Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019

         Poezia domnului Mihai Păcuraru nu este mimesis, nu este deloc mimare și nici simplă versificare în stil clasic sau modern.

         Mărturisesc faptul că m-a atras titlul acestui volum, care însă a zăcut câteva luni pe birou, fără să înțeleg de ce. Dar, deschizându-l și citind, am înțeles. Versurile nu ne transmit de la început mesajul. Trebuie să te lași cuprins de text ca să poți trece dincolo de acesta, în căutarea sensurilor.

         Titlul conține imagini abstracte, greu de surprins cu privirea sau chiar cu imaginația. Putem totuși decodifica o stare de bine, de încredere a poetului în sine însuși. Volumul are trei capitole, fiecare cu titluri la fel greu de decriptat: a) Zbor într-un ochi de vultur; b) Puzzle aleatoriu; c) Ușa din întunericul verde.

Întregul volum are un stil singular, care m-a dus cu gândul la nedescriptibilul Ion Barbu. Aceasta deoarece, poezia domnului Păcuraru este una ermetică, de tip analitic, ale cărei sensuri se cer descifrate, lucru vizibil chiar din titluri:  Ca un porumbel în gura unui șarpe; De la tălpile pământului; Rachete de îngropat dansul; Roșu de leagăn, roșu de plecare, Clovni de cuvinte, Copil alăptat de anotimpuri, Un pescăruș țipă numele tău; Rachete de îngropat dansul, etc.

         Desigur, am încercat să înțeleg mesajul.

         În centrul volumului se află trei strofe dedicate lui Alain Bosquet, poet și prozator francez al sec XX, care i-a fost autorului „un reper în poezie”, după cum ne-a mărturisit. Din cele „Trei poeme de inimă și creier” putem desluși care este scopul poeziei domnului Mihai Păcuraru: să cerceteze, să caute „jarul rece” „ce îl ridică în căușul din inimă/ aproape de creier, într-un mic/ joc nebunesc de-a poemul și poetul”.

         Tot din aceste versuri putem reconstitui câteva tușe de portret care vor fi întregite pe parcursul volumului. Poetul se definește a fi un luptător prometeic, încrezător în zborul și misiunea sa. De aceea, mărturisește „Voi mai scrie în secunda ca un balon/ ridicat de la pământ în mine/ eu fiind infinitul și piatra/ pe care am însemnat/ anul lui Prometeu devorat de vultur”.

         Căutând noi indicii ale eului poetic, vom găsi destul de multe versuri în care Mihai Păcuraru se dezvăluie. Nu o face în mod direct. Imaginile sunt insolite, iar uneori, „versul liber rupt”, după voința autorului, care caută sensuri, supunând cuvintele .

         În „Regizor de lacrimi”, ca și în toate textele, de altfel, găsim elemente stilistice, pe măsura sensurilor ce se cer descoperite: metafore încifrate: simfonie ce-mi strânge trupul/ număr inventând cifre pentru fiecare arcuire); epitete în repetiție: lacrimi albe de copil, lacrimi albastre de tânăr, lacrimi verzi, galbele și mov…;. comparații: căldare imensă cât o poftă; saci grei în spinare ca animale.

         De menționat că scopul propus de poet în versurile sale este „facerea nefăcutului”, iar acest lucru ne duce cu gândul la necuvintele lui Nichita Stănescu. Căci poetul se transformă într-un căutător de porți închise, într-un cercetător care analizează toate lucrurile pentru a le descoperi adâncul. Tocmai de aceea, în versurile sale predomină substantivele și verbele.

         Timid dar categoric, domnul Mihai Păcuraru se vede nu doar un regizor, ci și un Pygmalion care are în el dorința de re-creare a frumosului. De fapt, este dorința autorului de a reconstrui lumea, de „a atinge neatinsul”.

„Am vrut să creez o imagine cât un zgârâie-nori/ și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba, / albinele, copiii, lunecând pe propriile vârste/ femei și bărbați, uitând de sentimente, cu/ dorința unui eden cât o curte de țară, cu pomi/ de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascuselea (…) Și-ncet, prin balada cu ninsori, am trasat/ un contur pe un bloc desprins din munte,/ unde marmura cântă în mâinile mele-/ vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.” (Pygmalion)

         În această re-creare, volumul „Verde Traversând Amiaza” aduce în fața cititorilor universul, lumea și viața însăși, așa cum sunt surprinse în viziunea pătrunzătoare a domnului Mihai Păcuraru.

         Fiind o poezie de cunoaștere, cititorul are nevoie mereu de decodificarea textelor. Deși versurile par greoaie, până la urmă, înțelegem că greutatea lor este dată de adâncimea semnificațiilor. Acest lucru te atrage, te obligă la analiza lor și la descoperirea semnificațiilor vizate de eul liric.

         Lumea este, astfel, un cerc, „un dans de spirală și zvâcnirea pământului”, „o croială de timp/ dăruit, mișcare de dans larg cu brațele deschise/ spre micul infinit de la tine până la Adam”. (Cerc) Excelent este descrisă și în poezia „Bâlci”. Lumea este înfățișată aici prin elemente, simboluri care sunt luate din toate domeniile existenței: miticul, atmosfera, domeniul militar, jocul, natura, universul ființelor: „Călușei, tiribombe, păpuși trase de sforile/ vieții, femei cu barbă și fără, tăvălite prin grâul înflorit,/ înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,/ oglinzi, în care te vezi, te tot vezi, până ce/ nu se mai zărește prin pâclă/ decât muntele urcat odinioară de Sisif”.

         Foarte multe texte prezintă natura și viața omului, surprinse în imagini și figuri de stil la fel de profunde. „Viața e focul și fumul de/ pe dealuri, aprins continuu, /veritabil incendiu planetar./ focul este viața, viața este focul,/ aprins șarpe ce mistuie lacom copaci,/ (…) Banală înșiruire primită de moartea jucăușă,/ ascunsă de altă apă adusă spre a/ încinge jocul pătimaș”. (Ca un porumbel în gura unui șarpe)

         Comparația din titlul de mai sus acceptă coexistența binelui cu răul, așa cum, de altfel, este însăși viața. Pe de altă parte, titlul împinge inspirația poetului departe de lumea obișnuită. Prin ea, putem spune că eul liric tinde să reconstruiască, în viziune proprie, eternitatea universului. Scriptura conține, în cest sens, cunoscutul verset: „Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Sunt două ființe din zona necuvântătoarelor, a căror asociere poate primi multe semnificații. În creștinism, porumbelul semnifică pacea și bunătatea omului, pe când șarpele viclenia și instinctul de apărare. Asocierea lor de către poet simbolizează focul, arderea, scurgerea însăși a vieții, cu bune și cu rele.

         Viața are și alte semnificații în poezia domnului Mihai Păcuraru. Este „un joc de la naștere/ până la săgețile în care ne înfingem trupul” (Vezi cum ne jucăm), dar…este și un etern „exercițiu cu zero”: „Lumina plus întunericul au semnul/ egal cu obscuritate./ Obscuritatea înmulțită cu întunericul/ multiplică felinarele sparte/ pe cărarea presărată cu cioburi / de gânduri (…)/ Dar, dacă voi scădea prăbușirea / din zborul scurt, topit, / totul este egal cu zero.”( Exerciții cu zero).

