Gheorghe Constantin NISTOROIU: Urare de Naşterea Domnului

   Stăm în Troica bucuriei tradiţionale, fără uşi, fără ferestre, fără griji, fără teamă, doar cu sufletele primenite şi primitoare de emoţia sfântă. Inima – altarul trupului îşi deschide larg zăvoarele Frumuseţii ca să pătrundă izvorul cristalin al sublimelor Colinde cereşti, ce se revarsă atât de dumnezeeşti.

 

   Aerul curat ca un ştergar în zi de sfântă Sărbătoare ne învăluie chipul de icoană cu mireasma lui serafică, lăsându-ne vrăjiţi de aura Colindelor ce ne îmbrăţişează celest, ascultându-ne fiorul sufletului dalb cum vibrează.

     

   Cântările cereşti-angelice binecuvântate şi pogorâte peste pământ împletesc veşnicia în Marama Naşterii Pruncului Sfânt, iar în sublimul lor înmugureşte pururea zâmbetul Fecioarei-Mamă – Crăiasa cerului şi a pământului.

 

   Acum, de marea Sărbătoarea care a renăscut Cerul şi Pământul, toţi Creştinii se întorc Acasă cu sufletul ca să pregătească, să împodobească, să primenească în Iia lor de dor, splendoarea venirii Maicii Domnului cu Crăişorul ei dumnezeiesc.

 

   Hristos s-a născut slăviți-L !

 

 

                           Maria Nușa-Nicoleta și Gheorghe Constantin NISTOROIU

 

   25 Decembrie 2020

Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.
În tradiție “ Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,, Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)
Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.
“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale” , mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci, așa cum ne spune Troparul Crăciunului: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștiinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ţie, Soarelui dreptății şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”
Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină, ”calea”.
Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică.Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Viața creștină, viața în Ortodoxie este “calea” și înseamnă un mod de viață. Iar, fiind o călătorie și urmând o “cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos și cu Harul lui, așa cum spune rugăciunea rostită înaintea oricărei călătorii: ”Doamne,Iisuse Hristoase,Dumnezeul nostru, Cela ce ești “calea, adevărul și viața” și ai călătorit împreună cu sluga Ta Iosif, precum și cu cei doi Ucenici, care au mers la Emaus: Însuți, Stăpâne, călătorește și cu mine, robul Tău, binecuvântând călătoria mea”. În această călătorie, însoțiți de Mântuitorul, va trebui să ne străduim si sa aducem și noi “daruri”, să folosim “talantul” care ne-a fost dat.
“Calea” creștină este unică si autentica pentru fiecare credincios,căci este o întâlnire personală cu un Dumnezeu personal. La fel este unică și “calea” Neamurilor, a fiecăruia dintre ele, și tot unice sunt “darurile” pe care le aduc lui Hristos Dumnezeu.
Neamul Românesc, la Nașterea Domnului, pe “calea” care o urmează de două mii de ani, a adus și el un dar, ”omenia românească”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

        „Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

         şi paşi năclăiţi în tristeţe,

         prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

        Noi n-am avut tinereţe.”         

(Radu Demetrescu Gyr)

 

   Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

   Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

   Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar.

 

   Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât  Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

   Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea.

   Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului.

   Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii.

   Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

   Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.

   Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

   El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

 

   În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

 

   Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

 

   La Canalul Dunăre-Marea NeagrăDrumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

    Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste”

Al. Florin ȚENE: În sufletul nostru s-a născut Iisus

În sufletul nostru s-a născut Iisus

 

Ninge ca în baladele noastre

În păduri seculare se aprind astre

Coborâte pe crengi, venite de sus

În sufletele noastre născând  pe Iisus.

.

E Crăciunul şi cerul naşte uimiri,

Ne pune Domnul în ochi alte priviri,

Nostalgia aprinde vinovăţii spre apus

Când în sufletele noastre se naşte Iisus.

.

Copiii cu colinde vin a  zidi

În streaşina casei întoarceri în poezii,

Eu de sănii albastre sunt dus

Spre sufletu-mi ce-l naşte pe Iisus.

.

Alunecă vise pe dealuri de gând

Rugăciuni în suflete semănând,

În iluzii mă regăsesc şi nu-s

În noaptea când s-a născut Iisus.

