Corneliu NEAGU: Neuitarea din vis

NEUITAREA DIN VIS

Se lasă-nserarea și focul din vatră

pictează cu umbre povești pe tavan,

rafale de vânt rătăcesc prin polatră

cu caii-nhămați la un mitic rădvan.

I-aud cum nechează la ușa-ncuiată

bătând din copite în pragul de lemn

dar vântul, rotindu-se loc, deodată,

le taie elanul c-un aspru consemn.

Și parcă aud din trecut o chemare

trecând peste mine pe aripi de dor

scăldate-n parfum de cireșe amare

rămas în memorii neșterse de zbor.

A fost doar o clipă ivită spre seară

la margini de gânduri venite ad-hoc

când doru-ncepuse să cânte afară

prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simțeam că-l alungă o iarnă haină

ascunsă sub mantii de nori cenușii,

întinși fără margini pe bolta senină,

pe când așteptam din trecut să revii.

Dar vântul rămas în polatră pe loc,

purtând neuitarea desprinsă din vis,

șoptea că trecutul pe care-l invoc

rămâne la poarta tăcerii proscris.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL

E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul. Continue reading „Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL” →

Daniel LUCA: Limbajul iubirii

Limbajul iubirii nu poate fi descifrat de oricine, ci doar de cei iniţiaţi, însă niciodată de unul singur şi numai atunci când apare momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.

Volumul de versuri Niciodată nu vine prea târziu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020) este rezultatul unei astfel de strădanii în doi, poemele lui Nicolae Toma aflându-și răspuns ori continuare în cele ale Mihaelei Huțanu, fiind o dovadă vie a existenței și a nemuririi acestui sentiment care este iubirea („căci era o limbă doar de noi înțeleasă” – M.H., Sanctuarul II).

Sentiment care nu se lasă ușor descoperit și se ivește în viața omului atunci când este mai abitir pus sub semnul întrebării, dar niciodată … prea târziu [„Iubirea niciodată nu vine prea târziu / (…) / așteaptă când inima este deschisă / când inima ta cheamă nemărginirea / iar și iar cum trece vremea / și nu ne mai săturăm / cântând iubire într-o mare de neiubire” – N.T., Niciodată nu vine prea târziu].

Când inima este deschisă larg, fiorii dragostei pătrund și își fac de cap, aducând un amalgam de emoții și senzații: dorință, fericire, pasiune, împlinire, puritate, dar și incertitudine, durere, suferință („Să iubești o femeie / care știe să fie mereu o femeie / O femeie care să știe timpul să-l oprească / Și să-ți dea miere și sânge și durere” – N.T., Să iubești o femeie; „acum plutesc în ecoul cuvintelor / demult uitate, de parcă / nici nu le-am trăit vreodată”; „În dimineața asta / m-am trezit curată și iubită” – M.H., Împlinirea Fedrei).

Iubirea înseamnă însă trăire intensă, dincolo de orice temere, acceptarea cu seninătate și scufundarea în adâncurile-i fără tub de oxigen, fără a mai lua în considerare riscurile („Dorul meu cu dorul tău umblă năuce / prin astă lume rece, trecătoare” – N.T., Dorul meu cu dorul tău; „Dorurile noastre sunt înlănțuite” – M.H., Dorul meu cu dorul tău II) pentru că numai ea poate înălța sufletele pe cele mai înalte culmi („e lună plină în noi, eliberați de greul din retină / așteptăm zorii ținându-ne de mână / pe cea mai înaltă stâncă” – M.H., Poveste pentru totdeauna).

