„Dacă a fost vreodată un principe în lume

   demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta

   e signor Mihai, principele Valahiei.”

(Eudoxiu Hurmuzaki)

 

 

   Mihai Viteazul – Domnul Valahiei s-a confruntat permanent cu agresiunea externă păgână, otomano – tătară, cu cea creştină a polonilor şi habsburgilor, dar şi a coreligionarilor săi interni, voievozii Moldovei şi Transilvaniei. „Marele Ştefan, a cărui faimă fu recunoscută de toată lumea, şi nu numai în perioada cât a domnit, ajunsese la concluzia că sunt mai periculoşi creştinii din jur decât imperiul otoman, care măcar nu afişa solidaritatea creştină.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148)

   În acel sfârşit de veac XVI, Polonia trăia aceleaşi tendinţe expansioniste precum imperiul habsburgic, motivată de orgoliul excesiv de a se dori o mare putere, vanitate care a costat-o de trei ori desfiinţarea ca stat. Mai mult de o jumătate de secol cât au durat domniile lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său Petru Rareş plutea asupra lor spectrul ruşinii după catastrofala înfrângere de la Codrul Cosminului (1497), când leşii au fost înfrânţi şi înjugaţi să are terenul pentru plantarea pueţilor de stejar din care a odrăslit apoi celebrul Codru Dumbrava Roşie sau înfrângerea din 1530, când Voievodul Rareş a cucerit Pocuţia.

   Tendinţa de ocupare a tronului Moldovei de către Mihai Viteazul i-a speriat îngrozitor pe polonezi, fapt pentru care l-au declarat duşmanul lor de moarte, sărindu-i în ajutor lui Ieremia Movilă, uneltind permanent şi acţionând continuu împotriva Valahului care devenise o ameninţare deopotrivă pentru păgâni şi creştini.

   Extinderea Porţii Otomane spre centrul Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat disperarea hasburgilor să instituie degrabă Liga antiotomană, Cruciada creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea.

   Pe acel fundal geopolitic european a apărut Steaua-Cruce a lui Mihai Viteazul „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi, ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul omenirii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 148)

   Dacă, orgoliosul hasburg Rudolf al II-lea l-a acceptat şi l-a suportat ca pe un rău necesar, Polonia văzându-se ameninţată în interesele ei hegemonice, l-a jucat pe labilul Ieremia Movilă, sugerându-i că fratele lui ar putea ajunge pe tronul Valahiei, astfel că dinastia Movilă s-ar extinde asupra celor două principate române, făcându-l astfel, unealta lor cea mai agresivă împotriva lui Mihai Viteazul. Perfidul Ieremia Movilă s-a îndârjit atât de mult în laşitatea sa încât a pus la cale chiar un complot privind otrăvirea Valahului Voievod.

   La rândul său Rudolf al II-lea, eclipsat de steaua Viteazului Domn, îl sfătuia continuu să amâne campania împotriva lui Ieremia, pentru a nu intra în conflict cu polonezii, mai ales că otomanii se aflau la porţile Oradei şi Timişoarei. Adăpostirea însă a lui Sigismund Bathory de către Ieremia Movilă a grăbit campania lui Mihai.

   Oastea Valahului, redusă ca mercenari, s-a completat prin corpuri de strânsură. Înainte de a-i veni cu oaste în ajutor cancelarul polon i-a trimis lui Ieremia o epistolă strategică, îndemnându-l, „Anume să nu dea luptă, ci să se întărească la Suceava cu arme şi merinde îndestul şi să întârzie acolo înaintarea duşmanului până va putea căpăta ajutor de la oastea măriei sale regelui (Poloniei). Dacă la Suceava n-ar fi loc bun de apărare, să se întărească în munţi sau în locuri cu ape şi copaci. Dacă n-are încredere în moldoveni, să aşeze numai poloni în cetatea Sucevei şi el cu restul oştirii să stea în alt loc cu arme şi provizii pentru apărare, aşteptând sosirea oştilor regelui. Ieremia se închise în cetate cu restul oştenilor, cu fratele său, mitropolitul Gheorghe, cu Luca Stroici, Nistor Ureche şi alţi boieri. Sosit în faţa bătrânei cetăţi de la Nistru, Mihai Viteazul trimise o somaţie mitropolitului şi boierilor închişi acolo, prin care îi sfătuieşte să îndemne pe Ieremia… să predea cetatea, căci va putea să plece unde va voi.” (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Corint, Bucureşti-2002, p. 63-64)

