce privește geneza acestora, întâlnim mai multe ipoteze, geologii nepunându-se în deplin acord cu una din teorii, însă toate sunt de acord cu procesul de polarizare a unui nucleu, a unui coloid, care prin depuneri succesive masa trovantului se mărește progresiv. Despre astfel de formaţiuni naturale, care se întâlnesc pe tot teritoriul României, dar cu specificul caracteristic, s-a scris puţin, cel mai recent studiu fiind cel al autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea (2018)[1]. Totuşi începuturile unor astfel de observații revin unor clasici ai geologiei transilvănene, precum Beudant (1822), care a acordat o atenţie deosebită „concrețiuni de Feleac“[2].

Un alt autor ce face observaţii asupra acestor interesante concrețiuni de Feleac este Anton Koch (1843-1927) ce le-a cuprins în lucrarea monografică asupra Neogenului[3]. Paleontologul și stratigraful universitar clujean Eugen Nicorici (1957), include într-un articol apărut în revista „Natura”, concreţiunile de pe Dealul Feleacului (Jud. Cluj), pe care le numeşte “trovanţi”. Autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea, spun că atribuirea acestui nume concreţiunilor grezoase, este eronată: trovanţii fiind blocuri eratice de roci, rămase în urma topirii gheţarilor. În 1883, G. Cobălcescu a descris concrețiile de gresie din partea inferioară a Depozitelor sarmatice ale Moldovei.

Concreţiunile grezoase agregate pot fi îngemănate sau complexe, au forme extrem de diferite cu o compoziţie chimică CaCO3, căruia i se asociază compuşi de Si şi Fe, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică a succesiunii de strate. Concrețiunile se întâlnesc cu precădere în depozitelor basarabiene aferente Bazinului Miocen Mediu-Superior. Acest bazin a evoluat începând cu Badenianul Inferior.

În Moldova, ariile de sedimentare badeniene, au fost în bună parte acoperite de punerile în loc ale vulcanitelor neogene aparținătoare lanțului eruptiv neogen al Carpaților Orientali. Acestea aparțin din punct de vedere-structural tectonic, Platformei Scitice și Avanfosei Carpaților Orientali[4]. Astfel că la est de satul Giurgeşti, Buneşti – Dealul Bobului şi Chirceşti – Dealul Cetăţuii, jud. Vaslui, întâlnim concreţiuni grezoase în cineritele de Nuţasca – Ruseni, având o consistenţă slabă, datorită materialului vulcanic piroclastic (cenuşa transportată de vânt şi depusă în strate groase de circa 20-60 cm). Cineritele de tip Nuţasca – Ruseni în alternanţă cu concreţiunile grezoase apar atât la Arsura – Dealul Mare cât şi în Huşi – Dealul Dobrina – Voloseni, la Şchiopeni (Văleni) – Dealul Popii şi Şişcani[5].

Şi în localitatea buzoiană Ulmet, aflată în zona munţilor Buzăului, există câteva forme de microrelief care atrag turiştii. Este vorba despre trovanţi, despre care localnicii spun că sunt vii şi că au puteri tămăduitoare. Spectaculosul microrelief de trovanți se găsește pe valea Bălănesei, la aproximativ un kilometru de satul Ulmet (com. Bozioru). Aceste stânci cu forme bizare mai sunt cunoscute și sub numele de „pietre vii” pentru că se crede că acestea ar crește din nisip. Însă din punct de vedere științific, trovanții sunt depozite de nisip și straficații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc).

Încă din anul 2000 cercetătorii Chintăuan I. şi Vlad Codrea, acordă o atenţie deosebită acestor formaţiuni grezoase, tipărind lucrarea „Aceste pietre stranii“[6]. Ulterior astfel de concreţiuni vor fi întâlnite în studiile lui Mârza I. şi colab.[7], care semnalează prezenţa concreţiunilor grezoase distincte alungite, cu un gol axial, în zona Cheia (Cluj), iar Chintăuan I.[8] descoperă şi prezintă primele concreţiuni grezoase fosilifere (cu moluşte), dar şi concreţiuni cu material cineritic. Prof. Vlad Codrea semnalează prezenţa unei concreţiuni grezoase cu o vertebră de cetaceu la Vâlcele (la 7 km sud de Feleacu) [9].

Geologul Țicleanu V.  de la Institutul Național de Geologie din București, este de părere că trovanții s-au format în Meoțian, în urma unor șocuri seismice generate de presiunea faliilor locale sau prin alte accidente naturale din scoarța terestră[10]. Intervalele stratigrafice cu trovantii sunt mult mai numeroase, frecvență ce demonstrează că condițiile dinamice cerute pentru geneza trovanților sunt destul de frecvente în evoluția geodinamică a Pământului. Formaţiuni geologice în Muzeul Trovanţilor din Costeşti sunt formaţi într-o deltă, în urmă cu 6,5 milioane de ani. Trovantii de aici sunt impresionanţi prin dimensiunea lor, de la doi-trei centimetri până la aproximativ cinci metri, dar şi prin forma lor.

Continue reading „Vicu MERLAN: TROVANȚII DIN COSTEȘTI”

Gelu DRAGOŞ: Mi-s grele clipele de linişte (poeme)

 Înserare

 

Umbrele cu aripi stufoase,

somnolente,

cuprind depărtările.

