„Eu vin din veacul cel trecut/ sunt vocea unui înger mut…”
(Identitate – Lazăr Magu)
Un scriitor, indiferent de domeniul abordat, se încadrează undeva în literatura căreia îi aparține. Nu poate fi pe dinafară.
Am citit versurile a două volume scrise de poetul arădean Lazăr Magu, oprindu-mă special asupra ultimului „Pași pe cupolă”, apărut în 2019.
Te surprinde categoric tonalitatea poeziilor, structura versurilor, insolitul imaginilor artistice. Căci Lazar Magu nu scrie o poezie de tip eminescian. Prin forma textelor, construcția versurilor se încadrează în generația de poeți postmoderniști, definită destul de clar de ideologul generației, Mircea Cărtărescu: „postmodernismul nu creează, mimează, ia în derâdere, fantazează”. (Postmodernismul Românesc, Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 101.)
Dintre trăsăturile menționate de domnul Cărtărescu este important să nu uităm: ironia, decanonizarea, indeterminarea, „ Arta nu mai e axată pe operă, ci pe experiență, care nu mai este un obiect, ci un proces confuz, incontrolabil, de căutare”. (op. cit., p. 95)
Vom încerca să demonstrăm aceste trăsături asupra poeziei domnului Magu, care se regăsesc, de altfel, în opera unor foarte cunoscute nume ale postmodernismului românesc: Virgil Iaru, Traian Coșovei sau chiar Mircea Cărtărescu.
Totuși, pentru a creiona cât mai cuprinzător portretul creatorului Lazăr Magu, suntem obligați să ne întoarcem un pas înapoi în Istoria Literaturii noastre, la perioada modernistă și neomodernistă. Aceasta deoarece, vom găsi la domnia sa, elemente, idei, structuri poetice pe care le întâlnim în textele unor mari poeți, precum Tudor Arghezi (modernist) sau, mai ales, Marin Sorescu (neomodernist).
Titlul volumului ”Pași pe cupolă” este o metaforă amplă, dincolo de care îl putem găsi pe autoul-poetul Lazăr Magu în foarte multe ipostaze, „pășind (calm) pe cupola globului nostru”, căutând sensuri, explicații, metamorfozărilor prin care a trecut omenirea (planeta întreagă, inclusiv eul poetic): marinarul, căpitanul de vas, îndrăgostitul, medicul, cercetătorul, geograful, etc.
Deși în substraturile sale, este o poezie cu caracter reflexiv, totuși, nu aceasta este trăsătura fundamentală.
Până să ajungem la sensuri, care, oricum, se cer decriptate, versurile șochează, prin asocierea de cuvinte și expresii potrivite, precum la Arghezi: „oseminte vărsate, nume adunat pe o carte, ciorchini de negi”, ca să cităm doar din „Testament”.
Iată:
„Un zeu de brumă, veșnic nesătul/ a început să strângă timpul sul: lovește ploaia ca un foc de armă…” (Autumnală)
„Mestecenii ne scriu pe geam rețete” (Boală incurabilă)
„Te-am iubit …precum electricianul iubește un patent…”(Catarg rupt)
Chiar dacă versurile șochează, prin jocul de idei și de cuvinte, există totuși, substraturi grave care sunt sugerate cititorului. Pare că autorul ascunde totul într-o subtilă ironie, precum odinioară Marin Sorescu. Dincolo de cuvinte, se simte hohotul trist al poetului, poate nerecunoscut de sine, chiar și grave păreri de rău.
„Sunt locuri blestemate pe tragica planetă, / în care orice navă, silită se oprește…/Zvâcnește din adâncuri un negru cap de pește, / purtând la gât o barcă- trofeu și amuletă” (Căpitanul Grant)
Astfel de tristeți se resimt dedesubtul tuturor versurilor, care parcă nu te-ar lăsa să intri în adâncuri: Conversie, Cules de caise, Deshidratare…
Dincolo de aceste sensuri criptate, versurile domnului Magu mai reușesc ceva: prin explorarea „cupolei”, prin pașii calmi, dar perseverenți, domnia sa izbutește să aducă în fața cititorilor, prin sinestezia simbolistă, lumi diferite, timpuri diferite, zone ale existenței din straturi extreme ale „cupolei” noastre. Astfel, un singur text adună în el elemente ale naturii, suferințe psihice, moartea, speranța, cerul…
Minunat!
Asocierea elementelor diferite, dar care, toate, formează propria noastră existență, se găsește în majoritatea textelor : toamna, durerea umană, poveștile cu feți frumoși, himerele…(Melancolie); tinerețea, bătrânețea, iubirea, uitarea, fereastra lumii, natura… (Din adâncuri)
Textele sunt prozaice, ca ale lui Sorescu, dar subiectivitatea, sentimentalismul autorului se resimt de cititor.
Întâlnim imagini artistice lucrate cu răbdare și voință, atent stilizate și pline de rafinament. Valorile artistice ale cuvintelor traduc talentul special al autorului. Există artificii stilistice uneori greu de descifrat, dar imaginile superbe creează efecte surprinzătoare.
Este de înțeles o astfel de țesătură a formei poetice. Ea reprezintă o mască sub care se ascund adevăruri, uneori dificil de decriptat, dar care fac parte din noi, din existența noastră zilnică.
Special aș vrea să subliniez poeziile „Mijloc de locomoție” și „Mamă feroviară”.
Gara este pentru poet „mama feroviară” și de aceea spune într-un vers „transport colivă și jelesc o gară”.
Poza /fotografia devine „mijlocul de locomoție” prin care mirii, nuntașii, transcend viața și moartea: „Tu ții în mână o poză de înmormântare /dar nu vreau să o privesc, ca nu cumva,/ privirea să treacă dincolo…”
Găsim un adevărat miraj în poezia domnului Lazăr Magu. Forma poeziilor atât de diversificată, nu este goală, ci plină de un conținut greu controlabil și găsibil, cum arată domnul Cărtărescu despre literatura postmodernistă.
Dincolo de toate, trebuie să mai specificăm ceva. Majoritatea textelor se termină în stil arghezian. Ultimele două sau trei versuri cad ca o cortină peste întreaga poezie, fiind o concluzie ce lasă deschisă căutarea sensurilor.
Exemplificăm prin câteva finaluri :
„Și-tr-un alt veac, un alt olar/ va modela ulcele iar…” (Metamorfoze)
„E gol de stele cerul, ca o pungă / -păstorii au închis oile -n strungă.” ( Melancolie)
Superbă concluzie ex abrupto, în poezia Globalizare:
„Pe bebelușii care se nasc/ scrie cu pixul: <Made în China>”
Zicem, așadar, că găsim în lirica domnului Lazăr Magu tot ceea ce înseamnă o creație amplă, care cuprinde elemente din epocile importante ale poeziei românești și care reprezintă, totodată, o oglindă vie a timpului nostru literar globalist!
——————————–
Voichița Tulcan Macovei