   Moldova s-a întins peste veacuri prin faima marilor ei Voievozi eroi-martiri şi ctitori, a culturii-religioase, a monahilor, a Vlădicilor deosebiţi, a cărturarilor de seamă, dar şi prin tradiţia vitejească a unor mari cetăţi de scaun precum Neamţ şi Suceava. „Dintre toate cetăţile evului mediu european, despre puţine se poate spune că au fost invincibile precum cetatea de scaun a Sucevei sau nemuritoarea prin glorie cetate a Neamţului.” (Dan Lucinescu, op. cit., p.149)

   Cetatea Neamţ l-a surprins şi înfiorat pe regele polon Jan Sobieski (1674-1696) şi oastea sa prin lupta, vitejia şi eroismul mănunchiului de plăieşi, care au apărat-o cu demnitate, stârnindu-i admiraţia, precum odinioară cei 300 de spartani neînfricaţi ai regelui Leonida în nemuritoarea bătălie de la Termopile din anul 480 î.d.Hr.

    Cealaltă fortăreaţă, la fel de ilustră Suceava, ale cărei ziduri au sfărâmat ghiulelele lui Soliman Magnificul şi pe cele ale polonezului Albert Iagellon, l-a fascinat poate mai presus de renumita Cetate Alba Iulia, ca o chemare profetică peste veac. Îi simte măreţia legendară în care a rămas peste curgerea veacurilor statornicia credinţei şi a libertăţii. Simte grandoarea Moldovei. Poate că sângele martirului voievod, celălalt cu nume de viteaz Ioan Vodă este încă proaspăt la Roşcani.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)” →

      „Faptele lui îl pomenesc pe Omul

      trimis de Dumnezeu care acum trei

      sute de ani a venit pe pământ să facă

      un singur trup din românimea întreagă.”

 (Nicolae Iorga-Bucureşti, 1901)

 

 

   Legitimitatea Prezentului unui popor, a unei naţiuni, a unui neam o dă Trecutul, iar pe cea a Viitorului o dă prezentul care se asumă şi îşi trage seva din gloria trecutului.

   Memoria Trecutului glorios încrustat în obârşia sa religioasă este Osia neamului, a naţiunii, a poporului în drumul lor către dăinuire, către transcendent, către nemurire.

  

   Marele savant al Istoriei naţional-universale, Nicolae Iorga, arăta că un  popor, o naţiune, un neam nu sălăşluieşte în dăinuire doar prin limbă, religie, vatră, etnie, ci „şi prin amintirea unui trecut care este acelaşi pentru toţi. E bine să i se vorbească unui popor de oamenii lui mari, despre fruntaşii unui popor, despre aceia prin cari a fost mai mare, mai vrednic de laudă poporul acela, despre dânşii trebuie să se audă pretutindeni, în graiul tuturora.” (Istoria lui Mihai Viteazul pentru Poporul Românesc, p. 291, în Scrieri Istorice, Vol. I, Ed. Albatros)

   Precum un Om mare, un Om ales, un Om hărăzit de Dumnezeu în Lucrarea Sa pentru istoria unei Naţiuni, face ca acea Naţie să fie mare, aleasă şi binecuvântată prin el, la fel se cuvine ca la rândul ei Naţiunea întreagă să-l preamărească în veci.

    Nu doar unii istorici, artişti, câţiva poeţi-scriitori ori o parte din cler, ci tot poporul are menirea să-l cinstească pururea, prin toate generaţiile care curg din el spre eternitate.

   „Precum orice francez îşi cunoaşte pe de rost începutul lui Telemaque a lui Fenelon (ne îndemna boierul-istoric, erou-martir Constantin Gane), astfel orice român ar trebui să ştie pe dinafară începutul istoriei lui Mihai Viteazul, de Bălcescu, fiindcă e un model şi de limbă şi de frumoase simţăminte româneşti. „Deschid sfânta carte, unde stă scris gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertate şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare dintre Voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea.” (Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 110)

   Ardealul valah al Daciei Mari strălucea odinioară de înţelepciunea lui Zamolxis, de gloria regilor – preoţi, de mândria neînfricaţilor ostaşi hărăziţi nemuririi, de hărnicia ţăranilor, de chibzuinţa păstorilor, de măiestria cântecelor, de iscusinţa fecioarelor, femeilor şi mamelor care ştiau să pună în armonie casa, familia, portul, rugăciunea, creaţia populară, dându-i încununarea regească şi divină prin trecerea liberă, voită de la sacerdoţiul geto-dac la rânduirea mesianică a creştinismului hristic ortodox.