 

La ore neştiute de nimeni

vine înserarea tiptil –

ca o felină desprinsă

cu întunericul

 

Pe un pisc al singurătăţii lui

şi-au întemeiat moşia

corbii şi caprele negre –

exploratori ai înălţimilor dense.

 

Muntele geme arareori,

creşte şi descreşte

precum pântecul femeii

la soroc.

 

Clipele rămân în casa aceea

în care, ba ne-am iubit,

ba am murit.

 

Doar ochii tăi rămân într-ai mei –

atunci când înserarea dispare

ca o mireasă furată!

 

La rând vin visele

cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –

E vreamea basmelor!

 

 

Fără perspective

 

din barul lui buciuman n-ai nici o perspectivă,

ne trezim uneori din beţie şi constatăm

că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile

şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri.

ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni

şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;

tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine :

ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess

privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;

participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave

(acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)

aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigonii ce suntem

iar apoi, ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;

timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –

se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă

doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;

a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin…

 

 

Singurătatea muribundului

 

               Motto: „Toată viaţa mi-e cuprinsă în această linie”

Glia mă cheamă

Năzuinţele mi se destramă;

Somnul coboară

Şi mă doboară.

Pasărea stă la pândă

Resemnarea mi-e blândă,

Ciocul ei mă doreşte

Cu ghearele scoase soseşte,

La trupul meu se opreşte –

Viaţa-mi se sfârşeşte…

 

 

Amintirile păcatului primordial

 

N-am fost iertat în primăvară

nu m-a iertat nici vara

ce să mai vorbesc de toamnă

sau iarna geroasă şi nemiloasă

căci tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp

 

Amintirile noastre au împietrit

în crucea nopţilor de iarnă

Îmi amintesc doar foşnetul îndelung

al rochiilor tale

nimeni împrejur

 

Precum pâinea se numeşte pâine

aşa şi tu te defineşti

ca o fărâmă a împietririi

amintirilor mele

 

Păcatul crescuse în trupul meu

iar tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp

să fie doar al meu, al nostru…

 

 

 Contemplare

 

stau culcat cu ochii închişi –

visez la copilăria-mi de odinioară

o căldură interioară duios mă înfăşoară

îmi mângâie trupul bolnav şi pleoapele

e atâta linişte şi armonie în sufletul meu

dar ceva mă strânge şi nu-mi dă pace

e inima, inima mea obosită ce-mi spune

nu mai privi atât de mult înspre spaţiul virtual

ci mai bine hrăneşte-te cu clipa palpabiă de-acuma

 

stau întins, nemişcat, cu ochii închişi

visez la zilele adolescenţei mele precoce

cu vise, îndrăzneli, cu temeri şi primele iubiri

crezând atunci că vom fi mereu tineri

stau obosit, nemişcat şi încerc să visez

că nu trăiesc în secolul turbulenţei globale

îmi sugerez insule verzi, edenice, de fericire

şi brusc din toate acestea mă trezesc în sudori

doar suntem în secolul marilor nebunii şi nebuni!

 

 

 Doar noi…

 

Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire.

Pe Someş stele strălucitoare şi vorbitoare cutreieră.

Cu respirări adânci de dimineaţă de iulie –

Când pleacă roua, pleci şi tu spre necunoscut;

Prezentul se răsfrânge tandru în crini şi zorele.

În iarba verde totul este asimetric, rece, celest.

Am călcat cu piciorul drept către câmpia de vară …

Pretutindeni coboară miresme de flori de câmp;

Contemporan cu visul de aseară despre luceferi –

Observ multe dorinţe la cei de lângă noi –

Oamenii din jur așteaptă desăvârșirea, să fim perfecți.

În cuiburi zborul nu mai încape, iar noi ne dorim aripi

Iar în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean.

Trupul tău, brăzdat de harfe şi dorinţe ascunse

Aşteaptă angelic şi tandru, șchiopătând, să mergem

Spre calea fericirii !!!  Doar noi doi…

 

 

 Ţinutul închis

 

De mult prea mult timp ţinutul nostru e închis-

ne ţinem sufletele ca-ntr-o pânză de paianjen

viaţa noastră are prea multe coborâri şi crăpături

deşi trăim într-un mare clopot de sticlă

A venit vremea ca fiecare s-o luăm pe un drum

vreau să pun ordine şi dacă mă împotmolesc în desiş

oare de ce seara vorbeşti într-un fel şi mâine eşti alta

până la urmă toţi avem nevoie de puţină primăvară

de puţin orizont albastru şi cuvinte înstelate şi tandre

Pe lume am venit ca să învăţ fericire încă din tinereţe

tu mă înveţi zilnic ce-i bătrâneţea şi opacitatea

iar cuvintele dintre noi nu mai prind rădăcini…

 

 

 Privim în aceeaşi direcţie

Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”

 

Noaptea trecută am visat un poem

lung cât o pagină de revistă

scris cu litere caligrafice

motiv pentru care nu-l pot reproduce

îl povestesc pe scurt

 

Descrie-mi, Doamne ţinuturile

în care nu am călcat

şi înfăţişarea Ta

deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe

poate

iar tu, Doamnă desenează-mi

un tablou care să-mi ţină de cruce

seara la culcare

 

Fiindcă eu am fost îndrăgostit

doar de cuvintele mai lungi ca

Ecuatorul

motiv pentru care alaltăieri

le-am trădat

 