         Extrem de interesantă și cu o semnificație amplă, cuprinzând în ea moartea, este definiția vieții în poezia „Treaptă”. „A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga. (…) Ți-ai înfipt unghiile în malul Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019”

Anatol COVALI: Lacrimile mele (poeme)

Anatol Covali și Lucreția Covali în rolurile Contele și Contesa Zedlau

din opereta Sânge Vienez de Johann Strauss la Opera din Constanța.

 

 

Sfeșnic

 

*

Pământul e viaţă. Ce iese din el

se naşte să moară în vieţi efemere

având totdeauna un scop şi un ţel:

să-i împrospăteze eterna putere.

*

Prin moarte aducem seminţe de vieţi

în viaţa pământului fără de moarte,

ce-ţi cere alt ciclu mereu să repeţi

când viaţa cu tine în moarte o-mparte.

*

Când intri-n pământ nu în moarte cobori,

ci iarna încerci să o faci primăvară

scoţând verde crud din cărunte ninsori,

lăsând ca din tine vieţi noi să răsară.

*

Pământul ni-i mamă şi tată, iar noi

suntèm acea sevă pe care-o respiră,

ca iar să o pună-ntr-un tânăr altoi

ce-orbit cu lumină, de viaţă se miră.

*

Aici este totul, aşa cum a fost

lăsat ca să fie din veşnicul veşnic,

ca-ntruna să ardă un rost în alt rost

în lutul acesta ce-i Domnului sfeşnic.

 

22 ianuarie 2021

 

 

CEAS TÂRZIU…

*

Ceas târziu… Din culmile durerii

turme de tristețe se coboară.

Câinii deznădejdii le-mpresoară

şi în urmă vin plângând oierii.

*

Vulturii-ndoielii-ntruna zboară,

şobolanii fricii curg puzderii…

Şi-n această cloacă de mizerii

a murit și ultima mioară.

*

Ochii ei frumoşi, ca două stele,

părul ca omătul, alb şi moale,

glasul ca un cânt de filomele…

*

O privesc cuprins de-o tristă jale:

Ce mă fac mioara vieţii mele

fără toate zâmbetele tale?!…

 

22 ianuarie 2021

 

 

CÂND NE-AM UNIT

*

Când ne-am unit destinele-am ştiut

că o să fie pentru veşnicie

şi m-am lăsat de dragoste cernut,

chiar dacă întâlnirea-a fost târzie.

*

Iubindu-te, intens, am renăscut,

prezenţa ta fiind o bucurie

în care cu iubire m-am ţesut,

ca viaţa mai frumoasă să ne fie.

*

Prin tine împlinirea-am cunoscut,

și am crezut în tine cu tărie…

Când ne-am unit destinele-am ştiut

că o să fie pentru veşnicie,

*

Unul în altu-ntruna am crezut,

trăind într-o superbă armonie

în dragoste, cel mai puternic scut

și cea mai minunată temelie !

 

20 ianuarie 2021

 

 

Lacrimile mele

*

Lacrimile mele au

rădăcinile în teamă,

de aceea rod nu dau

şi în loc de flori par scamă.

*

Zac în mine, căci nu trec

de încinsele-mi pleoape

care-nchid orice eşec

ce continuă să sape.

*

În fiinţa-mi tristă curg

tumultuoase şi amare

cu izvoarele-n amurg

şi amurgul în izvoare.

*

Şi încet, încet, îmi rod

malurile de pe care

mai arunc câte-un năvod

ce mereu tot gol apare.

*

E din ce în ce mai greu

să îmi mai suport frământul,

de când simt că zborul meu

îşi încetinește-avântul .

 

23 ianuarie 2021

 

 

Viaţă

*

Iubirii-i place noaptea înstelată

când în extaz colindă căi lactee,

ca la sfârşit să stea întunecată

din visuri neieşind nici o scânteie.

*

Speranţa soarbe seva din lumină

zburând prin ea cu aripe enorme

de care, la sfârşit, râzând anină

păpuşi de plâns stupide şi diforme.

*

Credinţa vrea să fie-n veci stăpână

şi pentru asta stăruie întruna

în fiecare bulgăr de ţărână

unde-n final învinge-ntotdeauna.

*

Durerea jinduieşte după toate

şi-aproape tot ce vrea mereu obţine,

fiind stăpână pe eternitate

spre unde pleacă şi de unde vine.

*

Norocul e grăuntele de aur

de care viaţa noastră e legată,

unii făcând din el superb tezaur,

iar alţii negăsindu-l niciodată.

24 ianuarie 2021

 

 

M-ai părăsit !…

*

M-ai părăsit !… Te-ai dus în altă viață,

pierind fulgerător prin mâna mea

ce plină de iubire a ta față,

cu gingășie-n ea, o mângâia.

*

Soția mea superbă și iubită,

ce dor îmi e de tine ne-ncetat,

de viața noastră-atât de fericită,

când între noi mâhniri n-au existat !

*

Am plâns și nu mai plâng. Dar o tristețe

pe care nu am cum să o alung,

în fiecare zi îmi dă binețe

și-n buciumu-i tăcut suflă prelung.

*

Plecarea ta o simt ca pe-o povară

pe care-o duc din ce în ce mai greu,

sperând că într-o noapte, zi sau seară

tot ca și tine voi pieri și eu.

*

Atât aș vrea. Să-mi întinzi mâna dragă,

să îmi zâmbești așa cum mi-ai zâmbit,

cu tandra ta iubire, viața-ntreagă,

când am dat tot din noi și ne-am iubit !…

 

 
 

În rolul Andreea Chenier din opera cu acelasi nume de Giordano,

la Opera din Aachen- Germania

———————————–

Anatol COVALI

București

Ianuarie 2021

Continue reading „Anatol COVALI: Lacrimile mele (poeme)”

Theodor DAMIAN: PANDEMIE ȘI CREDINȚĂ

Am sperat că scăpăm, dar n-am scăpat. Noroc că speranţa nu moare. Dum spiro spero. Speranţa este menită să întărească şi să valideze credinţa. Câtă vreme sper, cred – Dum spiro credo.

 

Pandemia a lovit omenirea ca un război nevăzut şi văzut în acelaşi timp. Nu vedem inamicul dar vedem victimele. Ca în lupta cu puterile întunericului. Nu le vezi dar consecinţele sunt concrete, simţite. Ne-a lovit tare la începutul anului. Pentru protejarea noastră au fost impuse restricţii cu totul neaşteptate, pentru mulţi neimaginate.

Citim, auzim, vedem zilnic la buletinele de ştiri cifre, statistici îngrijorătoare, înfricoşătoare. Până  nu a venit moartea la pragul tău cifrele rămân cifre şi statisticile rămân statistici. Dar deodată auzi că un prieten e în spital, că un vecin a murit, că cineva din familie este infectat. Am parcurs întregul an 2020 în această stare duală: pentru unii, veștile proaste sunt acolo, undeva. Pentru alţii, se întâmplă că ele sunt aici şi acum.

Unii sfidează realitatea, alţii o trăiesc cu frică şi cu cutremur. Anul se încheie curând, dar iată, nu şi războiul nevăzut. E ca un vulcan care izbucneşte şi nu ştii câtă lavă încă mai are de vărsat. Stai în preajma morţii. Sau fugi. Dacă poţi. Vulcanul este localizat, duhul cel rău însă nu. Cum vedem, nici virusul. Unde să fugi? Timp de aproape un an de zile oamenii s-au obişnuit, ori au început să se obişnuiască, ori, Doamne fereşte, vor trebui să se obişnuiască a trăi cu duşmanul în coastă. Ca atunci când locuieşti pe un teren minat. Nu ştii când calci pe mină şi explodezi. Dar umbli, cât poţi de atent, însă fără nici o garanţie de siguranţă, cu speranţa şi rugăciunea în suflet.