   Până la venirea „migratorilor moderni” în Ardeal, a hoardelor de maghiari, saşi şi secui, totul era în rânduială, cu măsură, totul vibra sacru în cosmosul lor străbun, de la cneaz, voievod, ţăran, preot, meşteşugar, păstor, familie, libertate, tradiţie, natură, rugăciune, morală, pământ şi cer. Apoi, deodată totul s-a schimbat, stăpânul a devenit sclav, iar uzurpatorul stăpân. Sceptrul libertăţii s-a prefăcut în jugul robiei.

   „În cetăţuia muntoasă a Ardealului, în văile de la stânga Tisei, locuiau plugarii şi păstorii români, cari ţineau pe umeri strălucirea şi puterea ungurilor din castele şi de la Curte, saşilor, bogaţi din oraşe. Atunci, ca şi acum.” (N. Iorga…, p. 292)

   Liga Creştină,susţinută la 4 Iulie 1593, prin bula papei Clement al VIII-lea, sprijinită de împăratul german Rudolf al II-lea, încurajată de orgoliosul principe maghiar Sigismund Bathory, avea ca înfăptuitor doar pe Viteazul Voievod Mihai al Valahiei. „Dar pentru asta era făcut: pentru a face să scânteie oţelul lui sigur la soarele luptelor biruitoare. Când prilejul de a lovi se înfăţişă, el fu cel dintâi în picioare. Sufletul îndrăzneţ, voinţa neînfrântă a strămoşilor trăia în acest viteaz fără pereche.” (p.297)

   Ieremia Movilă al Moldovei era închinat turcilor şi încuscrit cu polonezii, voind să-şi pună fratele Simion Movilă în locul lui Mihai Viteazul, tot cu ajutorul leşilor. Marile puteri, încă, nu-şi reveniseră de pe urma marelui şoc provocat de cutezanţa şi biruinţa Valahului, dar totuşi Movileştii şi ex-principele Transilvaniei Sigismund Bathory, aflat în Moldova, se grupau sub scutul armat al Poloniei, care urmărea consternată evoluţia politică a Voievodului Mihai, ce putea să vizeze cele două provincii Pocuţia şi Podolia, care aparţinuseră Moldovei, ca drept feudal voievodal.

   „Curtea pragheză îşi manifestase ostilitatea faţă de proiectata campanie din Moldova cât şi faţă de intenţia de aducere a moldovenilor la ideea unirii sub sceptrul lui Mihai încă din vara anului 1598, după cum, reiese din raportul comisarilor Ştefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy: „Noi însă l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu pună la cale ceva contra Moldovei, după cum aveam poruncă de la Majestatea Voastră sacră. Iar el a răspuns că nu vrea să năruie Moldova, nu ea îl duşmăneşte pe el, ci (să-l alunge) pe Ieremia Movilă.” De aceea, sarcina dificilă a domnului fusese, în perioada 1597-1599, aceea de a găsi pretexte plauzibile pentru Curtea de la Praga.” (Mircea Dogaru, Singur împotriva Europei – Mihai Viteazul (1593-1601), Phobos, Bucureşti-2005, p. 102)

   Mihai, Voievodul Valahiei şi al Ardealului şi-a justificat împăratului Rudolf al II-lea planul intervenţiei sale în Moldova, pentru a contracara alianţa celor trei, Jan Zamoysky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, care complotau împotriva sa. „Trebuie să-l alung cu forţa pe acel voievod al Moldovei, ca duşman al creştinilor, nu pentru a-i cotropi ţara şi nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să nu poată aduce o piedică în planul expediţiei în Turcia.” (ibid., p. 102)