.

E vremea când lumea varsă ochii înapoi

Ca la începutul înţelegerii din noi,

Eu mă simt pe corabia vieţii mus

Când în Cer se naşte Iisus.

.

Ninge ca în baladele minunii

Şi-n poveşti îşi fierb tăcerea prunii,

Abia acum se vor uni în rod

Când  Cerul spre noi se-aşterne pod.

.

E Crăciunul şi colindele nasc uimiri,

Bradul înpodobit ne întoarce în amintiri

Pe sănii albastre urcând  spre Sus

Când în sufletele noastre s-a născut Iisus.

 

—————————–

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Ionuț ȚENE: Moș Crăciun

Moș Crăciun

 

Moș Crăciun nu mai vine dinspre zăpezile de altădată
Este de plastic și are gustul untului de arahide
Câteodată e staniol ce îmbracă ciocolata uscată
Etichetă roșie căzută la supermarketul cu fețe palide

 

Moș Crăciun nu mai este seninul Moș Gerilă
Copiii îl văd doar în reclama televizată
Renii lui vorbesc tăcerea în case zăvorâte
și desaga îi este încărcată de pixeli și privire senilă

 

Moș Crăciun devine amintirea lui Moș Gerilă
În centrul orașului oamenii nu mai fac târg
Să întâlnească singurătatea împodobită de luminițe
Tristețea umblă goală, leoaică rănită cu sete și sârg
Globurile orașului sparg clipe de caldarâm

 

Moș Crăciun este sanie de lemn astăzi
Ce scârțâie negrul umed al asfaltului
Lupii aleargă pe marile bulevarde de fițe
chemarea străbunilor lui Moș Gerilă

———————–

Ionuţ Ţene

Cluj-Napoca

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de Crăciun

 

 

SĂ  DUCEȚI  VESTEA  ÎNCĂ  MAI  DEPARTE

 

-Tu, călătorule aflat în Viflaim

Când l-a născut Maria pe Hristos,

Ne spune cum a fost, ca noi să știm

A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.

 

-A fost precum ne-a zis Botezătorul,

Că din Fecioară prunc mi se va naște,

Și că va fi Iisus, Mântuitorul,

Venit să ierte lumea de păcate.

 

Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,

O stea a strălucit adânc în noapte,

Trei magi pornit-au Lui să se închine

Știind că El ne-o mântui păcate.

 

Și cerul s-a umplut de veselie,

S-a bucurat și Tatăl din ceresc,

Că s-a-mplinit porunca și-o să vie

Alesul cel din neamul omenesc.

 

La toți le spuneți dară, să se știe,

Că s-a născut acel fără de moarte,

Ce a venit pe lume să ne fie

Îndrumător la minunate fapte.

 

Ne-o învăța să fim numai iubire

Și iertători cu toți și cu de toate,

În pace să trăim și-n fericire,

Să vrednicim în mărețite fapte.

 

Acuma duceți vestea-n larg de lume

Să afle toți  că-n seara de Crăciun,

S-a săvârșit aicea o minune:

Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.

 

Că el va fi a lumii așteptare,

Venit să scape omul de păcate,

Învățătorul nostru cel mai mare

Deschizător de raiuri mult visate.

 

 

AJUNUL  DE  CRĂCIUN

 

Ca mâine-i ziua de Crăciun,

Zi Sfânt, Mare, Luminată,

Iar noi, cu sufletul mai bun ,

În seara asta de ajun

O vrem a fi, înfiorată.

 

Pe uliți, sub ninsori rebele

Mi s-au pornit colindători,

Copii ca ingerei de miere,

Împodobiți cu fulgi de stele

De pace ei aducători.

 

Pe sub ferestre luminate

Ne spun colinda ce-a străbună,

Cuvinte sfinte, așteptate,

În toate cele-adevărate,

Despre Iisus și Maica Bună.

 

Colindul lor, din voci smerite,

E leac vindecător la toate

Ce-au fost de Domnul  sorocite,

Și-apoi, întocmai împlinite

Ca noi să știm a le socoate.