Doamne apără şi păzeşte! Pandemia a produs o transformare benefică în om la nivel spiritual. Mă refer în special la lumea mea, a credincioşilor creştini, pe care o cunosc direct. O transformare se va fi produs în viaţa tuturor oamenilor indiferent de religie, de filosofie, de concepţie de viaţă pentru că fiecare este afectat într-un fel sau altul. Dar pentru noi, cei credincioşi, transformarea se concretizează în sporirea credinţei în Dumnezeu, în înmulţirea rugăciunii care ne apropie de Dumnezeu.

Ştim că la nevoie omul recurge la Dumnezeu. Nu generalizăm însă. Dar tocmai, pentru că a venit nevoia peste noi, se validează zicala: recurgem la Dumnezeu. Nu ştim: poate asta este lecţia pe care El a decis să ne-o dea ca să reconsiderăm ABC-ul existenţei umane. Nihil sine Deo. De ce acum? Poate aşa cum a zis Sf. Pavel despre Întruparea Domnului în istorie, că s-a petrecut „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). A socotit Dumnezeu că acum este momentul pentru o astfel de lecţie. Noi ştim că lumea merge prost. Nu merge în direcţia conformă menirii ei. Dar cât este de aproape de prăpastie, cât mai este până acolo, nu ştim. Dumnezeu însă ştie. De aceea El alege momentul lecțiilor şi tipul de lecţie.

Pandemia aceasta ne face să privim viaţa altfel. Una e să gândeşti că trăieşti şi că vine vremea să mori, într-un fel sau altul, şi speri să ajungi la o vârstă cât mai înaintată, morţile premature fiind considerate excepţii, şi alta e să trăieşti cu moartea la uşă sau în casă. A venit la vecinul tău, e foarte aproape de tine. Mai rău: auzi de un prieten drag că a murit, de o rudă apropiată. Nu de bolile noastre obişnuite cu care am învăţat să trăim, ci de acest virus care este şi care nu-i, dar, de fapt, care este peste tot. Când nu te aştepţi poate fi la tine.

Continue reading „Theodor DAMIAN: PANDEMIE ȘI CREDINȚĂ”

Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

În volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, am inclus și capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Pentru început: ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

A devenit o cutumă pentru mulţi dintre noi, ca la un moment dat să ne mai şi copilărim. Dar nu oricum, ci reînviind fragmente, părţi din propria copilărie din sânul familiei şi comunităţii în care ne-am născut şi am trăit, acestea făcând parte din bagajul nostru de amintiri. În acest perimetru se înscrie şi scriitura Mariei Cernegura „Seminţele fericirii“, care ne mărturiseşte: „Mi-e dor de vremurile din urmă când fericirea țesea sub mine mușchiul curajului de mai târziu. Mi-e dor de copilul care am fost și nu mai sunt…“ Şi cine nu are un asemenea dor?

În atare situaţie, adultul şi copilul, întruchipări ale aceleiaşi entităţi, fiinţe îşi dau mâna; pe de o parte, luciditatea, pe de alta, inocenţa devin aliaţi şi fac un pact de bună înţelegere pentru o călătorie în timp şi spaţiu. Un joc, să-i zicem sportiv (şi unde este sport, este şi fairplay), în care fiecare vine cu partea lui de contribuţie. Şi dacă e să le cântărim (pe cât posibil), copilul plin de candoare este cel care poartă făclia aprinsă a amintirilor. De la început se deschide cufărul cu trăiri de tot felul. Ambii jucători se bucură din plin. Maria Cernegura ne invită să ne bucurăm şi noi, cititorii de seninul de altădată, să ne îmbrăcăm în haina atitudinii ludice, împodobită din belşug cu lirism. Întoarcerea în timp, în anii împrimăvărării, în care natura întreagă se trezeşte, creşte şi dăruieşte culoare, lumină, triluri…. Fiinţa umană parcă înfloreşte şi ea, sufletul copilului fiind un bun receptor al mesajelor din natură este mişcat de tot ceea ce se întâmplă.

Întâlnim în „Seminţele fericirii“, multiple ipostaze ale trăirii copilului: este fericit şi trist, atent şi distrat, ascultător şi neastâmpărat… Nu-i scapă nimic Mariei Cernegura din ceea ce reprezintă copilăria în satul românesc. Lucru întâlnit la mulţi dintre scriitorii români: Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ceea ce îi deosebeşte, sunt trăirile fiecăruia şi modul de expunere a acestora de către scriitor.

Autoarea reuşeşte să facă o prezentare realistă, nevedită după propriile modele până la detaliu. Suntem beneficiarii unui tablou complex şi simplu în aceeaşi măsură. Imagini în care sunt zugrăvite descrieri ale reliefului şi frumuseţilor naturii, grădina cu nuci, cireşul amar, meri, perii vecinei, agudul, vişinii, narcisele… În câmpul descrierilor de natură apar personajele: părinţi, fraţi, soră, vecini, oameni din comunitate. Printr-o atentă angajare a privirii şi o reală receptare a mediului natural şi a oamenilor, scriitoarea realizează portete vii ale părinţilor. Constatăm că avea cui să-i semene fata: „am fost copil vesel, iubitoare de oameni de mică și ascultătoare, și când n-am ascultat de vorba bună am ascultat de băț și de ceartă și tot am ascultat. Și cel mai frumos pare să fi vorbit despre mine oamenii, mai ales când am început să cânt în corul bisericii, îndemnată de vecina…“

Întâmplător sau nu, povestea copilăriei Mariei Cernegura se petrece pe strada Florilor, însă uneori pe lângă flori, pomi şi fructe de tot felul, apărea şi nuieluşa lui Moş Nicolae (asemenea poveştilor lui Ion Creangă). Bunătatea şi exigenţa făceau casă bună în educaţia sănătoasă a copiilor; astăzi exigenţa fiind respinsă. O fi bine, n-o fi?!

Bine conturată este şi arhitectura sufletului celor care trăiau şi munceau în comunitate. De multe ori, aceştia erau şi actorii unor întâmplări hazlii (Anicuţa şi soţul băutor…), tărăşenii povestite cu talc de pe „delușorul ce se năștea generos așa din nimic, curbat fără curaj, atât cât să pară coama unui cal deşălat de atâta cărat femei grase pe spinarea lui.” Din modul de exprimare se degajă un suav simţ al umorului. Nu-i scapă Mariei Cernegura nici micile şmecherii ale omului simplu, dorinţa de a păcăli: „Moș Canțăr îşi croise câteva păhărele din lemn cu fundul fals”, însă, asta nu ţinea mult pentru că ştia să remedieze intenţia primară.

La polul opus, relaţiile dintre vecini erau curate, sincere „vecina era pentru mama, ca o mamă”. Şi credinţa era înstăpânită în sufletul oamenilor, aveau o relaţie profundă cu Dumnezeu, pe care a moştenit-o şi autoarea: „Păstrez în sufletul meu visul Maicii Domnului ca fiind sămânţa inocenței din mine care n-a pierit nici astăzi”.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!”