Pe tine, nu

deşi prin venele mele

nu curge sânge

ci trec doar vânturi

amirosind a toamnă târzie

 

Iar într-o noapte chiar a venit

Toamna

Şi într-o clipită m-am dumirit

Că ea se numeşte simplu-

Doamna

Pentru care sunt în stare

să mă împrietenesc şi cu

Moartea

şi să ne facem fraţi de cruce

fără să ştim

nici eu şi nici ea

care pe unde s-apuce

 

Tu să ai grijă însă

Doamnă

că tocmai acum prin faţa

ferestrei tale

mai trece grăbit

un anotimp…

 

 

 Te aştept…

 

când viaţa mea capătă

alt sens

şoptindu-mi

că am nevoie

de o nouă dimensiune –

în aerul ce ne desparte

tânjesc cu dorul

de-a fi

noi doi

prin fereastra inimii bătrâne

cerul albastru

şi zborul pescăruşilor

se oglindesc în mare

neliniştit aştept

să-mi mângâi sufletul

cu un strop de fericire

să vii

precum

o pasăre măiastră

din înaltul cer să te cobori

cântând

îmbrăţişarea

să ne ţină strâns

ca tot ce ne mângâie

şi ne înconjoară

să aprindă în inimi

tainică şi nemaiîntâlnită

viaţă.

 

 

 Curând…

 

Atâta frumuseţe cuprinde fiecare zi

Când soarele şi luna îşi face bine treaba

Dar oricât de multă dragoste mă împresoară

Atât de monoton îmi curge izvorul vieţii mele

 

Nimic nu e spectaculos în toate cele

Doar faptul că Tatăl n-a uitat încă de mine…

Mă sting în fiecare zi câte puţin când  nu te am pe Tine

Şi tot mai mult mă tem de iad şi focurile ghenei

 

Smerit te port în suflet şi-n gându-mi zi de zi

Prin valurile vieţii îţi spun Doamne Isuse Sfinte

Eu doar cu Tine  şi Tatăl pot răzbi…

 

 

 Te-aş chema

 

invitaţi-mă la dans goală îşi spuse într-o zi femeia

căutând în dicţionar ce înseamnă cuvântul şaradă

între două dansuri e loc şi pentru vals şi fericire

ar trebui să învăţ viaţa şi fără tine îşi mai spuse

deoarece în vremile astea trebuie să fiu regina galei

să ai amintirea unei femei ca prinţesa Diana

acum de când am devenit doi străini dezlegaţi de biserică

nu mă pot desprinde deodată de amintirile noastre

fiindcă între două tăceri şi ziduri construite de tine

inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne

acum la capăt de drum te-aş chema din nou cu mine

în ţara cuvintelor dulci a dorului şi amorului

 

Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Mi-s grele clipele de linişte (poeme)”

Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN

Pe cînd se afla de trei ani la moşia Dimitrovska (din preajma Moscovei), în exilul impus de otomani (după înfrîngerea de la marginea Stănileştilor), fostului domnitor Dimitrie Cantemir, Academia de Științe din Berlin (în care tocmai devenise membru) îi adresează rugămintea de a-şi face mai bine cunoscută, printr-o scriere, patria în care se născuse şi domnise. Aşa a ajuns marele cărturar din zona est – carpatică (născut la Iaşi, dar foarte legat de Ţinutul Fălciului prin vacanţele petrecute la moşia Silişteni, nu departe de centrul episcopal al Huşilor), la vremea respectivă prinţ onorific în două împărăţii (a Habsburgilor, respectiv a Romanovilor), dar şi sfătuitor de taină al ţarului Petru cel Mare, să redacteze, între 1714 şi 1716, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (pe scurt Descriptio Moldaviae), lucrare rămasă în manuscris pînă la publicarea traducerii în germană (la Frankfurt şi Leipzig, 1771),urmată de ediţii în rusă, în greacă și, desigur, în română.

La mai bine de trei veacuri distanţă, un alt moldovean, Vicu Merlan, ivit pe lume în satul Isaiia şi trecut prin primele cicluri şcolare în Bohotin (la circa 60 km distanţă de moşia Cantemireştilor), astăzi profesor la Şcoala Generală din satul Pădureni (situat la aproximativ 10 km sud de reşedinţa perihuşeană a lui „Vodă Constantin“), ne surprinde printr-un dar de zile mari: o „Descriere“ sui generis a patriei străbune. Dacia esoterică se numeşte cea de-a 16-a carte purtînd semnătura profesorului de gimnaziu cu doctorat în arheologie, iar ea a apărut la Editura „Ganesha“ din Bucureşti, în două volume, ce desfăşoară (prin cele 951 pagini) 12 capitole cu 121 subcapitole, structurate la rîndul lor într-un şuvoi de subdiviziuni şi compartimentări aferente.