 

Bătrânii cei cu suflet mare

Îmi lăcrimează pe ascuns,

Știind că-n vremi, mai fiecare

Au fost ca băiețandri care

Acum colindul și l-au spus.

*

Apoi, cu ceata strânsă toată

Și straițe pline de bucate,

Copiii dau la sat o roată

Oprindu-se din poartă-n poartă,

Ne facă clipele-mbunate.

 

 

SEARA  DE CRĂCIUN

 

La capete de uliți un clinchet se aude,

E poate clopoțelul de vânturi alimtat,

Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde

Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.

 

Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,

Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,

Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate

Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.

 

În Viflaim, în iesle și nu în mari palate

Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,

Iar din afund de lume, pe căi străluminate

Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.

 

Așa zice colindul, că El a fost să fie

A toate iertătorul păcatelor lumești,

Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată  pe vecie

S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.

 

Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea

Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,

Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea

Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.

 

De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte

Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,

Să  ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,

Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.

*

E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare

Ce-mi  cade peste lume și-ncet mi-o troienește,

Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare

Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.

 

 

NOI  UMBLĂM  SĂ  COLINDĂM

 

-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?

Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,

-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți

Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.

 

Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu  ,,Trei păstori”

Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,

Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori

Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.

 

Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere

Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,

Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere

La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.

*

Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,

Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,

Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,

Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.

 

În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni

Că fi-va  cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,

Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,

Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.

 

*

E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,

Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,

Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,

Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.

 

 

NOAPTE   SFÂNTĂ

 

S-aud colinde în Ardeal

În clinchet lung de clopoţei ,

Aprinsă-i candela în deal

În suflet, la românii mei .

 

Şi lin se cerne cea colindă

Ca neaua albă şi curată

În suflet, unde stă s-aprindă

O amintire ce-i uitată,

 

Când mic, pe uliţa cea mare

Cu cete de  copii voioase,

Cântam în tinde ca-n altare

S-aducem Raiu-n cele case .

 

Noi, îngeri albi, cu gust de miere

Duceam în glas curat, senină,

Cea lacrimă de reînviere

Cu pace caldă şi-n lumină .

*

Cu straiţe grele de bucate,

Când luna iasă sus pe creste,

Ne risipeam pe innoptate

Spre ninse case, ca-n poveste.

 

Şi-n urma noastră  în Ardeal

În sul de nea la cer se suie ,

Ca fum uşor din deal în deal

Miros de mere şi tămâie .

 

 

ÎNGERAŞII

 

La ceas de seară sub ferestre,

Ciorchini de mici colindători,

Îmi dau de veste, că sub astre

Hristos mi s-a născut în zori.

 

Cu glas curat de heruvini

Îmi spun povestea ceea sfântă,

Cernut li-i sufletul divin

În neaua albă ne-ncepută.

 

Colinde ştiu de la bătrâni

Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,

Să ungă suflet de români

În astă sfântă, lungă seară.

 

Apoi micuţii prichindei

S-or pierde-n zări de nea curată,

Lasând miros de colăcei

Pe  noaptea sfântă, nepătată.

 

 

TRIST     CRĂCIUN

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

 

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

 

 

VISÂNDU-L   PE   MOŞ   CRĂCIUN

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

 

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

 

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

 

TE-AŞTEPT  CU  DRAG  ÎN  MINE,

               MOŞ  CRĂCIUNE

 

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

 

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

 

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu  vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

 

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

 

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

*

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios.

 

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

**

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de Crăciun”

Maria FILIPOIU: CONCURS – E CREDINȚĂ ȘI-I CRĂCIUN…

E credință și-i Crăciun, să fii omule mai bun!

„Primii fulgi de nea s-au așternut în calea noastră, pământul își doarme somnul binemeritat, iar noi ne pregătim să întâmpinăm Sărbătorile de Iarnă cu suflet curat, cu bucurie și cu daruri pentru cei dragi.

Tradițiile și obiceiurile de iarnă, păstrate și transmise din moși strămoși, ne vor încânta, ca de fiecare dată, inimile și sufletele în prag de sărbători.

Pentru că dorim să ne fiți părtași în a dărui bucurie, vă invităm să luați parte la concursul datinilor și obiceiurilor noastre străbune pentru a trăi Bucuria Crăciunului alături de Eminescu „sfântul preacurat al versului românesc”

Sunt admise creații literare: poezie, proză, grafică și pictură.