Este dincolo de sentimente, stârnind patimi de nedescris („Dorința-i arzătoare și mistuie / ca lava unui munte ce erupe, / deși eu simt că într-un gând / s-a întâmplat, / că ale noastre mâini au explorat / de zeci de ori acele teritorii / de neuitat, / în gând, în vis, chiar și eu … / ochii deschiși” – M.H., Dorință), întrucât vine de dincolo de timp, de real („deși, noi ne-am atins dinainte / Continue reading „Daniel LUCA: Limbajul iubirii” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Asediul dihorilor

Casa bătrânească a familiei în care am trăit niște ani buni dar fără să mai și îmbătrânesc tot acolo, se află în comuna Bălănești din Județul Buzău, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu datorită frumuseții cu care ne-a împodobit zona astfel că, este înconjurată de dealuri destul de înalte și împădurite la poalele cărora, pe fundul unei văi abrupte zburdă vesel un pârâiaș, numit Sărățelul fără să știu pentru care motiv anume însă care, de câte ori plouă ”sus la deal” – după cum explică localnicii – iar astfel, deodată, pârâiașul cel vesel cu unda cristalină care de regulă, clipocește vesel, se transformă deodată într-un adevărat puhoi sălbatec care năvălește amenințător la vale prăvălind totul în calea lui și astfel, cărând cu el podețe, tocitoare ori butoaie uitate în apă la umflat, vite moarte, uneori și câte o căsuță și așa mai departe, în timp ce, vuietul amenințător al puhoiului de apă boncăite cu noroi umple valea până sus la drumul care unește Pârscovul cu Ulmetul. Astfel, cei aflați sus pe deal printre care ne aflam și noi, auzind mugetul nefiresc al pârâiașului, își fac cruci rugându-se pentru cei năpăstuiți de ape iar imediat ce acesta se potolește ca prin farmec, își fac alte cruci mulțumind Domnului că n-a fost mai rău și totodată, știind precis că, odată cu încetarea tumultului apei nebune puhoiul înspăimântător se subțiază văzând cu ochii și nu peste mult timp se limpezește devenind iarăși cristalin de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, cei cu picioare sănătoase, în lipsa punții pe care puhoiul nebun a smuls-o din proptelele care o țineau și a dus-o cu el la vale zbuciumând-o pe creasta valurilor furioase iar călătorii, de acuma pot urca tocmai sus până la Muchea Stânii după care, tot mergând așa, traversează muchea și pot ajunge liniștiți în partea cealaltă a dealului cam ursuz care coboară cam morocănos până la Siriu întâlnind în cale chiar și câteva pietre de hotar uitate de vremuri străvechi pe la marginea Țării.

In spatele caselor noastre, vis-a-vis de morocănoasa Muche a Stânii se află viile, livezile ori culturile de porumb aliniate pe o pantă destul de înclinată și terminată în partea de sus cu o pășune bogată numită Poduri, care și ea ține doar până la liziera Pădurii Bârza, pășune care, ani de zile este locul predilect de întâlnire al tuturor copiilor care se prezentau acolo însoțind vacile și caprele pe care le aduceau la păscut iar dacă te întindeai cu fața în sus pe fâneața proaspătă puteai admira cerul senin pe care, norii jucăuși înviorați și ei de adierea calină a vântului blând, modelau tot felul de figurine în timp ce, peste satul de la poalele pășunii, se profila maiestuoasa Muchie a Stânii care, din totdeauna, străjuiește falnic depărtările ferindu-i parcă pe oameni împotriva necazurilor.

După ce am adus văcuța acasă a odihnă, am asistat-o pe bunica mea la etapa mulsului iar odată plin cu lapte, înhățam imediat șiștarul și în grabă mă înființam lângă focul aprins deja pentru a fierbe laptele, pregătind între timp ceaunul cel mare pentru mămăliga de seară de care răspundeam iar după cină, potrivit obiceiului, ne retrăgeam cu toții pe veranda încăpătoare unde, obișnuiam ca să mai stăm la taclale și să ne organizăm astfel treburile zilei următoare iar, într-una din seri, la un moment dat, în liniștea nopții, am auzit cât se poate de deslușit niște zgomote ciudate produse undeva pe acoperișul de tablă al casei de parcă cineva mergea pe acolo ceea ce era exclus. Curioși, am dat ocol clădirii încercând să descoperim originea zgomotelor iar la un moment dat am deslușit clar un zgomot de alergătură pe tabla casei care, de data asta am fost siguri că era produs de un animal fiind însoțit de un fel de scâncete, mârâieli ori un fel de mieunat imposibil ca să ne permită a-l identifica pe autorul sunetelor ori pe animalele care le produceau.