Apariţia în vreme de război pandemic a monumentalei sinteze, ce readuce în actualitate informaţii lăsate moştenire de Iordanes (istoric got din secolul al VI – lea) în „De origine actibusque Getarum” (pe scurt Getica), de umanistul Bonaventura Vulcanius (1538 – 1614), în „De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit” (Lugdunum [Lyon], 1597), de politicianul şi istoricul Carlo Troya (1784 – 1858), în „Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura Geto-Goţilor” (Bucureşti, 2015), de către diplomatul francez Félix Colson (în „De l’etat présent et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, suivi des traitės de la Turquie avec les Puissances Europėens et d’une carte des Pays Roumains”, „A. Pougin“, Paris, 1839), de juristul şi istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) în „Dacia preistorică” (Bucureşti, 1913), de arheologul, epigrafistul, istoricul și eseistul Vasile Pârvan (1882 – 1927), în „Getica, o protoistorie a Daciei” (Bucureşti, 1926) şi de încă foarte mulţi alţi cărturari de pînă-n zilele noastre.

Evenimentul editorial consumat în pragul Anului Nou reprezintă un moment remarcabil în efortul mesianic şi tot mai stăruitor (atît în ţară, cît şi-n străinătate) de scoatere la suprafaţă a adevărului privind „simbolurile, legendele şi tradiţiile“ neamului românesc, cu rădăcini adînc înfipte în trecutul continentului european. Aceasta după mai bine un veac şi jumătate de propulsare sub gir academic a mitului scandalos după care poporul român s-ar fi zămislit prin contopirea invadatorilor „romani“ (cei mai mulţi dislocaţi din provinciile asiatice ale Imperiului „latin“!) cu populaţia băştinaşilor „Daciei fericite“ (în lat.: Dacia Felix, respectiv Dacia Traiana), iar limba acestuia ar reprezenta un mixtum compositum, rezultat din suprapunerea influenţelor lexicale datorate asiaticilor „aşezaţi“ pe parcursul a cinci – şase veacuri din primul mileniu creştin la sudul şi la nordul Dunării, respectiv la vestul rîului Tisa (ne referim în special la slavi, bulgari, sîrbi şi maghiari), peste „substratul latin“, care substrat nu mai reprezenta de peste un veac limba vorbită în Italia şi-n provinciile cucerite de romani în afara Peninsulei Italice.

După 5 monografii dedicate unor comune din actualele judeţe Vaslui şi Iaşi, respectiv după două monografii regionale, completate cu alte 8 cărţi în profil arheologic şi istoric, respectiv geografic, cercetătorul huşean de factură gustiană ne oferă acum o mega – monografiere a patriei înaintaşilor pelago-iliro-traco-geto-daci, situaţi în centrul lumii hiperboreene, cu tăieturi semnificative privind:

  • haloul spiritual al comunităţilor strămoşeşti (în cap. II – IV);
  • punctele marcante de pe harta ţinuturilor strămoşeşti, ce-nscriu locuri sacre şi entităţile menite a le proteja, „porţi spre infinit“ şi spre lumi subtile, „guri de Rai“, peşteri transformate în biblioteci rupestre, ori temple şi mănăstiri din arhitectura Carpaţilor; insule-sanctuar; păduri încărcate de legendă, „bălţi ale vrăjitoarelor“, dar şi amenajări profane, sub chipul cetăţuilor şi al cetăţii dacice (în cap. V);
  • reprezentări şi manifestări religioase, respectiv cultul morţilor şi riturile funerare practicate de înaintaşii geto-daci (în cap. VI);
  • scrierea „în aur“ şi limba de sorginte proto-indo-europeană, de care s-au folosit aceştia (în cap. VII);
  • magistrale tehnologice definitorii pentru civilizaţia, cu graniţe hiperboreene, aferentă Daciei Mari de pînă la asasinarea regelui Burebista – sfincşi, menhiri, munţi sfinţi, formaţiuni tumulare, respectiv piramide (în cap. VIII); tehnologiile şi invenţiile datorate meşterilor străbuni (în cap. IX);
  • continuitatea de convieţuire în spaţiul avînd drept axe cardinale Carpaţii şi Dunărea (în cap. X); migraţiile indo-europene avînd drept albie originară arienii din Carpaţi, respectiv populaţiile pelago-iliro-traco-geto-dace (în cap. XI).

În redactarea pomenitelor secţiuni din cuprinsul celor două volume recent editate, profesorul Vicu Merlan, doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza“ – Iaşi, pune în valoare lecturi, dar şi cercetări proprii din domenii precum:

  • istoria, onorată în ultimii ani (din perspectiva urmărită) prin scrieri precum cele semnate de arheologul şi istoricul clujean Hadrian Daicoviciu (Dacii, Chişinău,1991), de medicul – cărturar Lucian Iosif Cueşdean („Românii, o mare enigmă”, Bucureşti, 1996; „Românii preromani, 50.000 de ani de istorie a românilor”, Bucureşti, 2000; „România, inima vechii Europe”, Bucureşti, 2005; „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani”, Bucureşti, 2010; „Istoria antică a neamului românesc”, Bucureşti, 2014), de istoricul Dumitru Bălaşa („Ţara Soarelui, sau istoria Dacoromâniei”, Bucureşti, 1997), de Alexandru Bădin („Dacia din vestul şi din estul Europei”, Bucureşti, 1999), de Gheorghe Ioniţă („Reconsiderarea istoriei: geto-dacii”, Bucureşti, 2008), de Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”, Bucureşti, 1999; Noi, dacii, Buzău, 2012), de Augustin Deac („Istoria adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român”, Bucureşti, 2001), de Valeriu D. Popovici – Ursu („Adevarata istorie a poporului român”, Cluj – Napoca, 2012), iar şirul s-ar putea continua foarte mult;
  • arheologia (disciplină slujită cu pasiune de către cercetătorul huşean prin numeroase săpături în şantiere din judeţele Vaslui şi Iaşi, ori din alte ţinuturi ale ţării, respectiv prin incursiuni la situri de notorietate în zone estice ale Prutului şi Nistrului, ori de la sudul Dunării, de care autorul ne dă seamă în cele peste 100 de studii şi articole semnate în volume colective şi în publicaţii periodice, între care „Prutul“ şi „Lohanul“, editate la Huşi, ultima sub propria-i regie);
  • etnografia, cîmp de preocupări străbătut, în ultimii ani, de Andrei Nor („Cultul lui Zamolxis: credinţe, rituri şi superstiţii geto – dace”, Bucureşti, 2003), de Gheorghe D. Iscru („Geto-dacii: națiunea-matcă din spațiul carpato-danubo-balcanic”, Bucureşti, 1995), de Leonard Velcescu („Dacii, în sculptura română: studii de iconografie antică”, Saint-Estève, Franţa, 2008 / Bucureşti, 2015), iar cu un remarcabil talent şi cu farmec scriitoricesc, de Adrian Bucurescu (în cărţi precum „Dacia magică”, Bucureşti, 1999, ori „Dacia secretă”, I – II, Bucureşti, 2013, respectiv 2014) şi alţii;
  • semiotica şi mitologia, arii de investigaţie în care autorul huşean se-ntîlneşte cu preocupările cercetătorului bucureştean anterior pomenit („Dacia divină”, Bucureşti, 2004), ori cu cele divulgate de Nicolae Miulescu („Dacia: Ţara Zeilor”, Cluj – Napoca, 1993), de Dumitru Bălaşa („De la Zamolxis la Iisus Hristos”, Bârda / Mehedinţi, 1993), de Eugen Lozovan („Dacia sacră”, Bucureşti, 1999), de către Daniel Roxin („Spiritul dacic renaşte”, Bucureşti, 2013), de Napoleon Săvescu („Călătorie în Dacia, ţara zeilor”, Buzău, 2014) şi de încă mulţi alţii;
  • lingvistica şi filologia, teritorii asaltate în ultima vreme de contribuţii răscolitoare precum cele semnate de Lucian Iosif Cueşdean („Sistemul sumerian al limbii române”, Bucureşti, 2000; „Limbajul morfemelor şi limba dacilor”, Bucureşti, 2004; „Româna, limba vechii Europe”, Bucureşti, 2006; „Romanian, the First Language of Europe”, Bucureşti, 2008, respectiv „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, Bucureşti, 2012), de Mihai Vinereanu („Originea traco-dacă a limbii române”, Chişinău, 2003; Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2008; „Rădăcini nostratice în limba română / Nostratic Roots in Romanian Language”, Bucureşti, 2010, respectiv „Adevăruri incomode despre limba română”, Bucureşti, 2018), de Ioan Olimpiu Luca („Gramatica limbii traco – geto-dacice”, Bucureşti, 2010), de Lucian G. Costi („Limba romînă: naşterea şi falsurile istorice”, Bucureşti, 2016), de Adrian Bucurescu („Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Bucureşti, 2005), de Eugen Nicolaescu („Vorbele din plumb: plăcuţele de la Sinaia – lectură intermediară”, Bucureşti, 2014), de către Daniel Roxin („Enigmele tăbliţelor de la Sinaia: scrieri geto-dacice care tulbură istoria”, Bucureşti, 2018) şi de mulţi, de foarte mulţi alţii;
  • geografia mitologică (parcursă, între alţii, de Alexandru Doboş, în „Dacia: izvorul neamurilor”, Craiova, 2006), la incidenţă cu geografia fizică, domeniu în care însuşi autorul cărţii şi-a pus amprenta prin volumul „Vulcanii noroioşi din România” (Iaşi, 2011), urmat de Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru, Iaşi, 2014.

Continue reading „Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN”

Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

L-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor`50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

O altă parte din bucurii, pe vremea aceea, le trăiam la căminul cultural unde mă desfăşuram cu largheţe. Sătenii mă aplaudau şi mă îmbratăţişau cu toată dragostea, căci multe erau aspectele despre care nu avuseseră habar. Anii s-au scurs, au venit şi au plecat din viaţa mea multe alte întâmplări având acelaşi izvor, dragostea de scenă, învăluite cu alte întâmplări de tot felul.

De-a lungul vieţii, răsadul acela de demult, scotea la lumină câte un colţ, e drept, mai discret şi numai pentru oameni înzestraţi cu imaginaţie. După ce am terminat studiile la filologia din Cluj şi am luat în primire catedra de limba româna, nu de puţine ori, chiar până am ieşit la pensie, după lectura făcută la orele de curs, elevii m-au întrebat: „N-aţi vrut niciodată să vă faceţi actriţă?”. Dragostea de odinioară pentru arta teatrală, acum, după ce am păşit pragul celor 80 de ani, la întâlnirea cu Florin Piersic, m-a făcut să simt iarăşi adierea ei proaspătă. Îl văzusem şi îl ascultasem pe inegalabilul actor Florin Piersic de nenumărate ori la radio, la televizor şi nu de puţine ori pe scenă. În toate aceste împrejurări mi se părea că îmi apare ca un tablou frumos al vieţii. Dar altceva am simţit când m-am aflat în preajma sa. Mi-a venit în minte o comparaţie între trăirile pe care le avem privind un colţ de natură într-un tablou şi trăirile în mijocul naturii. Una este să priveşti muntele sau marea în tablouri sau pe ecran şi alta este să simţi măreţia muntelui, vraja mării, să simţi tumultul vieţii şi să faci parte din acest tablou, să sorbi aerul încărcat de o energie răscolitoare, să asculţi glasul ce ţi se adresează într-un anume fel numai ţie.