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: PANDEMIA COVID-19, DICTATURA MĂȘTII, NECESITATE ȘI EFECTE PSIHOLOGICE

Și… iată că, la toate situațiile precare la care a fost supusă o lume întreagă în ultimii 10 ani, la criza economică mondială, pe care unii o numesc, al 3-lea Război Mondial, cel Economic, nesângeros, dar cu aceleași efecte ca precedentele, având aceleași numeroase victime global, se adaugă în ultimele luni, un alt tip nou de război, unul pervers,ascuns, care lovește pe la spate, așa numitul Război Biologic, până acum acesta atingând și depășind chiar victimele celor 2 Războaie Mondiale, după cum se spune! Toate aceste războaie au un singur scop: scăderea globală a numărului de viețuitori pe-acest pământ, mai-marii lumii socotind c-ar trebui din cei 7 miliarde de locuitori, 50% să dispară, indiferent de mijloace, nemaiexistând surse naturale de hrănire a populației și nu numai.

De-a lungul timpului au existat mari epidemii, care au măcinat omenirea. Pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 a omorât aproximativ 50 de milioane de persoane. A început în ianuarie şi februarie în SUA ca prim val, când mai mulţi oameni au murit manifestând simptome precum dureri de cap, dificultăţi respiratorii, tuse şi febră. Câteva luni mai târziu, în luna mai, pacienţii din Franţa, Belgia şi Germania au început să prezinte simptome asemănătoare. A fost una dintre cele mai devastatoare pandemii din istorie, aşa-numita Gripă Spaniolă, „Mama tuturor pandemiilor”, un punct de referinţă extrem de important pentru istoricii care caută să pună în perspectivă situaţia actuală.

Al doilea val de infecţii, mult mai mortal decât primul, a coincis în Spania cu relaxarea restricţiilor de circulaţie. Astfel, iarna a fost martora unui număr tot mai mare de focare de infecţie, sfârşitul pandemiei având loc în 1920, când societatea a reuşit să dezvolte aşa-numita „imunitate de turmă”. Ea nu a dispărut complet niciodată, „au fost găsite urme ale aceluiaşi virus în alţi viruşi gripali. „Gripa spaniolă a continuat să apară, să sufere mutaţii şi să dobândească materialul genetic al altor viruşi” spune Dr. Benito Almirante, şeful unităţii de boli infecţioase din cadrul spitalului Vall d’Hebron din Barcelona.  Încă din trecut s-au studiat consecințele epidemiilor cu infecții ce-au afectat aparatul respirator și care au produs tulburări de natură neuropsihiatrică.

O altă pandemie a fost în noembrie 2002, numită SARS-CoV (Sindrom Acur Respirator Sever) provocat de un alt coronovirus, izbucnit în China, cu 8098 de infestări și 774 decedati in 26 de țări, până în iulie 2003. Și în acest caz, studiile au arătat, ca bolnavii au prezentat atât in stadiul incipient cât și pe perioada fazei acute și-n convalesceță simptome de psihoză exprimate prin halucinatii și delir, stres, dispnee, fobie de moarte, simptome de autoizolare și melancolie, tulburări de somn, idei fixe de sinucidere, demență ș.a.

În septembrie 2012 un alt virus MERS-CoV se declanșează în statele arabe ce ține până în 2019 semnalându-se 2494 de cazuri depistate, 858 decedati in 27 de țări, cu manifestări psihice și-aici, cu dispnee și stres.

Și iată că ajungem în perioada de azi, la epidemia SARS-CoV2 sau COVID-19, o bombă virotică ce-a explodat, unii zic din laboratoarele de experimentări din Wuhan-China, de la lilieci transmisă, furnicari, piețile chinezești de desfacere a cărnurilor diverselor animale, câini, pisici și-n general a tot ce au picioare și zboară… alții de la laboratoarele virusologice din Canada, teorii conspiratorii, adevărate sau nu, cert fiind că s-a răspândit cu o viteză uimitoare în întreaga lume, numere extrem de mari de infestări, de decedati, în continuă creștere (se presupune!), o adevărată criză demografică!

Nu mă voi referi la simptomatologie, aceasta fiind cunoscută, mulți simțindu-le personal, dar voi rămâne la sănătatea psihică a pacienților încercați de boală: stres, melancolie, fobie de moarte iminentă, atât personală cât și pentru persoanele iubite din familie, neîncredere, dezamăgire, sentiment de rușine din cauza stigmatizării, de vinovăție și neputință de-a ajuta familia, sentiment ce privește și cadrele medicale suferind și ele de un stres post traumatic fiind implicați direct în lupta împotriva epidemiei și-a lipsei mijloacelor eficiente de combatere. La toate acestea s-au adăugat măsurile preventive luate, care au de-a face cu limitarea LIBERTĂȚII oamenilor prin obligația de-a se purta mască permanent, de constângere a libertății de mișcare, de-a rămâne în carantină cu săptămânile, de-a ramâne izolat de persoanele din familie pentru a evita infestarea proprie sau a celorlalți membri ai lui, la care, firește, se adaugă încetarea exercitării îndeletniciror avute, pierderea locurilor de muncă, lipsurile economice și neputința de-a face față obligațiilor curente care pun în pericol existența membrilor familiei. Cum este firesc, stresul și agonia aceasta din ce în ce mai mare, produc mari tulburări atât a sănătății somatice cât și celei psihice ale populației, ce pot avea de multe ori urmări nefaste, ajungându-se deseori chiar la sinucideri.

Astăzi, numerele infestarilor, cum suntem informați, este în ascendență vertiginoasă, fapt ce ne mărește neliniștea, la care se adaugă lipsa de încredere a ceea ce ni se prezintă, nesperanța în ziua de mâine, neputița și durerea pentru cei pierduți. V-ați întrebat, cei ce încă nu ați trecut de pragul bolii până acum, ce poate simți un om care intră la terapie intensivă știind că poate nu va mai ieși în viață ? Putem să ne închipuim când ușa se închide în urma lui, ca un zid ce se interpune între viață și moarte, între familia lui ce-l îmbrățișează pentru ultima dată, neștiind dacă-l vor mai prelua în viață sau, doar de-l vor conduce repede pe ultimul drum și asta cu restricții, neputând nici măcar să-l vadă ? Ce poate simți omul, mai tânăr sau bătrân, ce ultime gânduri își poate face inainte de-a fi întubat, singur, pentru zile, săptămâni, fără a vedea pe cei dragi, fără a-i avea alături să-i atungă mâna pentru ai da puțină căldură sufletească, puțin curaj ? Singur va trece în nirvana lui fără să știe dacă se va mai trezi, cu un ultim gand că poate D-zeu îl va înapoia celor dragi ! Câtă încărcătura emoțională, câtă durere îți sugrumă gâtul, numai la auzul și gândul cititorule, pentru că toți în final putem trece peste acest prag ! Cât de mult m-a emoționat, până la durere sufletească vazând la știri un bătrânel de 89 de ani, care și-a pus scaunelul in fața ferestrei unde soția lui agonia în brațele morții cântându-i ore intregi la acordeon, ca să-i arate că el este acolo, alături de ea, până la ultima suflare…