La un moment dat, tropăiturile s-au amplificat instantaneu și orientându-se spre direcția de unde apreciam noi că s-ar auzi, am reușit ca, profilat pe lumina lunii pline a reușit să distingem cu mare surprindere mai multe siluete de animale care parcă zburdau sărind cu agilitate de pe acoperișul casei pe celălalt acoperiș al casei învecinate însoțindu-și acrobația cu mieunături sau mârâieli înverșunate ceea ce ne-a determinat ca să presupunem că asistăm la un fel luptă între două armate dar fără ca să-i putem identifica pe combatanți.

Folosindu-ne de lanternele de care dispuneam am iluminat cât am putut de bine terenul de luptă iar când ”trupele” au revenit năvălind din nou pe acoperișul nostru, mulțumită iluminării, am reușit ca să-i identificăm și astfel stabilind imediat că era vorba despre niște dihori dintre care unii, de mărimea unei pisici mature, care se fugăreau pe acoperișul nostru. Inițial am intenționat ca să dau fuga în casă și să-mi iau arma de vânătoare pe care o aveam cu mine pentru a participa la vânătoarea ce urma să fie organizată la finele săptămânii însă mătușa mea m-a oprit speriată:

– Să nu tragi în ei că-mi găurești tabla de pe casă ! – și avea dreptate așa că, m-am limitat numai ca să-i urmăresc atâta cât puteam să-i zăresc iar deodată, i-am simțit îndreptându-se spre cealaltă parte a acoperișului aflat în apropierea unui tei gros și înalt moment în care am asistat la un inedit spectacol de circ în care, pe rând, dihorii se apropiau în viteză de streașina casei de unde își luau avânt plutind prin aer și astfel plonjând pe tulpina teiului de care se prindeau cu ghearele și în viteză coborau cu spatele până la circa doi metri de pământ de unde își dădeau drumul după care au traversat grădina încolonați în șir ordonat iar odată ajunși la gardul acesteia l-au escaladat în viteză dispărând în noapte.

Tot spectacolul n-a durat mai mult de câteva minute iar în liniștea care s-a lăsat ne priveam uluiții unii pe alții străduindu-ne ca să ne convingem că totul a fost ceva real.

– Mâine, pe lumină, voi încerca să le caut urmele și să aflu în ce direcție s-au dus pentru că, în mod precis, cunoscându-le pasiunile, ăștia au pus stăpânire pe podul vreunei case din zonă Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Asediul dihorilor” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 435(1 –15 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

Sfintele Sărbători ce vin să le petreceți cu sănătate, pace și bucurii!

La mulți și fericiți ani!

Colindatul. Doamne, ce frumos era în sat la noi în Ajunul Crăciunului! Colindatul se făcea în două etape. Prima era dimineața. Atunci era ,,colindatul într-ai mici”. La capătul fiecărei mahalale a satului, – Linia Cocoanei, Luchești, Rolești, Memești sau Mucești, excepție făcând Dealul Corbului -, se adunau copiii mai mici ai acelei mahalale. Când se adunau toți, porneau în grup, apoi formau un șir lung, în funcție de rezistența fiecăruia și colindau mahalaua. Erau înarmați cu câte un săcuiel, alții cu câte o traistă ce le era agățată de gât și atârna până la pământ. În mâini purtau câte o colindă de alun, pregătită cu câteva zile mai înainte. Colindătorii alergau, strigând cât îi țineau plămânii: ,,Ha, ha, ha, ha!”

Colinda se pregătea astfel. Se lua din pădure un alun tânăr de un an, gros cam cât un deget de bărbat, se curăța de coajă, apoi se acoperea cu tei de coajă de salcâm, în așa fel ca să rămână descoperite doar niște romburi. Astfel pregătită colinda, se punea în flacăra unui foc anume aprins în mijlocul curții și se afuma. Când înnegrea bine, se desfăcea teiul și pe locul unde fusese el înfășurat colinda era albă, iar romburile erau negre afumate. Dacă te uitai bine, romburile pe de o parte și spațiile dintre ele pe de altă parte formau adevărate coloane ale infinitului în miniatură.