Când te afli alături de Florin Piersic, climatul în jurul tău se schimbă, aerul vibrează, lumina are nuanţe pe care nu le-ai mai întâlnit, buna dispoziţie îţi dă aripi, ţi se încălzeşte sufletul la flacăra spiritului său. Îl simţi ca pe un om apropiat care face parte din tine însuţi, partea cea bună şi luminoasă pe care o avem fiecare în noi. Când îl vedeam pe scena, mintea mea ţesea linii cu care să-i schitez personalitatea căutând omul de dincolo de cortină. Ceea ce atunci era numai o presupunere, acum devenise o certitudine.

Continue reading „Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC”

Festival „Gala Poeziei – ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”

E PREMIERE

Gala Poeziei ȘAPTE INIMI ROMÂNIA
Festivalul-concurs literar-cultural “SLAVĂ ȚIE, CUZA DOMN!”
(ediția 20.12.2020 – 20. 03. 2022)
………………………………………………………………….

TROFEUL “SLAVĂ ȚIE, CUZA DOMN!”:
1. MIHAELA MARIA DINDELEGAN (185.50)
……………………………………………………………………
A. DISTINCȚII acordate în cadrul Festivalului:
(se vor acorda pe întreaga durată a Galei Poeziei)

A1. Distincția REVERENȚA CULTURALĂ “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”:

Se acordă TUTUROR celor peste 500 de participanți la festival, precum și celor care vor participa în continuare (concurenți și non-concurenți), în semn de mulțumire pentru sprijin moral și implicarea sufletească: mesaje de susținere, felicitări, distribuirea și promovarea evenimentului în mediul online sau în alte medii sociale, implicare cu sfaturi, idei, opinii etc – chiar o simplă apreciere a paginii ȘAPTE INIMI ROMÂNIA.

Fără toți cei care iubiți poezia și țara, această Gala Poeziei ar fi devenit o iluzie dar inimile dumneavoastră s-au prins în această Horă a inimilor și vă rugăm să acceptați acest gest minim de recunoștință cu felicitări din ȘAPTE INIMI ROMÂNIA!

Vă așteptăm cu mare drag în Grupul ȘAPTE INIMI ROMÂNIA

https://www.facebook.com/groups/253090876224502/permalink/253090896224500/

și, curând, ne vom întâlni pe pagina web (www.SapteInimiRomania.ro).

 

A2. Distincția AMBASADOR “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”

Se acordă participanților în festival – concurenți și, mai ales, nonconcurenți – care au adus o contribuție importantă în desfășurarea și organizarea festivalului, prin promovarea gratuită a acestui grandios eveniment literar-cultural și social:

  1. Angela Georgescu
    2. Antoaneta Bagdasarian
    3. Coca Mahalu
    4. Cornel Jipa
    5. Daniel Barbu
    6. Daniel Caranda
    7. Dumitrescu Mircea
    8. Dumitru Ichim
    9. Dragoș Ionescu
    10. Eugen Raicu
    11. Florin Sava
    12. Francisc Eduard Balogh
    13. Gabriel Andronescu
    14. Gabriela Boit
    15. Ileana Pușcașu
    16. Ileana Tufiși
    17. Ionuț Calotă
    18. Liliana Picu
    19. Liviu-Radu Bâra
    20. Maria Filipoiu
    21. Mariana Gurza
    22. Marinela Core
    23. Mirela Ispășoiu
    24. Nela Boca
    25. Rochitele Anastasiei
    26. Sandu Chiva
    27. Theodora Cosmina Coloja
    28. Vera Ioana Mocean
    29. Virgil Andronescu
    30. Viviana Pop

De asemenea, această distincție se acordă TUTUROR entităților social-culturale care ne-au sprijinit și ne vor sprijini prin publicarea/acceptarea spre publicare a mesajelor/anunțurilor aferente Galei Poeziei.

PS: În situația omiterii vreunuia dintre cei care ați fost cu inima lângă noi, vă rugăm să ne contactați.

 

A3. Distincția LORDUL POEZIEI “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA” se acordă pentru sprijin moral deosebit și/sau implicare specială:

  1. Stela Ember
    2. George Stroia
    3. Ștefan Popa (comandor de aviație)

************************************************

PREMIILE din cadrul Concursului literar se acordă ca urmare a unei jurizări speciale – jurizare ce s-a efectuat de către un JURIU DE ELITĂ compus din 10 membri (specialiști consacrați în literatură, inclusiv critici literari/membri USR) grupați în 5 subcomisii de jurizare independente.

Au participat 89 de concurenți (178 de poeme)!

Pe parcursul Galei Poeziei, numărul membrilor juriului se va mări progresiv a.î. finala galei va fi onorată cu cât mai mulți specialiști, ceea ce va reflecta o evaluare cât mai exhaustivă a materialelor intrate în concursuri.

Jurizarea se derulează în condiții de confidențialitate garantată, ceea ce face ca identitatea personalităților care jurizează să fie dezvăluită abia la finalul galei.