   Dincolo de declaraţiile şi argumentele Valahului, Rudolf al II-lea trăia însă cu convingerea că Mihai voia sigur refacerea Daciei Mari, mai ales că avea în Moldova o grupare boierească şi poporul, favorabili planului său de întregire. Astfel, că refugiul lui Sigismund Bathory în Moldova lui Ştefan cel Mare, i-a adus pretextul de care avea nevoie. „Sigismund Bathory, care are de gând să atace din Moldova, ajutat de o mare armată de turci şi de tătari; am socotit că trebuie să-i fie zădărnicită ocazia de a reuşi înainte de a-şi spori puterile. Acum îndreptăm o armată contra lui însuşi, evident cu acel scop, ca Dumnezeu, sporindu-ne forţele, să împiedicăm la timp forţa şi avântul lui.” (concluziona iezuitul Bartholomeu Pezzen, c.f. Mircea Dogaru, p.103)

    Alături de „argumente”, Valahul revendica întreg teritoriu românesc, „toate teritoriile de la Marea Caspică, până la oraşele Buda, Alba Iulia şi Solnoc.” (p. 103)

   Campania din Ardeal a Voievodului Mihai a avut girul sultanului Mehmed III Adil (1595-1603), care se răsfrângea şi asupra celei din Moldova, fapt ce i-a apropiat pe habsburgi de poloni printr-o înţelegere secretă. Acordul sultanului fiind adus la cunoştiinţă chiar de către el, prin hrisov în Februarie 1600, regelui polon Sigismund III Vasa (1587-1632): „Cum Mihai, având de acum asigurată alianţa din partea noastră şi steagul dat de noi, uşor a ajuns să aibă oaste mai puternică, neţinând seama nici de noi, nici de oastea noastră. Astfel, deci, s-a ajuns că, prin voinţa şi sub privirea atotputernicului Dumnezeu, a înfrânt oastea lui Andrei Bathory, voievodul Transilvaniei; pe acesta însuşi şi pe mulţi din însemnaţii lui domni bătându-i a luat domnia Transilvaniei şi a adus-o sub puterea şi în stăpânirea sa.” (ibid., p. 104)

   Lângă acordul său în favoarea Valahului, sultanul a aşezat şi ameninţarea faţă de cei care iar sta împotrivă Voievodului Mihai, în speţă regele polon şi voievodul moldav, prin ceauşul Djafer: „…să fiţi prieteni faţă de prietenii noştri, după pilda strămoşilor voştri şi să fiţi duşmani duşmanilor noştri, astfel că aceste două provincii şi ţări, atât pământul Transilvaniei cu voievodul său, cât şi al Ţării Munteniei cu voievodul Pătraşcu, precum şi supuşii şi oamenii din amândouă aceste ţări.” (p.105)  

   De ce, totuşi Curtea de la Praga şi-a dat de nevoie acceptul campaniei din Moldova a lui Mihai, ştiind intenţia lui, dar şi faptul că vor intra în conflict cu Polonia?

   Explicaţia habsburgilor are trei variante: 1. Au fost încredinţaţi că Mihai v-a pierde bătălia şi atunci problema Transilvaniei se va rezolva de la sine; 2. Dacă Valahul v-a învinge v-a fi lichidat ulterior şi atunci cele trei ţări valahe vor intra sub autoritatea imperiului Romano-german; 3. Au acţionat din teamă. Ordinea acestor previziuni însă a fost inversă: teamă, învingere, înfrângere.

   Rudolf al II-lea era conştient că Mihai Viteazul promova strategia unei politici europene, „pentru gloria neamului său”, care aşa cum remarcau mulţi contemporani, precum Eustachio Fontana, „în toate discuţiile lor publice sau particulare”, îl asemuiau „datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părţi ale Europei” ca pe un „nou Alexandru Macedon.” (cf. Mircea Dogaru, op. cit., p. 106)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului (III)” →

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

                                               (II)

   „Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier

   Şi zalele-i zuruie crunte,

   Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

   Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

   Iar barda-i din stânga ajunge la cer,

   Şi VODĂ-I un MUNTE!”

            (George Coşbuc)

   Peste acele straturi – stări încrâncenate învingătorul nobilimii uzurpatoare din Transilvania a aşezat Limba română, rânduind o parte dintre marii săi boieri olteni în dregătorii după rangul şi meritul lor, astfel: Teodosie Rudeanu cancelar (logofăt) pentru Ţara Românească şi Ardeal, banul Mihalcea Caragea, vicecancelar pe lângă stările Transilvaniei, ajutat de postelnicul Preda Buzescu, marele stolnic Stoichiţă din Strâmba, armaşul Sava, Petre Grigorovici Armeanul, spătarul Tudor, postelnicul Duma, vistierul Bărcan ş.a. A numit în fruntea cetăţilor pârcălabi de seamă fapt ce a „bucurat mult” nobilimea autohtonă şi aşa destul de ostilă şi de veninoasă. Domnul însuşi poseda de pe vremea lui Sigismund Bathory multe moşii, precum „cinci sate în comitatul Solnoc-Dăbâca, pe Valea Lujerdiului şi a Lonei, satul Mănărade (lângă Blaj), satul şi castelul Buia (la sud de Mediaş), de care ţineau cam 30 de alte sate.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.93)