În urma colindătorilor veneau unii părinți, bunici sau frați mai mari ai acestora. Erau gata să intervină în orice moment, ca să ajute pe câte un colindător mai mic, mai neputincios, dar nu se dădeau la o parte când era vorba să primească ei înșiși colindeți. Colindătorii mergeau din poartă în poartă și nici o gospodărie nu era scutită de vizita lor, oricât de săracă ar fi fost. Gospodarii ieșeau la poartă sau la portița prispei cu coșul plin de colăcei(colindeți) și împărțeau câte unul fiecărui colindător. Erau câte unii care dădeau câte un biscuit, alții dădeau mere, alții chiar câte un pahar cu vin celor ce voiau să bea. Doamna preoteasă dădea întotdeauna câte cinci biscuiți.

Etapa a doua a colindatului se petrecea seara. Era colindatul ,,în cei mari”. Pe la ora 15, ne adunam copiii mai mari din mahalalele menționate, cu excepția celor din Dealul Corbului, în Mucești, la capătul satului. Când ne adunam toți, cel mai în vârstă dintre colindători dădea startul și porneam, care mai de care. Colindatul se derula după aceeași rânduială, numai că cel care ajungea cel dintâi, de cele mai multe ori cel mai în vârstă, cel mai puternic, cel mai rezistent, intra în ,,odaie” și ,,bătea vatra”. Cu colinda bătea în vatră și făcea urări de bine și de spor gospodarului. Pentru această osteneală primea în dar ,,colacul de Dumnezeu”, un colac mare, rotund.

În Dealul Corbului, mahala mai depărtată de restul satului, colindatul se derula numai seara, chiar pe întuneric.

Am participat mulți ani la colindat. Niciodată n-am fost însă primul, ca să pot bate vatra cuiva. Erau întotdeauna alții mai rezistenți, care mi-o luau înainte. Rețin însă să de fiecare dată mama nu uita să-mi spună o veche legendă populară. Conform acestei legende, când Irod a dat poruncă să fie omorât Mântuitorul Iisus Hristos, El s-a ascuns într-un grup de colindători, care tocmai treceau atunci pe lângă soldații-asasini. Atât de bine a fost ascuns de colindători, încât soldații nu l-au depistat și astfel a scăpat. Îmi amintesc că întotdeauna mă simțeam solidar cu grupul de colindători, Noi parcă ne desprindeam din populația satului. Parcă eram soli ai altei lumi, poate ai Cerului, care treceam prin sat și aduceam vestea cea mare a Nașterii, sau poate ascundeam pe Iisus între noi. Știu că uneori mi se umplea traista cu colăcei și nu mai aveam unde pune alții. Atunci se găsea vreunul dintre gospodari, care mi-o oprea pe cea plină și-mi dădea alta goală, urmând ca să mi-o aducă el acasă până seara pe cea plină. O dădeam repede pe una și luam pe cealaltă, fără discuție, fără împotrivire, totul se petrecea în câteva secunde. Parcă pe o pistă la un concurs de mașini de mare viteză, unei mașini participante i se întâmplă o pană, oprește câteva secunde și mecanicii aflați pe marginea drumului intervin rapid și remediază defecțiunea, iar mașina pleacă mai departe. Așa plecam și eu. În momentele acelea parcă îmi apăsa pe umeri o responsabilitate, aparțineam șirului de colindători și nu mă puteam desprinde. Credeam cu tărie, că Iisus este printre noi și că trebuie să-L acoperim, să-I asigurăm apărarea! Locul meu ar fi rămas gol și s-ar fi supărat Iisus…!