Concursul se va desfășura în perioada: 04 -14 decembrie 2020, când se vor anunța și câștigătorii.

Fiecare concurent va putea posta o singură creație.

Multă inspirație!”

Organizatorii…

Am participat la Secțiunea Poezie și împărt bucuria de premiant cu prietenii și cititorii care îmi apreciază crațiile.

Felicitări organizatorilor, câștigătorilor și participanților!

Mulțumiri juriului pentru premiul acordat!

Sărbători binecuvântate și gânduri inspirate, tuturor!

La mulți ani cu sănătate și cât mai multe realizări!

 

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: CONCURS – E CREDINȚĂ ȘI-I CRĂCIUN…”

Maria FILIPOIU: Crăciunul în citate și colinde

„Este Crăciun de fiecare dată, când îl lași pe Dumnezeu să îi iubească pe alții prin tine… da, este Crăciun de fiecare dată când îi zâmbești fratelui tău și îi oferi mâna ta.” – Maica Tereza

„Crăciunul este momentul în care s-a unit cerul cu pământul şi omul cu divinitatea.” – David Boia

„Vrei să-l păstrezi pe Hristos în Crăciun?

Hrăneşte-i pe cei flămânzi, îmbracă-i pe cei goi, iartă-i pe cei vinovaţi, primeşte-i pe cei nedoriţi, îngrijeşte-i pe bolnavi, iubeste-ţi vrăjmaşii şi fă altora ceea ce ai vrea să îţi facă alţii ţie.” – Steve Maraboli

„Crăciunul este un pod. Avem nevoie de poduri pentru că râul timpului curge. Crăciunul de azi ar trebui să însemne crearea de momente fericite pentru mâine şi retrăirea celor de de ieri.” – Gladys Taber

„Când avem conștiința curată, avem Crăciunul în pemanență cu noi.” – Benjamin Franklin

„Crăciunul nu este o perioadă, nici un sezon, ci o stare de spirit. Adevăratul spirit al Crăciunului însemnă să prețuiești pacea și bunăvoința, să oferi din plin, compasiune.” – Calvin Coolidge

„Voi păstra Crăciunul în inimă și voi încerca să-l țin cu mine tot anul.” – Charles Dickens

– Crăciunul este visul copiilor în care adulții devin magi pentru o clipă. – Maria Filipoiu

– Nașterea Domnului este (re)nașterea și (re)înnoirea spiritului creștin în sufletele oamenilor, de-a celebra viața pe Pământ, ca cel mai prețios dar al Creatorului. – Maria Filipoiu

Continue reading „Maria FILIPOIU: Crăciunul în citate și colinde”

Gabriela RAUCĂ: Poveste dulce

Poveste dulce

 

În casă, Moș Crăciun pe horn coboară

Și de aici, nicicând nu s-ar mai duce,

Este savoare-n tot ce-l înconjoară,

De ciocolată și de turtă dulce.

 

Se-așează moșul să se odihnească

Simțind în nări mireasmă de praline,

Apoi încearcă să se dumirească,

Ce poa’ să fie și de unde vine.

 

Privește, fermecat, prin încăpere,

Și se gândește, cât e de frumoasă,

La sobă se-încălzește, cu plăcere

Și-admiră florile puse pe masă.

 

Cadouri scoate, sub pom le pitește,

Din sacul lui legat cu funde roșii,

Ar vrea să stea, dar totuși se grăbește

Să plece, până or cânta cocoșii.

 

Dar înainte de-a se duce-n noapte

Zărește, sus pe sobă rânduite,

Prajiturele și-un pahar cu lapte,

Anume, pentru Moșul pregătite.

 

Este târziu, dar nu se prea îndură,

Făr’ a gusta, să prindă la putere,

De pe platou, măcar o prăjitură

Și-a bea din laptele-ndulcit cu miere.

 

Și vrând, pe urmă, să se relaxeze,

Pe canapea-ndreptandu-se de șale,

Își pune-ncet sub cap, ca să viseze,

O pernă roz, umplută cu migdale.