   În vara anului 1600, în luna Mai, Voievodul Ţării Româneşti şi al Ardealului, a pornit spre Moldova care i s-a închinat cu uşurinţă, astfel că la 6 Iunie 1600, Mihai Viteazul a păşit ca un biruitor Rege dac în marea sa Dacie, intitulându-se, „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.”

   Aşa arăta primul document emis la Iaşi, apoi cele apărute la Alba Iulia. Letopiseţul brâncovicesc îl numea „regele Mihai”, iar voeievodul Radu Mihnea, îl amintea de „crai în scaunul Bălgradului şi a întregii Ţări a Ardealului.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1894, p. 178; C. Rezachevici, Prima unire a conducerii celor trei Ţări Române de către Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 13)

   Hotarele Ardealului cu Ţara Românească, l-a atenţionat Viteazul Valah pe suveranul habsburg să rămână cele de pe vremea împăratului Maximilian al II-lea şi a lui Ioan Sigismund, adică „restituirea Oradei cu ţinutul Bihorului, a Husztului cu ţinutul Maramureşului, a ţinuturilor Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi a altora… Muntenia, Moldova şi Ţara Transilvaniei le va da Măria Sa regele Mihai Viteazul fiului său, Nicolae, şi urmaşilor săi de viţă bărbătească.” (C. Rezachevici, Prima unire…, p. 26)

 

   La conducerea Ardealului, Voievodul valah a stat 11 luni, vreme în care a convocat Dieta de 5 ori, întrunindu-se doar de 4 ori, fiindcă ultima a fost anulată de răscoala nemeşilor, permanent revoltaţi împotriva lui Mihai Viteazul, împotriva valahilor.

   În prima dietă s-au reaşezat drepturile secuilor, în cea de-a două a scos clerul ortodox din starea de iobăgie, în cea de-a treia s-a îmbunătăţit starea iobagilor, iar în cea de-a patra şi-a impus în paralel cu nobilimea administraţia boierilor săi valahi.

   Feudalii maghiari, saşi şi secui care, timp de secole au oropsit şi decimat valahii ardeleni,  s-au trezit în faţa unui Voievod valah, devenit stăpânul lor. „Mii de oameni în iţari şi opinci îngenunchiau în praful uliţelor şi al străzilor din Alba Iulia, care fură inundate de populaţia satelor învecinate, cât şi a celor situate la distanţe mari. Marea minune se produsese, aşa cum numai Bunul şi Blândul lor Hristos, în care credeau nemărginit, o putea face.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi, 1998, p. 137)

   La intrarea triumfală a VALAHULUI – Cuceritorul Ardealului în Alba Iulia, noianul de umilinţe seculare au aprins vulcanul mândriei naţionale dacoromâne. „Miile de iobagi, cneji şi voievozi, striviţi de ocupanţii sosiţi de nu se ştie unde, formau scuturi de neînvins peste corpurile slăbite ale răsculaţilor. Pe pământurile strămoşeşti apăruseră conace pline de bogăţii, cu luxul şi abundenţa acumulată din sudoarea muncii lor de peste două secole. În acele castele şi clădiri fastuoase ei erau pedepsiţi pe nedrept prin biciuire sau casne de inspiraţie străină de locurile lor.” (ibid., p. 138)

   În scurtata sa viaţă şi mai scurta domnie în Ardeal, realizările regelui dac Mihai Viteazul au fost remarcabile. În fruntea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului l-a aşezat pe vlădica Ioan de la Prislop, sub care s-au reunit toate eparhiile româneşti din Transilvania. Domnul valah a ctitorit bisericile de la Lujerdiu-Cluj, Râmeţ-Munţii Apuseni, Făgăraş, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului. A numit ierarhi la Vad, Muncaci, Scheii Braşovului, iar preoţii români au fost scutiţi de dările grele care-i apăsau.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)” →