Stresul, agonia, teama, oboseala somatică și psihica, fobia, tulburările de somn și insomnia, deseori sentimentul de vinovăție, sentimentul neputinței din cauza salvării pacienților prin lipsa mijloacelor eficace de combatere ale bolii se manifestă și-n rândul cadrelor medicale ce-ajung la pragul de saturație psihică și somatică, ei inșiși, putând manifesta grade de melancolie ce, nu de puține ori, au condus la sinucidere. Trăim vremuri grele, de neînchipuit de la începutul anului, teama, confuzia, bombardamentul produs de Mass Media prin toate mijloacele, teoriile de conspirație ( adevărate sau nu ), strictețea măsurilor ce se iau, (de bine sau de rău, nu voi analiza aici, referindu-mă doar la tulburările psihice ), îngrădirea omului prin măsuri exigente, limitarea libertăților, lipsa de mișcare și exercitare a funcțiilor sale, carantina îndelungată, grijile pentru ziua de mâine, prin pierderea locurilor de muncă, micșorarea bugetului si imposibilitatea de-a face față cerințelor ce continuă să-l sugrume, ii produc stări de deznădejde, de disperare, ce-i pot produce alte serii de boli, îî pot croniciza pe-altele, rămase pe ultimul plan… Vedem multe persoane în vârstă cu depresie, chiar copii mici și adolescenți cu anxietate severă și tulburări de comportament, persoane cu afecțiuni severe asupra cărora, dacă s-ar fi intervenit în timp util, ar fi putut fi vindecate. Observăm dezamăgirea și lipsa de cooperare la anumite vârste, renunțarea la existență, isterie și agresivitate cauzate de teama de infecție. Aproximativ unu din cinci oameni care au avut Covid-19 este diagnosticat ulterior cu tulburări psihice, cu sechele de pe urma bolii, confuzii, tulburări de gust, miros, chiar și de auz până la asurzire, atonie și indiferență după cum au aratat rezultatele unui studiu la Oxford, potrivit cu The Guardian. Și firește, groaza continuă, că alte pandemii ne vor aștepta în viitor, chiar acum citind că, cercetătorii de la Centrul SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor au descoperit că un virus, provenit de la șobolani, rar întâlnit de-obicei ,se transmite acum de la om la om în Bolivia. Acesta aparține unei familii de viruși care pot provoca febră hemoragică, precum Ebola, transmite The Guardian.

Ajungem aici la singurul mod de salvare considerat… MASCA ! O omenire-ntreagă ține lipit pe față mijocul ce pare a fi ca sigurul mijloc de salvare deocamdată, lăsându-i, pe cât posibil, o portiță de evadare din cercul vicios ce-a îngrădit-o. MASCA, fie cea medicală, modestă, fie ea de culori cât mai ochioase, modele lansate de Casele de Modă, simple sau cu ștrasuri, servită ca un accesoriu de modă și nu ca „botniță ” precum i se zice… Părinții sunt obligați, pe proprie răspundere să-și invețe copii mici s-o accepte, prin fel de fel de tertipuri, pentru a o purta la școală, pe drum, la joacă, oriunde… Aceasta greu este acceptată de copii, în special de grădiniță, sufocându-se cu ea, neputând respira și vorbi cu ușurință, fiind controversată de unii, cănd au apărut cazuri mortale, anunțându-se prin Mass Media decesul recent la doi copii de 13 ani intr-o lună, prin asfixiere cu bioxid de carbon – două cazuri demonstrate juridic, căci nu au avut alte patologii, conform necropsiilor! Mulți medici au raportat faptul că mulți copii au dureri de cap, nu se pot concentra, au amețeli etc., dar și oamenii cu anumite patologii, vârstnicii prezintă aceeași simptomatologie, cu probleme respiratorii, dispnee la vorbit, mers și efort. Din păcate, pâna la găsirea vaccinului ( când și dacă ?? )sau a unei medicații specifice pe scară largă, MASCA este considerată a fi unica salvare pe care-o deține la ora actuală lumea științifică, cu toate cercetările făcute până acum, aceeași istorică mască folosită încă din 1917-1918 pe timp de Gripă Spaniolă. De-atunci, nimic se pare că nu s-a prevăzut mai eficient, deși încă de-atunci și până azi, virusologii se jucau cu virusurile, care mai de care să formeze în laboratoare HIPERVIRUSUL, acela ce va fi de neatins… din ce motiv oare ? La ce să ajute producerea unui astfel de hipervirus? Cu ce să poată ajuta omenirea și-n ce anume fel ? Și, curios, când s-au produs acele tulpini de coșmar, adevărate bombe biologice, nu s-a cercetat și posibilitatea concomitentă de-al neutraliza, în caz că , incidental sau… voit ar putea fi eliberat ?

Deci, vrând-nevrând, MASCA a intrat în viața noastra cotidiană, ca un accesoriu permanent și trebuie să ne obișnuim cu ea, poate mult timp încă, fiindu-ne singura armă împotriva Covidului și-ale altor virusuri sau mutații de virusuri, fiind socotită singura șansă de salvare! Dar, bineințeles, ceva-ți oferă și ceva îți ia ! Implicit, apar reacțiile adverse, diferite probleme, atât somatice cât și psihice, afective, tulburări de comportament, împiedicându-ne capacitatea de a ne exprima liber și de a percepe expresiile faciale prin împărțirea acesteia într-o jumătate vizibilă superioară și-o jumătate inferioară, invizibilă, ascunsă și vă veți spune probabil „ și, ce-i cu asta ”? Și totuși, masca împiedică semnificativ capacitatea noastră de a interpreta reacțiile, emoțiile ce se bazează pe expresia feței întărindu-ne percepția asupra emoțiilor negative produse de încruntare. Deși necesară, deși obligatorie, constatăm că ne afectează interacțiunile sociale și capacitatea de înțelegere și interpretare, expresiile feței fiind modul cu care comunicăm, exprimăm și percepem emoțiile celor din jur. Prin expresiile  faciale comunicăm de mii de ani și, azi, MASCA devine un obstacol între noi. Blocând jumătatea inferioară a feței, nu mai putem percepe emoțiile pozitive ale celuilalt, cum ar fi fericirea xprimată prin zâmbet, ce nu-l putem prevede sub mască, aceasta diminuându-i efectul, punându-l chiar la îndoială. Paul Ekman a efectuat o serie de experimente în întreaga lume la începutul anilor 1970, susținând că există șase expresii faciale ale emoției: surpriză, frică, dezgust, furie, fericire și tristețe. În timp ce descoperirile sale au arătat că citirea ochilor oferă cele mai multe informații despre o expresie emoțională, cu toate acestea, gura este de asemenea foarte informativă și ajută la distincția între mai multe emoții, cum ar fi frica și surpriza, tristețea și dezgustul. Purtarea măștii face mai dificilă depistarea emoțiilor în mare parte, deoarece ascunde gura. Detectarea zâmbetului este inhibată pentru că nu mai poți depista mișcarea buzelor. Emoții precum surpriza sau dezgustul care utilizează gura pot fi confundate cu emoții puternic negative, cum ar fi furia sau tristețea, iar un zâmbet poate părea diminuat sau mai puțin autentic atunci când dinții și buzele sunt acoperite. Prin purtarea măștii este compromisă deci interpretarea emoțiilor, ceea ce face dificilă transmiterea sentimentelor și reciprocitatea, ba chiar și inerpretarea greșită, lucru ce poate duce la distanțarea între oameni. Recunoașterea și răspunsul la percepțiile emoționale este necesară interacțiunii sociale, ajutând indivizii să comunice corect între ei. Când aceste stări emoționale sunt inhibate de bariere fizice, cum sunt măștile, capacitatea noastră de a comunica eficient între noi este drastic limitată și rămânem în primul rând cu percepția emoțiilor negative (încruntarea).