Azi se mai colindă prin Bârda. Însă din an în an sunt tot mai puțini copii. Majoritatea participanților de azi sunt copii de oraș, veniți la bunici, străbunici, ori la alte rude pentru câteva zile, de Sărbători. Sunt copii străini de viața satului, nu trăiesc cu intensitate momentele respective, colindă cu stângăcie, simți că nu intră în pielea personajelor, așa cum făceam noi…

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva rânduri ale unui mare duhovnic, Fericitul Trifon Turkestanov dedicate Sfintei Împărtășanii, tocmai acum, când mulți dintre Dvs. vă pregătiți să primiți această Sfântă Taină: ,,Fericit va fi cel ce va gusta din Cina cea de Taină în Împărăția Ta; dar Tu încă de pe acum, de pe pământ, împărtășitu-m-ai dintru această fericire. De-atâtea ori, cu dreapta cea Dumnezeiască, pusu-mi-ai înainte Sângele și Trupul Tău și eu, cel de păcate covârșit, primind acele Daruri Sfinte, simțeam a Ta iubire ce-i de negrăit și mai presus de orice înălțime-a firii. Slavă Ție pentru puterea harului cea de nepătruns cu mintea și de viață dătătoare; Slavă Ție, Celui ce-ai temeluit Biserica Ta ca adăpostire tihnită pentru această lume istovită. Slavă Ție, Celui ce ne naști din nou prin apele Botezului cele de viață făcătoare; Slavă Ție pentru că celor ce se pocăiesc Tu le întorci a crinilor neprihănită curăție. Slavă Ție, Celui ce ești nesecată adâncime a iertării; Slavă Ție pentru potirul vieții, pentru pâinea bucuriei celei dintru veșnicie. Slavă Ție, Celui ce ne-ai suit pe noi la Ceruri; Slavă Ție, Dumnezeule, întru vecie!”

Șoapte. Am găsit pe internet o poezie de suflet purtând acest titlu, semnată de Teona Ghinea Truțã. Ea rezumă gândurile, sentimentele și amintirile multora dintre cei singuri și necăjiți, ale celor cu dor de copilărie, aflați în pragul Crăciunului. Iat-o:

,,Spune-mi, mamă, cum e Raiul,

Pe la tine de Crăciun?

Vin la voi colindători,

Când e Noaptea de Ajun?

Spune-mi, mamă, dacă-n Rai

Mai coci cozonaci pe vatră?

Spune-mi de mai fierbi sarmale,

Cum făceai la noi odată….!

Spune-mi, mamă, dacă tata,

Face bradul de Crăciun?

Spune-i că-i aștept cadoul,

Când e Noaptea de Ajun!

Spune-mi ce face bunicul,

Sania mi – a pregătit ?

Mi-a împletit ciorapi bunica,

Ori o ie mi – a țesut ?

Îmi lipsește bucuria,

De Crăciun acum în casă,

E mai tristă sărbătoarea,

Fără voi cu noi la masă.

Lângă steaua ce vestește,

Noaptea Sfântă de Crăciun,

Știu că e și steaua voastră,

Unde locuiți acum….!

Mult aș vrea să pot, măicuță,

Să rog steaua ta cumva,

Doar un ceas să te coboare,

Să te-așeze-n casa mea.

Și mă rog la Dumnezeu,

Să te-aducă – n curtea noastră,

Să te văd în Noaptea Sfântă,

Printr – un ochi de la fereastră….!

File de jurnal – 14 august 1982. ,,Ieri am spovedit și grijit în Bârda. Am avut 27 la biserică și 7 în sat. După-amiază am avut ședință cu Consiliul Parohial.

Azi de dimineață făcui pomeniri în Bârda, spovedii și împărtășii în Malovăț. Au fost cca. 100 copii și 60-70 adulți. Printre copii, la Malovăț, se numără și ai primarului, ai viceprimarului, ai secretarului și ai celor doi milițieni. După-amiază se lucră la cimitir. Acum scriu de la stația PECO din Tr. Severin. Situația cu benzina s-a mai reglementat. Aștepți o oră, dar îți face ,,plinul”.

La înmormântarea nepoatei lui Ghiță al lui Răducan, Părintele Ionică Sfetcu vorbea cu Nicu lui Poleacu, fostul director la Fabrica de placaj din Severin. Părintele Ionică spunea că ,,-N-aș fi crezut că o să vină vremurile ca să vină copiii cu mâncare în traistă pe la părinți!” Nicu îi preciza că ,,- Situația aceasta se datorează minciunii. Totul la noi a fost minciună, de jos până sus. Planurile au fost mari și irealizabile; în realitate, oamenii au raportat date eronate pentru a-și acoperi lipsurile. Cei de sus, în baza datelor furnizate de subalterni, au făcut contracte în străinătate, până ne-am trezit cu țara vândută!”(…).

