De-alungul existenței poporului nostru în spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, acesta a avut ca mijloc de inspirație propia-i existență care și-a exprimat-o în cântece și versuri populare. Datorită condițiilor de trai, a mijloacelor de producție primitive și a fenomenelor naturale pe care nu știau să le explice, omul, datorită acestora, le-a exteriorizat prin sunete, cântece și viersuri, contribuind astfel la nașterea folclorului național, dar mai ales pentru alinarea sufletului său care trecea prin diferite stări psihice, ca rezonanță a mediului înconjurător. Aceste stări, în care predomina suferința, a format unul din aspectele fundamentale ale conținutului exprimat în plăsmuirile neamului românesc. Foarte interesantă este remarca lui Dinicu Golescu: ..O, să cutremură mintea omului când își va aduce aminte că făptura lui Dumnezeu, omenirea, frații noștri, au fost câte zece așternuți cu ochii în soare, și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor, ca, mușcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a se feri (… ) Alți creștini , tot pentru dare de bani, au fost spânzurați cu capul în jos, și alții iarăși în coșare de vite, unde le-au dat fum, și alte multe asemenea pedepse.!“ Pe lângă vicistitudinele naturii și a traiului sărăcăcios, și aceste pedepse au contribuit la apariția poeziei populare, ca un of al durerilor, dar și a unor bucurii zilnice. Dionisie Eclesiarhul 2 în textile sale amintește de aceste situații de la sfârșitul secolului XVIII-lea.
Mai ales situația socială este reflectată în poezia populară, aceasta a dus la revolte și revoluții care s-au reflectat în poezia populară. Această poezie nu este anistorică. Ea este profund condiționată din punct de vedere social și istoric și, exprimând jalea și nemulțumirea celor ce trăiau în condiții mizere și datorită asupririi sociale. Tipică este în privința aceasta ,,Balada iobagului “, în care se rezumă soarta jalnică a omului fără pământ: ,,Of, fârtate, rău mă doare,
Mă doare la inimioară
Și mă taie peste șale,
1-Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824,1825, 1826.ESPLA, Biblioteca pentru toți, 1952.p.84-85.
2-Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Țerei Românești, Râmnicul Vâlcea, 1934, p.93.
N-am nici casă, n-am nici pâine,
huiduit sunt ca un câine!“
Poetul popular a refelctat cu asprime toate categoriile de suferinți ale poporului nostru. Aceste suferințe proveneau și din exploatarea iobagului, a omului sărac, de către oamenii bogați. Această stare o caracterizează plastic și sugestiv Nicolae Filimon în prefața la Ciocoii vechi și noi: ,,Ciocoiul e totdeauna în orice țară un om venal “.
În ciuda vicistitudinilor prin care treceau oamenii, aceștia așteptau un ajutor din partea lui Dumnezeu. Această așteptare se concretiza în rugăciuni și cântece către Dumnezeu și Fiul Acestuia. Se știe acum că orice fenomen folcloric primordial este un fenomen religios care ne transmite o modalitate concretă și reală de a experimenta tradiția spirituală a umanității. Ca să cunoaștem mai bine natura și sensul creștin al realităților folclorice ale României, de a oferi inteligibil omului contemporan semnificația lor spirituală, demersul nostru teologic trebiue sa înceapă cu restituirea încrederii în floclorul roman care a fost aproape înabușit de folcloristica secolelor XIX si XX. Alfel spus, trebuie înlăturate sau ignorate mai intâi barierele folcloristice găsind contactul direct cu lumea spirituală a folclorului român.
Efectiv exista multe interpretari si conceptii folclorice mai mult sau mai putin derutante si contradictorii. Pentru moment amintim un caz recent. Henry H. Stahl, un reprezentant al sociologiei romane actuale, in lucrarea sa: ,,Eseuri critice despre cultura populara romaneasca” a respins temerar analizele filosofice ale lui Lucian Blaga (asupra spatiului „mioritic”) si analizele teologice ale lui Mircea Eliade (asupra Crestinismului „Cosmic”), privitoare la cultura romana de natura folclorica. Este un caz tipic al folcloristicii romane moderne, de a monopoliza, unilateral, folclorul roman.