                 Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: PANDEMIA COVID-19, DICTATURA MĂȘTII, NECESITATE ȘI EFECTE PSIHOLOGICE”

Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE

 

Mirela Roznoveanu

EPIC STORIES (Povestiri Epice)

Editura Exlibris, USA, 2020, 381 pagini

Mirela Roznoveanu, conaționala noastră din New York, e profesoară universitară, critic literar și scriitoare. Anul acesta ea a îmbogățit zestrea exilului românesc cu un nou volum intitulat „Epic Stories”, volum apărut recent în Statele Unite. Jurnalista Roznoveanu s-a afirmat în publicistica românească încă din țara unde a prins-o revoluția plină de elan și de dorința de a milita deschis pentru adevăr și dreptate. Vechea securitate și colaboratorii ei, metamorfozați spontan în purtători ai valorilor naționale, nu i-au iertat însă probitatea, au amenințat-o și au determinat-o să părăsească România. În America, a întâmpinat nenumărate greutati, dar tenace si hotarîtă le-a depășit, și-a continuat cariera, și s-a afirmat din nou ca journalist si scriitor…

Cred că am văzut-o pe Mirela Roznoveanu o singură dată la o întrunire publică din New York, dar nu ne-am cunoscut personal. Ulterior, i-am citit mai multe articole si apoi am avut împreună câteva convorbiri telefonice. Am descoperit în ea un om informat si cumpătat; un om cu preocupari filozofice si spirituale. Asa am ajuns să primesc ultima ei carte intitulată „Epic Stories”. Lectura cărții m-a impresionat și mi-a stârnit un sentiment de admirație. Cartea mi-a declanșat totodată o curiozitate deosebită pentru că, deși eu sunt român în toată ființa mea, știu de la tata că o spiță a familiei noastre e de origine Vlahă, Armâni din Macedonia istorică, iar Mirela este si ea Armâncă după mamă. Populația originară din sudului Dunarii a fost numita Vlahi de slavi care au inceput să curgă din secolul VI, dar ei s-au numit pe ei înșiși Armâni.

Aici voi face o mică digresiune. Tata s-a născut la București în 1893 și a rămas orfan la vârsta de 7 ani. A fost crescut de bunica și nu a avut o viață ușoară. Apoi, a fost sergent în primul război mondial și a luptat la Mărășești, iar când s-a întors din razboi nu și-a mai găsit nici mama. Câțiva ani mai târziu și-a intemeiat o familie care a avut zece copii din care opt au ajuns la maturitate. Din cauza greutăților, tata nu si-a putut cauta mult timp rădăcinile genetice. În familie aveam însă certificatul de nastere al bunicului, Costache Dima, comersant angrosist născut în Brașov și stabilit ulterior în București. După pensionare tata a purces la căutarea rudelor si le-a gasit la Brasov, unde a aflat că familia Dima provenea din localitatea Moscopole din Epirul istoric, regiune azi în Albania sub numele de Voskopje. Vechiul oraș prosper Vlah/Armânesc întemeiat in jurul secolului al doisprezecela, fosta metropola Balcanică, a fost distrusă in 1788 de un pashă Albanez islamizat. O seamă de familii, între care și clanul Dima, au parasit atunci regiunea împreună cu cel care va deveni episcopul Andrei Șaguna. Unii fugari din Moscopole s-au așezat în Transilvania, alții în munții Dinarici, altii in regiunea Romanija din Serbia sau în jurul localitatii Mănăstiri/Bitola, vechi luri ale transhumanței.  Unii au ajuns în Ungaria și în Austria unde au devenit oameni de afaceri ai imperiului Habsburgic.

Nenumărate sunt caile Domnului. În mod neașteptat, Mirela Roznoveanu m-a ajutat să refac o pare a traseului înaintașilor mei. Nu cred că din punct de vedere genetic sunt mai mult de 10-20 la sută Vlah sau Armân sau cum se mai spune Macedo-Român. Sunt în egală masura Ardelean, Basarabean, Bucurestean, dar mai presus de orice sunt Român și punctum. Citind unele capitole ale cărții m-a trecut însă un fior de neexplicat. Sângele apă nu se face. Am simtit chemarea străbunilor. Am trăit metafizica destinului! Noi Românii suferim de un mare pacat. Ne uităm strămoșii; ba mai mult decat atât: epigonii de azi își neagă strămoșii și unii iși ponegresc trecutul. Nu ne putem privi in oglindă dacă nu ne cunoaștem trecutul. Și nu putem spera la nici un viitor daca ne negăm străbunii.

Am inceput lectura cărții dela pagina 270 unde am găsit un capitol dedicat călătoriei autoarei – desfășurată in etape de explorare timp de un deceniu – prin satele și regiunile Armânești din Grecia, Croația, Peninsula Istria, Muntenegru, Macedonia de Nord și Albania. Apoi, am trecut la alte capitole și însemnări de călătorie, ca in cele din urma să reiau cartea de la început. Autoarea e un om complex, un observator fin și un scriitor talentat. Ea și-a studiat bine traseul călătoriilor și și-a făcut riguros lecțiile pregatitoare. Cartea ne plimbă prin peninsula Balcanică, prin Turcia si Asia Mica, prin India, și peste tot autoarea face referiri la istoria, cultura și obiceiurile locurilor vizitate. Mirela Roznoveanu face incursiuni psihologice, metafizice și filozofice; leagă trecutul de prezent și privește în viitor. Limba ei engleză e literară, e bogată, e frumoasă și e clară. Pe alocuri apar alegorii și ușoare ironii. E de admirat modul în care a reușit să-și însușească o limbă engleză atât de competentă. Ce păcat că scriitori și gânditori ca ea din exil sunt nu numai necunoscuți în țară, dar sunt în mod sistematic ocoliți ca nu cumva să zguduie fotoliile pseudo-valorilor post-decembriste.

Sunt impresionat în special pentru că sunt geograf și pentru că am călătorit și eu prin multe țări și meleaguri. Roznoveanu combină însă armonios descrierile geografice cu vastele ei cunoștințe și cu trăirile personale. Ne prezintă, de exemplu, Troia antică și se imaginează în acele timpuri de mit. Dacă în India trăirile ei sunt imaginative, în Rumelia – provincia otomană unde au trăit strămoșii Armâni – viața o aduce la realitate. Aici Armânii încă sunt în viață, dar îsi traiesc destinul în mod invizibil ascunși de ochii străinilor și ai autorităților. Mirela îsi urmărește însă pas cu pas strămoșii din partea mamei, îi caută și îi găsește, vorbește cu ei în dialect, le vizitează casele, vetrele, bisericile, cimitirile. Cu o tenacitate de neînchipuit, ea face singură ceace nu a a făcut întreaga Academie Română de la București.

Continue reading „Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE”

Vasile MIRCESCU: Diminețile ne aparțin (poeme)

Dansează  cu  mine

 

Dansează cu mine  de vrei  mai aparte
Dansează cum n-ai mai dansat,
Căci  eu  voi   dansa  și mai  departe,
Chiar de  iubire  nu mi-ai  mai  dat  !

 

Dansează  cu mine încă o dată,

Mână în mână și trup lângă trup,

Chiar dacă dragostea  pare că-i moartă,

Voalul  tău  negru, cu dinții îl rup…

 

Dansează  cu mine  ceva  nefiresc,

Ceva  ce va fi să rămână pe veci,

Ca  dansul iubirii venit din ceresc,

Adus  de  steaua  cu  razele-i  reci…

 

Dansează  cu mine fecioară  superbă,

Dansează  cum n-ai  mai dansat,

Că totul  în mine-i o luptă acerbă

Iar  dorul de  ducă,  l-am  anulat  !