Azi l-am întâlnit pe Domnul Mihai Rogobete din Tr. Severin. Omul acesta e un scriitor cult. Printre manufacturierii literari ai Severinului, Mihai Rogobete se impune prin seriozitatea și temeinicia culturii sale, prin robustețea și ușurința de gândire. Stăpânește un vocabular ales, o topică gramaticală ireproșabilă. Se poartă îmbrăcat sărăcăcios, într-un trening vechi, pantaloni din stofă ieftină și papuci. Nu are serviciu și trăiește din banii soției. Face multe gafe în ceea ce privește afirmațiile de ordin politic și poate că de aici i se trag ponoasele. E foarte slab, doar ochii îi sunt deosebit de expresivi, ca două candele ce luminează obida unui suflet hăituit. Are un manuscris la Editura ,,Cartea Românească” din București de vreo câțiva ani. Cartea ar avea referate pozitive ale unor critici de renume în contextul culturii contemporane, precum Nicolae Manolescu, Mihai Ungureanu etc. Cu toate acestea, manuscrisul nu pleacă la tipar. Lucrul acesta îl obsedează pe autor. Se simte încătușat în propriile sale îndoieli și incertitudini. Asta îl consumă în mod deosebit. Publicarea cărții cu pricina l-ar face pe omul acesta să se decorseteze, să simtă libertatea de cugetare, să-și spulbere teama de eșec. Păcat că se consumă fără rost un tonus vital atât de profund și plin de noblețe. Eu cred că Mihai Rogobete, dacă nu va ajunge un mare scriitor, cel puțin un eseist, cu care se va mândri generația noastră”(…).

In memoriam: Hakim Mohammed Said(I). În revista ,,Contemporanul” din 30 ianuarie 1981, pagina 2, am găsit un anunț privind Al XVI-lea Congres Internațional de Istoria Științei, ce urma să se țină în vara acelui an sub egida Academiei Române. Am trimis imediat o adresă, prin care rugam să fiu înscris cu comunicările Ștefan Odobleja, adevăratul ctitor al ciberneticii moderne și Valorificarea documentelor în istoriografia europeană.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 435(1 –15 Decembrie)” →

Lia RUSE: Ca-n vise!

CRĂCIUNUL ANULUI 2020

Globuri și-artificii prinse-n brad…

………………………………………..

Darurile,-n raza vișinie,

Plutesc ca meteori ce cad,

Din cer, sticloase par să fie.

Va curge această sărbătoare

Ce-o-ndulcesc stropii de lumină.

Lucruri de preț. Jucărioare,

Ca-n vise! Doru-i -doar- de vină.

Ne năpădește-o-nsingurare

Și-alunecăm în nostalgii adânci,

Iar vom umbla prin amintiri și-atunci,

Gândul ne duce prin ninsoare…

Ne-am prins, în basm, buni și mirați,

Ziua arde ca neonul,..iată !

Și printre fulgii albi, nenumărați,

Nașterea lui Iisus e lăudată,

Slava cerului suie-n cuvânt.

Surâd în rubinia așteptare

A cupelor, oglinzi strălucitoare…

Cum totul, pare atât de sfânt!

Tandre sunt toate-n reverie

Cu voci care vin de demult,

Trăim ca într-o fantezie,

Covidul aleargă cu al lui tumult!

………………………………………

Extatic lucesc și nopți și zile,

E vremea sfântă ce se desface

Prin spini de ger. Clipe subtile

-Din amintiri- lunecă-ncoace,

Desfoaie povești de-alinare…

E iarna,-n sărbători, cu alb amorțit,

Cu vise trăite, fermecătoare,

Și iubirea noastră fără de sfàrșit.

