E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.
Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul.
Întotdeauna când ajungem acasă trebuie să opresc mașina înainte de a traversa trotuarul ca să intru în curtea casei pentru că nu e loc pentru amândouă portierele mașinii stânga/dreapta să fie deschise pentru a coborî, deoarece nu e loc. Intrarea e îngustă și atunci pasagerul trebuie să coboare înainte de a intra în curte. Deci, opresc mașina ca să coboare Ming. Ea deschide portiera și când să pună piciorul jos exclamă: Uite cercelul! Întreb: Care, cel rămas? Nu! Perechea. L-am găsit. Glumești. Serios? Cercelul era jos pe ciment la intrarea dinaintea trotuarului și aștepta de trei ore să fie găsit. Era în al nouălea cer de fericire, iar eu i-am mulțumit Domnului Iisus Hristos pentru MIRACOL. Putea să-l fi găsit vreun trecător până acum sau eu puteam să opresc mașina mai înăuntru sau în afara portierei.
Acul în carul cu fân? Nicidecum.. E un MIRACOL oricum ai gândi. Eu și acum sunt șocat.
Mare ești, Doamne!
——————————
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
26 decembrie 2020