26.01.2001

 

 

Diminețile  ne  aparțin

 

Aproape  toți

credem  în  destin,

În  ziua  ce  decurge

și-n  altele ce vin

Continue reading „Vasile MIRCESCU: Diminețile ne aparțin (poeme)”

Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE

Maxim Gorki spunea: „Sensul vieții constă în frumusețea și forța năzuinței spre ideal; fiecare moment al existenței noastre trebuie să aibă un ideal înalt”. Acest lucru îl întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare, deci și la români. Scriitorul, poetul, epigramistul și  jurnalistul Vasile Vulpașu își dorește să acceadă la planurile înalte ale creației literare, ghidându-se după ceea ce afirma Rudyard Kipling: „-Veșnic întâiul… să fiu și să întrec pe oricine, neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine.”  Dragostea pentru neamul din care se trage, îl ajută să găsească drumul pentru a-și împlini idealul. Pentru acest lucru, „Curajul este începutul biruinței.” (Plutarh)

Așadar, toată admirația pentru oamenii care doresc și caută să-și descopere sensul vieții, să-și stabilească idealuri înalte, să identifice în sine adevăratul potențial și să-și  mobilizeze forța creatoare întru împlinire.

Vasile Vulpașu apare în memoria colectivă a românilor ca scriitor de aforisme, prin volumul „Vulpașiforisme maxime”, publicat la Editura PROFIN, Drobeta Turnu Severin, 2015, iar ediția a doua, la aceeași editură, în anul 2019.

Așa cum ne-a obișnuit deja, autorul ne explică într-un material introductiv al cărții cum a ajuns să scrie maxime. Acest lucru este rezultatul „cetitului”, interiorizării mesajului desprins prin lectură, descoperirea filonului interior înăscut, apoi cultivarea, șlefuirea și dezvoltarea acestuia. Un proces continuu, de durată și cu trudă, pentru că nimic nu se construiește din nimic. O construcție durabilă trebuie așezată pe o temelie puternică, apoi ridicată din materiale rezistente în timp cu instrumente potrivite și eficiente. Astfel, scrierea de aforisme devine o vocație, cu o logică imbatabilă, ceea ce a determinat ca ecoul maximelor și cugetărilor sale să atingă sufletul cititorilor.

Prezentul volum include meditații, gânduri care dau dimensiunea activității aforistice. Pe talerele cărții sunt așezate bine și răul, frumosul și urâtul, lumina și întunericul, bucuria și tristețea… Sensibil la lucrurile și faptele reprobabile, dar admirator a tot ceea ce este pozitiv, înălțător, cartea de aforisme este un bilanț al evaluării discursului etic asupra comportamentului uman. Conținutul de idei al noțiunilor aflate sub lupa definirii, stârnesc interesul și curiozitatea. Descifrarea și interpretarea aforismelor reprezintă o lecție de morală, de ținută comportamentală, o contribuție însemnată la educație prin cheia: „așa, da; așa, nu”.

Autorul ne propune o viziune substanțială asupra cărții, în care prin aforismele sale nu dă o argumentare validă asupra conceptului sau ideii, ci o reflecție asupra unor principii de viață. Afirmația sau negația nu sunt demonstrații riguroase; pentru acest lucru sunt necesare ca puncte de pornire, premise dovedite ca fiind adevărate.

O suită de aforisme publicate în carte persiflează convențiile sociale și viața politică a vremii. Nu face nicio derogare de la rigoarea unei moralități încetățenite în fibra divină a omului. Acest lucru se explică prin faptul că înțelepciunea și cultura autorului sunt două ingrediente indispensabile care dau consistență, culoare și savoare aforismelor.

Vasile Vulpașu este lider de opinie. Scriitorul nu vorbește doar în nume personal, ci și în numele perioadei și societății în care trăim. Scopul lui este înviorarea moralității oamenilor prin împrospătarea și șlefuirea memoriei cititorilor. Nu-i dă pace dorința arzătoare de a scoate omul contemporan din starea de viciu, prostie, răutate, viață frivolă… și  promovează principiile umane sănătoase cu un efect salutar asupra comportării. Promovează revenirea omului la matca bunului simț. Abordează o gamă largă de subiecte într-un stil vioi, simplu și clar, ușor de identificat de la prima lectură.

Întâlnim în carte unele capitole mult mai consistente decât altele. Vasile Vulpașu meditează adânc asupra a ceea ce este omul, creație a Domnului, după chipul și asemănarea Sa. Să vedem care este părerea autorului cu privire la om: „Dacă Dumnezeu a plăsmuit omul, atunci a știut să creeze un miracol.”; „Omul, din punct de vedere al structurii sale, este aproape perfect.” Da, bine sesizat, dacă omul este un „miracol”, tot atât de adevărat este și faptul că nimeni nu este perfect, decât Creatorul. Autorul sesizează o mulțime de tare, păcate ale omului, de altfel întâlnite la tot pasul:  „Omul este capabil să facă bine, dar nici toate relele din lume nu-i sunt străine.”; „Sunt ființe umane în fața cărora te poți înclina, dar sunt și bestii umane cărora nu ai ce să le ceri.” Autorul nu generalizează, semnalează doar prezența omului bun și a celui rău… „Omul bun este acela care, în orice situație ar fi pus, încearcă din răsputeri, să nu-ți facă rău.”; „Un om valoros se gândește la binele tuturor, nu doar la binele lui.”„Omul rău, invidios și nemernic, caută să-ți strice imaginea, în ochii apropiaților tăi, prin tot felul de intrigi și bârfe, ce sfidează bunul-simț.” Cu bunele și mai puțin bunele atitudini, cu defecte și calități, Vasile Vulpașu iubește omul, admiră ceea ce este de pozitiv, semnalează ceea ce este incompatibil cu statutul de om, creație divină și îndeamnă la îndreptare, corectare a hibelor acestuia: „Iubesc omul, nu pentru că îmi place, pentru că îi semăn.”„Mai mult ca sigur, în om nu poți avea încredere și este foarte grav.” Și, totuși doar „Omenia ne atribuie locul cuvenit printre oameni.”, indiferent dacă e vorba de omul tânăr, omul bătrân, omul simplu…

Asemenea multor autori de aforisme și maxime, și Vasile Vulpașu se oprește asupra omului, fie el femeie ori bărbat. Și ce bărbat nu-și arată, într-un fel sau altul admirația pentru femeie! În viziunea sa: „Femeia este singura noastră comoară, de care nu ne putem despărți niciodată”, deoarece „Femeia este capabilă să ne ofere iubirea, cu mici excepții, dacă știm să ne-o apropiem de inimă.”, doar atunci „Femeia este izvorul nesecat de iubire.” Însă, autorul abordează acest subiect sub o formă mai amplă, indentificând și reliefând și scăderile modului de a fi și a se comporta al femeii: „ Femeia, ecuație cu foarte, foarte multe necunoscute.”„Femeia te seduce când vrea și chiar atunci când nu dorește.”„Femeia visurilor, o numim toți, dar mai degrabă este femeia coșmar!”; „Femeia, imperiul de iubire și plăceri astrale.” Dar, ne avertizează autorul că nu e bine să uităm faptul că „Vorbele unor femei pot și otrăvitoare, iar faptele reprobabile.” Cu bune, mai puțin bune și chiar cu răutăți, femeia este indispensabilă vieții, în general, bărbatului, în special. Dacă despre femeie, autorul scrie 115 aforisme, despre bărbat, doar opt. Talerul femeii în balanța vieții este cu mult mai consistent decât cel al bărbatului. Interesant este și faptul că aforismele despre bărbat, o includ în ecuație și pe femeie: „În capul fiecărui bărbat este un mic univers, din care nu lipsește femeia.”„Noi, bărbații, trebuie să admirăm, să respectăm și să iubim femeile. Ele reprezintă cea mai dulce investiție a noastră.”. Dă și o explicație în acest sens: „Orice bărbat și-ar dori ca o femeie  să se topească în ochii lui.” Doamne ajută!  Ghidat de constatările din viața reală și pentru a li se împlini dorințele, scriitorul adresează și un îndemn: „Bărbați, lăsați gelozia, în plata Domnului. Orice ați face, dacă soția are motiv și vrea, vă înșală când dorește.”