——————–

Lia Ruse

Montreal, Canada

Decembrie 2020

Vasile LUCA: În pătuțul cerului

În pătuțul cerului

În pătuțul cerului

Cântă frunza lerului

Și pe bolta înstelată

Îngerii ni-i se arată

Vin din raiul dinspre sus

Să-i aducă lui Iisus

Dar ales de Preacurat

Cu lumină îmbrăcat

Cel născut din Maica Sfântă

Îngerii din cer îi cântă

Preamăresc pe Dumnezeu

Prunc Iisus ca Fiu al Său

Dăruit acestei lumi

Ferecată în genuni

Să o scoată din păcat

Cu-a lui trup însângerat

Câte lacrimi neștiute

Cad din ochii Maicii Sfinte

Somnul dulce-al Fiului

E colindul lerului

Legănat de spuza nopții

Sfârtecând cămașa sorții

Urma cuielor bătute

Or spăla păcate multe

Aducând în astă lume

Vestea bună ce ne spune

Că prin jertfa Lui pe cruce

Mântuirea ne aduce

Busuioc purtat sub grindă

Cu lumina strălucindă

N-astă seară de corind

Cerurile se aprind

Precum jarul din cuptor

În mirosul dătător

Aburind a sfântă pâine

Ca lumina dinspre mâine

La icoana Precinstii

Râurinda candelei

În miros în-tămâiat

Pruncului Prealuminat

Fie-i somnul dulce lin

Cum ni-e sufletul preaplin

De iubirea Fiului

În seara colindului

—————————-

Vasile LUCA

26 Decembrie 2020

Maria FILIPOIU: Colindele Crăciunului – Vestea Nașterii Domnului

Vestea Nașterii Domnului vine în Colindul de Moș Ajun, ce datează din vremuri străbune și creștine, fiind cel mai vechi mesaj dus de copii, despre vestea Nașterii Pruncului Iisus, preluat din înțelepciunea tradițional-creștină de fiecare generație, ca mostenire spirituală, spre dăinure în veacul veacului.

Pe teritoriul României are forme diferite de conținut și incantație, în funcție de zona geografică, cel mai autentic fiind considerat colindul din Moldova și nordul Munteniei, unde începe în zorii zilei de Ajun, cu cete de copii din zonele rurale (nu aiurea în tramvai, autobuz, scările de bloc sau pe străzi în zona urbană, ca o formă de cerșit). Copiii fără prihană simbolizează spiritul inocenței, asemeni Pruncului Iisus, ca vestitori ai Nașterii Domnului ce intră în curțile sătenilor și încep cântarea la ușă sau la fereastră.

Ei sunt însoțiți de câte o călăuză sau vătaf, (părinte al unui copil din grup) cu câte o bâtă în mână, ca să-i apere pe copii de câini numai până la poarta fiecărui sătean. În această noapte, câinii sunt ținuți legați, iar localnicii, respectând obiceiul, își pregătesc din timp, merinde și bănuți pentru colindători, dar și un blid sau o strachină de lut cu toate semințiile și roadele pământului (grâu, porumb, fasole, nuci, alune, prune uscate, poame, pere, mere… ) pentru a fi aruncate în urma lor, spre rodnicia pământului din anul următor.

La fel se aruncă și în uma preotului, atunci când umblă cu Icoana în fiecare casă, vestind Nașterii Mântuitorului.

Călăuza sau vătaful nu participă niciodată la „Colindul Inocenței” care nu se mai cântă după prânz și nicidecum seara, începând cu „Bună dimineața la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun…”! și se încheie la fel, adăugând „La Anul și la mulți ani!”, iar versificația este aceeași din vremea copilăriei mele, când așteptam Crăciunul cu trăistuța pentru merinde pregătită din timp, un săcuț din pânză albă, cu baieră de susținere pe umăr, confecționat de mama sau bunica.

Moș Ajunul este singurul colind la care participă băieți și fete (toți fiind copii neprihăniți), ulterior, Plugușorul fiind colindul băieților, iar Sorcova este atribuită fetelor.

Magia sărbătorilor de iarnă este în datini și colinde.

Tuturor creștinilor, Crăciun fericit!

COLINDUL DE MOȘ AJUN

Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun!
Moș Crăciun cel mai Bătrân
Pune la copii în sân:
Mere, pere, nuci, covrigi,
Câte-un gologan de cinci,
La Anul să mai venim,
Sănătoși să vă găsim,
Cu paharul plin de vin,
La toarta paharului,
Floricica Raiului!
Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun!
La Anul și la mulți ani!