Nu bucurăm de buna credință a tuturor celor implicați în mecanismul de jurizare și le mulțumim pe această cale pentru serviciile de înaltă calitate oferite fără onorariu!

Dealtfel, toți cei care s-au implicat și se implică în organizarea/desfășurarea acestui eveniment o fac în mod VOLUNTAR, în numele poeziei (al culturii, în general), din iubire pentru țară și poporul român.

***********************************************

ANUNȚ IMPORTANT!
a) TOȚI CONCURENȚI AFLAȚI PE ORICARE TREAPTĂ DIN PODIUMURILE CE URMEAZĂ S-AU CALIFICAT DEJA pentru MARELE TROFEU, cu condiția să participe la toate etapele următoare.
b) CEI CARE NU SE REGĂSESC ÎNCĂ PE PODIUM sunt, de asemenea, înscriși pentru MARELE TROFEU – cu condiția să urce cel puțin o dată pe podium în oricare dintre etapele viitoare.
c) CONCURENȚII CARE SE VOR ÎNSCRIE la oricare dintre etapele-festival ale Galei au dreptul la Trofeul ETAPEI și la TROFEUL FERICIRII (Etapa de Gală).
d) În etapa finală vor fi două trofee:
1. Marele Trofeu ȘAPTE INIMI ROMÂNIA;
2. Trofeul FERICIRII (trofeul etapei finale).
*********************************************************

B.PODIUMUL POEZIEI
S-a stabilit pe baza unui punctaj maxim posibil de 100 puncte
(10 puncte/POEZIE x 10 membri); punctajul a fost trecut în paranteză!

Premiile LOJA POETICĂ “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA”:

B1. Premiul literar-cultural LOJA POETICĂ DE AUR:

  1. MIHAELA MARIA DINDELEGAN
    Poezia “Un drum spre Unire” (93.90)
    2. LILIANA PICU
    Poezia –scenetă în versuri “Cuza Vodă și Unirea” (93.00)
    3. LENUȚA RUSU
    Poezia “Când se prind de mână frații” (92.60)
    4. IOAN AVRAM
    Poezia “Răsărit de țară” (92.30)
    ALEXANDRU FLORIN ȚENE
    Poezia “Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…” (92.30)
    5. CAMELIA FLORESCU
    Poezia “Șapte munți” (92.10)
    6. IONICA BANDRABUR
    Poezia “Să nu uităm de Cuza” (91.90)
    7. MIHAELA MARIA DINDELEGAN
    Poezia “Lipsea un chip” (91.60)
    ROMULUS UNGUREANU
    Poezia “E Cuza Domnitorul” (91.60)

 

B2. Premiul literar-cultural LOJA POETICĂ DE ARGINT:

  1. ALEXANDRU FLORIN ȚENE
    Poezia “Contemporanul nostrum, Cuza…” (91.50)
    2. IOAN GANGA PAHON
    Poezia “Cuza, Întâiul Domn” (90.90)
    MARIA GIURGIU
    Poezia “Curge-n trei culori, veșnicia” (90.90)
    3. CAMELIA FLORESCU
    Poezia “Desăvârșirea” (90.80)
    4. IONICA BANDRABUR
    Poezia “La noi, strămoșii mor încă o dată azi!” (90.70)
    MIOARA OPRIȘAN
    Poezia “La vremuri noi, Cuza Domn” (90.70)
    TEODORESCU LĂCRĂMIOARA
    Poezia “Cuza Vodă” (90.70)
    5. FLORIN SAVA
    Poezia “Foaie verde, iarbă deasă” (90.30)
    6. CONSTANTIN MOLDOVAN
    Poezia “Cuza Vodă” (90.00)
    ROMULUS UNGUREANU
    Poezia “Unirea” (90.00)
    7. ION IANCU LEFTER (post-mortem)
    Poezia “Poftește!” (89.90)

 

B3. Premiul literar-cultural LOJA POETCĂ DE BRONZ:

  1. SILVIA BODEA SĂLĂJAN
    Poezia “Dar e nevoie iar de Cuza” (89.50)
    2. IOAN AVRAM
    Poezia “Slavă ție, Cuza Domn!” (89.40)
    IULIANA COZMA
    Poezia “Domn și Domnitor” (89.40)
    LILIANA PICU
    Poezia-scenetă în versuri “Lecția” (89.40)
    MIRELA COCHECI
    Poezia “Ce-ar spune astăzi Cuza Domn?” (89.40)
    3. SILVIA BODEA SĂLĂJAN
    Poezia “La hotarele țării” (89.30)
    VIRGIL TEODORESCU CAPRIS
    Poezia “Tot cu mine și cu zarea” (89.30)
    4. DUMITRU BRANC
    Poezia “Două lacrime sfinte” (89.20)
    MARIA SÂNGERAN-SIBIOARA
    Poezia “Acrostih” (89.20)
    5. GEORGE STROIA
    Poezia “Slavă ție, Cuza Domn!” (89.10)
    MIRELA COCHECI
    Poezia “Maică Românie” (89.10)
    6. IULIANA COZMA
    Poezia “Românie, țară sfântă” (88.90)
    7. CONSTANTIN MOLDOVAN
    Poezia “Mica unire” (88.70)
    CONSTANTIN MOSOR
    Poezia “Pâine fără nume” (88.70)
    INA DUMITRESCU
    Poezia “Unirea” (88.70)