Gândind la femeie și bărbat, nu-ți vine în minte decât iubire. Însă, Vasile Vulpașu abordează iubirea sub toate formele ei; iubirea de Dumnezeu, iubirea filială, iubirea semenilor, iubirea de natură și de frumos în artă, iubirea de sine… Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, să se iubească și să dea naștere copiilor: „Iubirea, dulceața inimii, ce trebuie savurată, strop cu strop, până la ultima picătură.”; „O clipă de iubire poate compensa o viață în suferință.”; „Iubirea este parte a desăvârșirii umane. Doar prin iubire te purifici.”; „Cine nu iubește, nici nu trăiește, cu adevărat, se târăște prin viață.”; „Iubirea de sine se observă la cel care se încrede, în el, mai mult decât în ceilalți.”; „Iubito! Pentru mine ești Marea de Cristal, te-aș bea, picătură cu picătură, și nu m-aș sătura niciodată.”

Cu toate trădările, poticnelile, neîmplinirile…, când este vorba de iubire îți apar fluturi în stomac, ochii devin mai strălucitori, vorba mai dulce, zâmbetul discret, însă extrem de sugestiv… Să vedem cum stau lucrurile când este vorba de adevăr în opinia lui Vasile Vulpașu. Autorul pune față-n față adevărul cu minciuna, două fațete ale aceluiași lucru, fapt, gest, persoană…  Și acest lucru, pentru că: „Nu întotdeauna putem separa adevărul de minciună.”, ba, chiar autorul ne spune că „Adevărul trunchiat este tot o minciună.” Cu toate acestea „Adevărul este suveran, dar nu întotdeauna ne place.”; „Adevărul este și în funcție de nivelul de înțelegere al omului.” Și, de multe ori „Adevărul este dureros, dar este necesar.”, după cum „Sunt adevăruri care dor și care ucid.”

Vasile Vulpașu este generos cu sfaturile, pentru a face față adevărului și minciunii și tuturor neajunsurilor vieții. Oferă cu mărinimie cititorului un mănunchi bogat de sfaturi: „Să ai puterea de a recunoaște că ai greșit.”; „Să nu faci din vicii un mod de viață”; „Nu căuta să obții, ceva anume, cu un preț care te dezonorează.”; „Mai bine eviți norii, decât să înfrunți furtuna.”; „Să nu te alături celor puternici, pentru a lovi pe cel slab și fără ajutor.”

Omul preocupat cu multe griji și dorințe, este tentat să uite multe lucruri în viață. Vasile Vulpașu ne invită la ne-uitare: „Nu uita, mai presus de toate, să fii om.”; „Nu uita niciodată numele strămoșilor tăi.”; „Nu uita că familia ta este oglinda ta și este mai presus de orice.”; „Să nu uiți pe cel care ți-a întins mâna la greu.”; „Nu uita că ceea ce oferi azi, cu siguranță, vei primi mâine”. Ce frumos spus!! Nu tocmai simplu de respectat, pentru că astăzi suntem atât de săraci în ținerea de minte a celor bune; omul este înconjurat de uitare precum pomul de iederă; uitarea pustiește luciditatea omului, iar iedera seva copacului.

Știm că toate, bune sau mai puțin bune fac parte din viață. Fiecare dintre noi suntem tentați să medităm, să gândim la viață așa cum este ea. Viața ocupă un loc aparte în gândirea și filosofia aforistică a lui Vasile Vulpașu. Cu nonșalanță, dar cu sincera dorință de a priveghea asupra vieții și a schimba ceva pentru binele nostru personal, familial, dar și al întregii omeniri, ne invită să luăm aminte că: „Fiecăruia, viața îi va da ceea ce merită.”; „Viața este cel mai intens joc al naturii.”; „Viața este cel mai de preț bun al universului”; „Calitatea vieții este importantă și nu durata ei.”; „Viața îți aduce și bune și rele, totul este să treci cu chibzuință peste cele bune și cu răbdare peste cele rele.” Cât adevăr, acestea sunt cristale descoperite cu mintea și șlefuite cu inima; o inimă generoasă care nu exclude sub nicio formă și în nicio împrejurare ori context al vieții rațiunea lucidă, chibzuită și răbdătoare.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Doctor de inimi

DOCTOR  DE  INIMI

 

Doctore

Se întâmplă ceva ireal cu inima mea

Doctore

 

Vezi tu ce poate avea

de tot vrea

 

Cere ceva

și eu nu  îi pot da

 

Poate o poți vindeca

Tu

Doctore

 

Suferă de un dor  cornean

din câte îmi spune

și din păcate  eu nu o pot ajuta

Doctore

 

O vindecă tu

Doar tu poți avea ingredientul

ce inima mea îl tot cere

și vrea

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Ileana VLĂDUȘEL: Miroase-a stele (poeme)

Păsări migratoare, anii… 

 

Păsări migratoare, clipele se duc

din ramul timpului. Frunza din nuc

a înflori de-atât de multe ori

că nu mai știu, în mine azi sunt ploi,

sunt ierni geroase, veri dogoritoare,

sau primăveri, cu aripi către soare?

Răspântia la care mă găsesc

înseamnă că îmbătrânesc?

Ca fumul, amintirile se duc

și îngândurate, zilele se scurg

din ochii mei, din tâmpla mea albită,

din inima ce-a fost cândva iubită.

Miroase-a stele. Oare e aproape

granița ce de viață mă desparte?

Alunec noaptea într-un vis ciudat,

Parcă mă striga timpul. Ce să fac?

Să plec? Să mai aștept? La mine-n gând

tot primăvară a înflorit prin timp!

Aprind o lumânare timpului să vadă

că-n trupul meu, viața e tot întreagă!

Miroase-a stele. Cred că vor să-mi spună,

că sunt frumoasă, nu că sunt bătrână!

27.01.2021

 

 

Când o mamă plânge…

 

Când o mamă plânge,

Trimite Dumnezeu în lume iarnă, și-atunci ninge…

Destul, să spele sufletul de mamă, de răni atât de plin,

Din care viața a mușcat și-a pus în loc pelin.

Când o mamă plânge,

Tot cerul sângerează și-n iarnă-apoi se frânge

Și cade în fluturi de argint spre-a mângâia

Sufletul mamei, ochii ei, ce nu mai pot vedea.

Și peste lacrima din ochiul mamei, înghețat,

Așază Dumnezeu inima Lui, ce cadențat,

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Miroase-a stele (poeme)”