Fara a agrea concluziile sociologului H. H. Stahl, putem mentiona ca printre competitorii folclorului roman trebuie enumerati de asemenea filologi, istorici, folcloristi, etnologi, etnografi, muzicologi etc. Natural, fiecare este interesat in cel mai inalt grad sa afirme propriile sale orientari ideologice, teoriile sale, metodele sale si bineinteles propriile sale analize. Aceasta multitudine de opinii si de atitudini mai mult sau mai putin stiintifice denota cel mult, ca daca exista un lucru dificil de inteles si definit, acesta este folclorul roman in totalitatea sa. In esenta, geneza folclorului crestin roman este istoriceste identificat cu geneza Crestinismului popular si cu aceea a natiunii romane. Se pare, in mod paradoxal ca exista o tripla geneza: a folclorului roman, a Crestinismului popular si a natiunii romane. Intr-adevar este vorba de o singura geneza comunitara, aceea a natiunii romane, avand acelasi strat etnic daco-roman, folcloric si crestin. In acest caz noi vom remarca cititorilor nostri ca elementele folclorice ale Crestinismului roman ne indica, in mod suficient, o afinitate de structura si mai ales o participare vie a aceleasi esente etnice si spirituale. Dar aceasta nu este totul. A spune ca totalitatea organica a folclorului roman este o realitate distincta cu privire la natiunea romana si a Crestinismului popular, aceasta nu este adevarul exact. Totusi, a accepta ideea unui amestec sau al unui „melting pot” american, al acestor realitati etnice, folclorice si crestine, aceasta ar fi – deasemenea – o aproximatie. Fara indoiala nu este vorba numai de o simpla relatie, ci de o adevarata consubstantialitate folclorica, etnica si crestina foarte veche, relevand (se releva) pana in zilele noastre identitatea spirituala, ontologica a unei substante unice, natiunea romana, care s-a nascut crestina, dupa imaginea si asemanarea cu Dumnezeu. Certificata nu numai prin evidenta apostolica, si patristica, dar, de asemenea, prin evidenta misionara si folclorica, etnogeneza crestina, a Romanilor va demonstra in acelasi timp nasterea crestina a folclorului national.
Se stie ca preistoria spirituala a Crestinismului romanesc se afla in istoria religioasa a Daco-Romanilor si ca, intr-o mare masura, caile etnice ale trecerii la Crestinism pentru stramosii nostri, sunt caile folclorice, adica populare. Este de la sine inteles ca de fiecare data cand vorbim de Crestinismul popular si de folclorul romanesc, gandim ca, Crestinismul romanesc are un substrat folcloric a carui structura a fost evident increstinata in timpul unui indelungat proces de etnogeneza crestina a natiunii romane, care a putut incepe din a doua jumatate a primului secol crestin. Crestinismul popular romanesc, adica folcloric, reprezinta astazi nu numai arhivele sacre ale romanizarii si increstinarii simultane a stramosilor nostri, dar de asemenea si memoria vie a traditiei crestine populare a Bisericii Ortodoxe Romane. De aceea geneza crestina a folclorului romanesc este tot asa de interesanta ca si etnogeneza Romanilor. Creștinismul are o bogată tradiție de exprimare poetică, care datează încă din exemplu, reprezintă o colecție de poeme religioase care sunt încă citite și admirate pe scară largă și astăzi. În Noul Testament, se spune că Isus însuși ar fi vorbit în limbaj poetic în mai multe ocazii. Și de-a lungul istoriei, creștinii au continuat să apeleze la poezie ca modalitate de a-și exprima credința. Exemple:
Folclorul religios românesc a avut în mod egal de la început aceeaşi origine kerigmatică a Sfintei Tradiţii apostolice şi patristice, contribuind efectiv, prin căile sale proprii, la răspândirea populară a predicii Apostolilor şi a ucenicilor lor, vehiculând cu o pietate naţională, câteodată localizând, istoria sfântă a vieţii miraculoase şi dramatice a Domnului nostru Iisus Hristos şi a Mamei Sale, şi de asemenea viaţa sfinţilor, martirilor şi a Românilor, în general. Este o relaţie ( legătură ) directă care identifică folclorul religios românesc cu Creştinismul popular, ca parte constitutivă a tradiţiei locale a Bisericii Ortodoxe Române,
într-un ansamblu comunitar caracterizat de o circulaţie imensă a credinţelor mitice privind viaţa, moartea, crearea omului şi a universului vizibil şi invizibil, obiceiuri şi practici religioase; rituri şi simboluri cosmice: legende creştine şi experienţe spirituale trăite. Toate aceste forme vii de manifestări folclorice creştine şi tradiţionale sunt puternic legate de sărbătorile calendarului creştin şi agrar, de cultul sfinţilor, al martirilor şi al strămoşilor, de viaţa liturgică şi sacramentală şi, mai ales, al dogmelor hristologice, soteriologice şi eshatologice. Actualizând evenimentele biblice în viaţa lui cotidiană, creştinismul folcloric a imprimat Românilor, prin tradiţia creştină primordială, un comportament etnic religios foarte distinctiv în contextul spiritual al <<legii ancestrale a strămoşilor>>, care se numeşte <<română>>, adică creştină. Etnogeneza creştină daco-romană a creat de aproape două mii de ani un mod de existenţă românesc care a fost dotat cu experienţă religioasă şi istorică, cu un sens extraordinar de echilibru şi orientare în