Lemn de vioară, inima
Copacul transcendental
aripă orientată spre cer
deschide al vieţii portal,
reculegere şi patima,
lemn de vioară, inima.
Rădăcinile grele
de visuri şi esenţe
primordiale şi ultime,
râvnesc să soarbă din soare
lumini roditoare.
Crengile încărcate
de fructe, larve, humă
se vor purificate
cu lacrimi de lună.
Inimă de gheaţă, inimă de jar
lemn de vioară,
mormânt, cruce, altar.
Totu-i mirific
totu-i doar un joc,
înnăscut, repetat,
ştiut pe de rost.
Joc de noroc.
Începutul e zbor
sfârşitul e zbor,
lemn de vioară, inima,
copacul transcendental,
umple spaţiul, ca un ascet
între răsărit şi apus, A şi Z.
Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?
Pretutindeni, semnele timpului.
Unele, ascunse perle în inima credinţei,
altele, cicatrici aparent vindecate
pe scoarţa sufletului.
Unele, bijuterii ale soarelui,
purtate umil de natură.
Altele, victorii ale minţii,
trimf al aroganţei şi risipei.
Pretutindeni sunt noduri marinăreşti
ori noduri gordiene ale încercărilor.
Uneori rochia speranţei e atât de largă
de poate-mbrăca omenirea.
Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă,
încremeneşte acordurile viorii
şi formele-şi pierd aura.
Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte,
născute ori ucise acum,
în clipa împărăţind conştiinţa.
Vei cânta rapsodia iubirii?
Vei trece mut, lebădă încrustată-n marmură?
Vei fi aripă în stolul visurilor albastre?
Ori frunză cenuşie de renunţări?
Ce vei însemna acum pe pânză?
Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?
Zbor
Sunt ca o pasăre,
cu o săgeată-n aripă.
Zborul meu albastru
e cântec, voință,
credință, bucurie, visare.
Colivia mea cu ferestre deschise
e ca un colier la gâtul lunii.
Libertatea e fără preț, fără margini,
nu pot s-o cumpăr, nu pot s-o vând
n-o pot primi sau oferi
e numai o stare de spirit.
Sunt ca o pasăre
cu o sageată-n aripă
dar spiritul meu e liber.
Liber ca sageata pornită din arc.
Liber ca pasărea țintind cerul.
Cum aş putea…?
M-am lăsat strivită sub copitele timpului,
Cal fantastic, galopându-mi viaţa,
Să mă pătrundă clipa, măreaţa,
Cu gheaţa şi jarul nerostit al cuvântului.
M-am lăsat întinsă pe-a dorului roată,
Flacără-nvârtind cercul speranţei,
Chemările prinse-n sfera rezonanţei
Lumina dorului de-amurg reflectată.
Cum aş putea ecoul dragostei să-l prind
Când se loveşte de-al tăcerii nimb
Să-i dau putere de cascadă-ntr-un sonet,
Să clocotesc, să strig vis de poet?
Cum aş putea, în trecătoarea clipă
Să fiu tumult, tăcere, ţărână şi aripă?
——————————
Valentina TECLICI
Napier, Noua Zeelandă
28 ianuarie 2022