 

Adoarme Moș Crăciun, în casa dulce,

Simțind în nări miros de scorțișoară

Și-i este bine, de nu s-ar mai duce,

Să-nfrunte iar troienele de-afară.

———————–

Gabriela RAUCĂ

Viena, Austria

Decembrie  2020

Melania RUSU CARAGIOIU: Crăciun-Praznic Împărătesc (poeme)

DIN   BĂTRÂNI

 

Troieneşte-n carpatice genuni,

Troznesc Pietrele Babii pe munte,

Îngheaţă corbul pe cuib.

 

Lupul miroase spre vale

Fum alb de cătun  şi saivan.

Vuiesc sonor, din orga lor, pădurile de brad…

În vatră, în vas de lut

Se face încet fiertura de mei şi berbec.

 

Se-aude făurarul de arme cum taie,

Limbi roşii de flăcări se suie, coboară

Şi fierul îndoaie…

 

Pe uşă se svântă, din toamnă, cea blană de urs.

Bolboroseşte în colt mustul bătrân.

Se sperie gerul de larma copiiilor

Ce copca o taie în gheaţă…

 

 

V I S C O L  A L B

 

Smulge fumul rotocoale,

Cântă iernii osanale,

Șuieră prin crăpături

Și îndoaie brazii suri.

 

Rupe aripa de corb,

Prinde-n clește pești la sorb,

Mai răstoarnă gardul strâmb,

Dar se-mpiedică-ntr-un dâmb.

 

Se-nvelește într-un dans,

Toate sunt într-un balans,

Iute, iar ridică-o pală-n

Aripa de vânt, totală…

Este alb, de parcă-l spală !

Urlă, șuieră. Se zbate,

Când întreg, când jumătate,

Sgâlțâie portița slabă,

Mai răstoarnă câte-o babă…

 

Ne acoperă-n troianul

Ce l-a pregătit tot anul

Și apucat de furie

Prinde-n clești de vijelie !

 

Nu se-oprește lângă casă,

Bate toba pe terasă !

 

Unde ești tu blândă iarnă ?

Ce-o dorim să se aștearnă !

 

 

             jucăușii

            Gabrielei Almăjan

 

Când vântul aleargă prin crengile sure

Bătând înghețat cu frunze de-aramă,

Ce bine – i în casa cu ochii de mure:

Ce bine-o oblojește, de neauă, marama …

 

Trei flori la ferestre – copii, se ițesc;

Sunt păsări de rouă, de vise, ce cresc !

Cămările pline bombează pere

Să vină zăpada ! Să crească nămeții !

 

Și soarele râde cu glas bătrânesc

Când prind o fărâmă – nghețată sticleții;

Se sparge văzduhul, sau ramuri troznesc?

 

Și ușa se crapă – tabloul din ramă –

Deschide șuvoiul, prin el năvălesc

Trei bundițe groase, cu gene de scamă…

 

 

 ÎN POSTUL  CRĂCIUNULUI

 

Ninge iarăși peste casă

Cu fuioare de argint

Tremură-n pahar pe masă

Must cu bob de mărgărint.

 

Se apropie Crăciunul

Plin de brazi și zurgălăi.

Și se zguduie cătunul

De colinde și… trăznăi.

 

Colo un buhai sălbatic

Fârnâie pe nasul gros;

Aci, fierbe pe jăratic

Un flăcău mai inimos ,

Încercând tambur să-și facă

Dintr-o piele de godac …

Altul face opincuțe,

Și le arde cu un ac …

 

Treabă este cât de multă !

Vrei, nu vrei , toate se fac !

 

 

FEBRA   SĂRBĂTORILOR  DE  IARNĂ

 

Prin ogradă orătănii cer într-una de mâncare,

Iar godacii îl aşteaptă pe Ignat, cu nepăsare …

 

Ies copiii de prin case si se duc la săniuş;

De ai sanie, creştine !… Daca nu, hai la gheţuş …

 

Pomii se feresc din cale, când alaiul s-a pornit !

Ce zăpadă? Ce nămete? Şi omătul s-a topit ! …

 

Sumănaşele sunt calde, opincuţele murate,

Obrăjorii sunt ca focul şi plesnesc de sănătate !

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Crăciun-Praznic Împărătesc (poeme)”