credinţa ortodoxă naţională la nivelul Creştinismului folcloric sau <<cosmic>>, păstrând o demarcaţie precisă şi mereu flexibilă, între falsele şi adevăratele tradiţii umane şi divine sau între sacralizare şi desacralizare temporală a lumii. În folclorul religios românesc, ierarhia tradiţiilor este observată voluntar, în acord cu stricta lor obligaţie rituală. Cuvântul românesc << datină >> (care vine de la cuvântul latin <<datum>>) însemnează (semnifică) un act sau un ritual iniţial; o ceremonie originală, ceea ce a fost de la început dat de către strămoşi pentru toţi Românii şi pentru totdeauna. În sfârşit << datinile strămoşeşti>>, tradiţiile ancestrale ale Românilor, sunt mărturii folclorice ale etnogenezei creştine daco-romane şi în consecinţă ale Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Semnificaţia teologică şi istorică este inestimabilă, pentru că naşterea creştină şi formarea naţiunii române coincide şi se interpenetrează simbiotic cu naşterea şi dezvoltarea Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Relaţia folclor român-spiritualitate românească nu este o dualitate culturală autonomă, ci o identitate creatoare a spiritului românesc. Pentru a înţelege mai bine natura şi sensul acestei realităţi spirituale, trebuie abordată ceea ce numim teologie istorică a culturii şi civilizaţiei româneşti. Acolo se găsesc adevăratele sinteze folclorice, la nivel popular sau savant, al spiritualităţii ortodoxe române. Nu este vorba de o simplă <<mentalitate>> retrogradă, ci de o spiritualitate ortodoxă reală, a cărei natură românească, transfigurată de harul divin, a fost descoperită prin folclorul naţional într-o perspectivă teandrică. Folclorul român se explică foarte bine prin el însuşi şi toate raţiunile de a fi, toate motivaţiile populare sunt creştine sau de orientare creştină. Folclorul românesc a devenit o forţă vitală şi permanentă a spiritualităţii ortodoxe populare a literaturii şi a culturii naţionale. Rolul folclorului pentru cultura şi spiritualitatea românească este creator şi decisiv. Ca principiu de identitate naţională a Creştinismului Bisericii Ortodoxe Române, folclorul românesc este o realitate ontologică a etnogenezei creştine a naţiunii române. Folclorul naţional şi Creştinismul popular, prin revalorificarea lor modernă, teologică, literară şi artistică, a creat o spiritualitate ortodoxă românească unică în lumea creştină, având propria sa identitate românească.
Bazele naţionale ale unei veritabile culturi ortodoxe româneşti trebuie să fie fundamentate pe raporturile structurale şi pe legăturile ontologice care există între teologia populară a Creştinismului românesc şi teologia oficială a Bisericii Ortodoxe Române. Folclorul românesc trebuie să fie considerat de teologia oficială fără nici o prejudecată sau idee preconcepută, pentru ca el să poată revela mai bine motivaţiile sale spirituale şi propria sa sacralitate creştină originală. Situând dintr-odată folclorul românesc în semnificaţia sa etnică daco-romană şi în distincţia sa creştină ortodoxă, conferită de tradiţia apostolică şi patristică, teologia românească ar putea în mod cert să regenereze din interior, prin comuniunea sa directă cu gândirea teologică populară a Creştinismului folcloric românesc, pentru gloria ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni.
Revenim la poezia populară laică în care se blesteamă omul hain și exploatator. În varietatea cântecelor populare toate acestea fărdelegi făcute de exploatatori prind glas , exprimând jale și revoltă nelimitată: ,,Trage Radule,-n cimpoi
Doina noastră din nevoi,
Și mi-o trage legănat,
Știi, cu plans amestecat,
Să răsune din Balcani
Jalea ei până-n Banat.“(Filip Drugescu, Câtecile haiducești, la Noua Revistă Română,I, 1900, supliment I, 13 iunie 1900, p.180.).
Toate nelegiuirile pe care le găsim în poezia și cântecul popular se comiteau de multă vreme, dare le s-au intensificat mai ales sub domnia turcilor. Multe cântece au fost inspirate de sfârșitul tragic ale fetelor frumoase, menite să populeze haremurile turcești: ,,Decât roaba turcilor
și sluga cadânelor,
d-o masă morunilor,
cină bună peștilor
și mâncare racilor.“
Fetele mai bine se aruncau în râuri să se înece decât să devină roabe turcilor.
Creatorul popular recurge la alegorie, se transpune în sânul ei sub formă de pasăre, dar și aici este necontenit gonit, ducând viață fără căpătâi: “ Câte păsări sunt pe lume,
Toate cină și s-alină,
Numai eu n-am ce cina
și n-am unde m-alinta,
Că mi-e cuibul lângă drum
și sub tufă de alun.“( Poezie populară culeasă de Mihai Eminescu).
În încheiere, concluzionez: remarc că în varietatea cântecelor noastre populare se cuprind o mulțime de germeni fecunzi, care ascund acele aspirații din care în general s-au dezvoltat marile concepții constructive ale omenirii.Creatorul popular ne-a dat creații care dovedesc că din stadiul necesității unor vremuri tulburi și întunecoase acesta s-a ridicat în stadiul necesității luminate al unei chemări active și cretoare, stadiu în care înfruntă vitregiile sorții și, mânat spre jertfe nemăsurate, procedează la schimbarea civilizatoare a lumii, și ca izvor de inspirație pentru poezia cultă.
Al.Florin Țene