DATINĂ DE MOȘ AJUN

De Moș Ajun în poartă bat
Copii voioși, la colindat.
Intră-n casa creștinului
Cu datina Crăciunului.

Vestesc la omul credincios,
Despre Nașterea lui Hristos,
Ca unic Împărat Ceresc
La praznic mare, creștinesc.

Cu urări în gândul-tolbă,
N-au timp de prea multă vorbă.
Schimbă urări cu parale,
Pentru buzunare goale.

Strigă-n cor, cât pot de tare,
Făcând gălăgie mare;
Gazdelor să le colinde,
Umplând traista cu merinde.

Sunt plătiți pentru urare,
Cu un ban la fiecare,
Cu fructe, dulciuri și colaci,
Ce poartă obiceiuri dragi.

Colindei mai dau o rundă,
Toți vecinii să-i audă
Și să le pregătească bani,
Covrigi, colaci de „La mulți ani!”

––––––––––––-

Maria FILIPOIU

24 decembrie – Moș Ajunul

Continue reading „Maria FILIPOIU: Colindele Crăciunului – Vestea Nașterii Domnului” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Urare de Naşterea Domnului

Stăm în Troica bucuriei tradiţionale, fără uşi, fără ferestre, fără griji, fără teamă, doar cu sufletele primenite şi primitoare de emoţia sfântă. Inima – altarul trupului îşi deschide larg zăvoarele Frumuseţii ca să pătrundă izvorul cristalin al sublimelor Colinde cereşti, ce se revarsă atât de dumnezeeşti.

Aerul curat ca un ştergar în zi de sfântă Sărbătoare ne învăluie chipul de icoană cu mireasma lui serafică, lăsându-ne vrăjiţi de aura Colindelor ce ne îmbrăţişează celest, ascultându-ne fiorul sufletului dalb cum vibrează.

Cântările cereşti-angelice binecuvântate şi pogorâte peste pământ împletesc veşnicia în Marama Naşterii Pruncului Sfânt, iar în sublimul lor înmugureşte pururea zâmbetul Fecioarei-Mamă – Crăiasa cerului şi a pământului.

Acum, de marea Sărbătoarea care a renăscut Cerul şi Pământul, toţi Creştinii se întorc Acasă cu sufletul ca să pregătească, să împodobească, să primenească în Iia lor de dor, splendoarea venirii Maicii Domnului cu Crăişorul ei dumnezeiesc.

Hristos s-a născut slăviți-L !

Maria Nușa-Nicoleta și Gheorghe Constantin NISTOROIU

25 Decembrie 2020

Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “ Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,, Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)

Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale” , mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci, așa cum ne spune Troparul Crăciunului: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștiinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ţie, Soarelui dreptății şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină, ”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică.Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Viața creștină, viața în Ortodoxie este “calea” și înseamnă un mod de viață. Iar, fiind o călătorie și urmând o “cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos și cu Harul lui, așa cum spune rugăciunea rostită înaintea oricărei călătorii: ”Doamne,Iisuse Hristoase,Dumnezeul nostru, Cela ce ești “calea, adevărul și viața” și ai călătorit împreună cu sluga Ta Iosif, precum și cu cei doi Ucenici, care au mers la Emaus: Însuți, Stăpâne, călătorește și cu mine, robul Tău, binecuvântând călătoria mea”. În această călătorie, însoțiți de Mântuitorul, va trebui să ne străduim si sa aducem și noi “daruri”, să folosim “talantul” care ne-a fost dat.

“Calea” creștină este unică si autentica pentru fiecare credincios,căci este o întâlnire personală cu un Dumnezeu personal. La fel este unică și “calea” Neamurilor, a fiecăruia dintre ele, și tot unice sunt “darurile” pe care le aduc lui Hristos Dumnezeu.

Neamul Românesc, la Nașterea Domnului, pe “calea” care o urmează de două mii de ani, a adus și el un dar, ”omenia românească”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească” →