Continue reading „Festival „Gala Poeziei – ȘAPTE INIMI ROMÂNIA””

Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc

          Prin totalitatea valorilor spirituale şi materiale se regăseşte mereu omul, fiinţa umană care comunică continuu cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare doar pentru a găsi izvorul sau drumul etern spre lumină, spre cultură, spre civilizaţie. Anume omul este acel izvor de lumină care prin complexitatea fenomenelor spirituale dă viaţă proceselor evolutive civilizate, concomitent dezvoltând atât natura proprie, cât şi întreaga comunitate a acestuia. Omul, înzestrat cu inteligenţă, are capacitatea de a dezvolta lucrurile până la cele mai sofisticate nivele ale existenţei. Astfel, prin capacitatea intelectuală, se produc acele acţiuni ce inspiră şi provoacă omul spre culmi măreţe şi anume: în a concepe și a pune în lumină creaţii de valoare –  creaţii artistice, culturale, științifice etc.. Respectivele procese, parte componentă a spiritualităţii, includ în sine inteligenţa, insistenţa, dibăcia, munca enormă – fenomene naturale prin care evoluează omul în pas cu natura. În aşa mod, pentru a crea valori care să surprindă şi să impresioneze întră în competiţie atât nivelul de cultură şi inteligenţă al omului, cât şi dorinţa acestuia de a crea valori desăvârşite pentru necesităţile umane în dezvoltare. Ca urmare, prin complexitatea valorilor spirituale se regăseşte mereu fiinţa umană, care tinde la nesfârşit să cuprindă frumosul din univers, sincronizând în același timp procesul distinct al evoluţiei și al civilizaţiei umane.

          Prin dorinţa de a satisface necesităţile spirituale ale omului prin intermediul artei literare – domeniu ce are drept scop producerea şi reproducerea valorilor estetice – se realizează acţiuni/ activități culturale în scopul de a face existenţa umană cât mai placută şi cât mai atractivă. În acest proces de producere al valorilor estetice intră în joc actorul sau, mai bine zis, scriitorul care ştie să monitorizeze mijloacele de exprimare în a evolua neîntrerupt arta scrisului. Deci, capacitatea intelectuală a fiinţei umane îşi găseşte locul şi poate fi atribuită la acest capitol, deoarece omul este acel ce poate crea cuprinsul frumosului și anume: arta culturii în procesul civilizaţiei umane, cultura reprezentând totalitatea valorilor spirituale și materiale dobândite şi acumulate de om de-a lungul timpului. Așa fiind, prin totalitatea valorilor spirituale se regăsește mereu ființa umană, se regăsește omul care a fondat și  revista „Ofranda Literară”, revistă de cultură cu apariție trimestrială.

            Ofranda literară este o nouă revistă în cultura naţională română, director fiind Liana Nicolae (scriitoare, poetă, eseistă, publicistă, membru al USR), iar redactorul şef Ioan Popoiu (scriitor, poet, teolog, istoric, cercetător literar). Revista este deja la numărul 4-5 în anul 2020, cu 247 pagini, având sediul în București. Cu o denumire foarte frumoasă, elaborată sub mitul unei legende, publicația respectivă întruchipează contribuția în opera de binefacere – un sacrificiu în numele umanității. De la prima vedere revista se prezintă într-o formulă destul de interesantă şi plăcută care formează și unește punctul de atracţie dintre cititor şi lectură. Conţinutul acesteia îşi concentrează atenţia pe subiecte clare, definind imaginea reală a creaţiei literare, având în palmares tematici din diverse domenii ale culturii, fiecare eseu sau studiu redând efectul real al esteticului, acesta fiind în corelaţie directă cu valorile spirituale.

          Din primele pagini ale revistei, în editorial, facem cunoștință cu un articol întitulat „Între posibil și ireal”, scris de scriitoarea Liana Nicolae, o descriere demnă de atenție despre filozofia și cultura umană – lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul publicației. Structurată în multiple secțiuni – editorial, aniversare, poezie, proză, interviu, eseu, orientalistică, literatura diasporei, traduceri, corespondență, memorii, arte, arta spectacolului, spiritualitate, studii și articole, cronici și recenzii, historia magistra vitae – revista își însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare, în ansamblu, conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, aniversări, interviuri, evenimente din trecut și prezent – toate acestea fiind realizate de către scriitori români cu renume, dar și scriitori începători care se prezintă cu lucrări literare de calitate, printre ei regăsindu-se: Ioan Popoiu, Al.Florin Țene, Emil Sude, Mariana Gurza, Mircea Trifu, Val Răzeșu, Adrian Goia, Corina Dașoveanu, Marilena Apostu, Adrian Păpăruz,  Mihail Coandă,  Vasile Dan Marchiș, Răzvan Gabriel Dinu, Gabriela Tănase, Tamara Tomiris Gorincioi, Camelia Cristea, Simona Diana Țîru, Ioan Vișan, Tucu Moroșanu, Carmen Stoian, Viorica Șerban, Vasilica Grigoraș, Cornelia Șchiau, Draga Sbiera, Alexandrina Tulics, Mihaela Cristescu, cât și mulți alții. Tematica lucrărilor puse în circulație exprimă un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența umană. Istorisirile se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă.

          Continue reading „Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc”