Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (11)

MOTTO:

”Vârsta nu vă poate proteja împotriva iubirii, dar iubirea, cu siguranță, vă va proteja de îmbătrânirea prematură”. (Coco Chanel)

Gabrielle („Coco”) Chanel (n. 19 august 1883 – d. 10 ianuarie 1971) este considerată una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului XX, alături de personalități precum Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche, sau Nina Ricci. Stilul Gabriellei Chanel a fost revoluționar pentru anii ’20, ea căutând necontenit să impună o nouă a imagine a femeii: liberă și independentă de bărbați. A fost una dintre primele femei care a îmbrăcat pantalonii.

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

Plec capul să ascult surâsul renăscut

al râului brodat cu pietre vorbitoare

și din tăcerea calmă-a visului pierdut

aud ecoul sfânt al clipei trecătoare.

Tatiana Doina Popovici: Autorul, creatorul unor metafore rare, găsește „la margine de gânduri” acel „glas fără cuvinte” coborât pe „trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse în albia din prunduri”.

Strofa a doua se referă la izvoarele secate, pietrele însetate care-l cheamă în arcul curcubeului „s-ascult tăcerea lor în magice versete”.

Cea de a treia strofa unește tăcerea pietrelor cu tăcerea Eului liric. Astfel „din mirajul sfânt al undelor spectrale” apar „iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Umbrele serii aduc „multe amintiri” care „se scurg încet cu picături de apă vie”. De menționat metaforele „din geana curcubeului ceresc” și „ploi de dor”.

Ultima strofa aparține Eului liric care , cu capul plecat „ascult surâsul renăscut”. Realizată din metafore : „ascult surâsul renăscut”, „râul brodat”, „pietre vorbitoare”, „tăcerea calmă”, „ecoul sfânt al clipei trecătoare” această strofa sugerează emoția și starea de visare.

Conotații speciale ale unor obiecte reale: curcubeu, prundul, izvoare, pietre arată expresia nouă a unei raportări la absolut. De altfel, poetul este un adept al expresionismului-oniric. Nu lipsesc din text elemente onirice: „magice versete”, „mirajul sfânt”, „umbre vesperale” (ale serii). Având în vedere ca „izvoarele… au secat demult” este de presupus că fasciculul de raze luminoase a apărut noaptea pe bolta cerească. În acest moment al zilei apare magia, mirajul, umbra, visul. Implicat direct, Eul liric ascultă tăcerea unui colț de natură, invadat de amintiri și, în final, „aud ecoul sfânt al clipei trecătoare”.

Realizat în cinci strofe, poezia reflectă experiența expresionist-onirică sub razele luminoase ale unui curcubeu.

Corneliu Neagu: ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE este un poem despre meditație, timp și destin în care natura, cu fenomenele sale cele mai relevante, este prezentă pe tot parcursul discursului liric. Este compus din cinci strofe cu rima încrucișată, cu măsura versurilor de tipul 12-13-12-13. A fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublshers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

Chiar de la debutul primei strofe, cititorul pătrunde pe teritoriul exprimării neo-expresioniste: „Un glas fără cuvinte din adâncul meu/ ajunge nevăzut la margine de gânduri/ pe trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse-n albia din prunduri”. Discursul liric din strofa a doua menționează faptul că izvoarele din albii au secat cu mult timp în urmă („demult”). Din această cauză pietrele prundului s-au uscat „de prea multă sete”. Chiar și așa, aceste pietre mai au încă puterea dea a chema Eul liric în arcul magicului curcubeu pentru a asculta tăcerea lor „rescrisă-n magice versete” (ne aflăm, desigur, pe tărâmul expresionismului total!). Mai departe (strofa a treia), Eul liric răstoarnă tăcerea sa „peste tăcerea lor” „și din mirajul sfânt al undelor spectrale” aduce „sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Se poate subînțelege că undele spectrale aparțin curcubeului, întrucât lumina coexistă în dualitatea particulă-undă, conform teoriei cuantelor.

Ca prin minune, în strofa a patra, urmare celor petrecute mai înainte, noian de amintiri ajung, dintr-odată, în cugetul Eului liric. Aceste amintiri „se scurg încet cu picături de apă vie/ pe când din geana curcubeului ceresc/ cad ploi de dor venite dinspre veșnicie”. În ultima strofă asistăm la iluminarea Eului liric întrucât poate „asculta” „surâsul renăscut/ al râului brodat cu pietre vorbitoare”. Din ultimul vers citat deducem că „pietrele uscate de prea multă sete” (strofa a doua) revin la viață, fiind udate de apa râului. Finalul poemului este optimist întrucât Eul liric „din tăcerea calmă-a visului pierdut” aude „ecoul sfânt al clipei trecătoare”. Acest „ecou sfânt” poate fi interpretat ca o schimbare majoră în viața poetului care, ajuns la vârsta senectuții, se împacă cu destinul hărăzit de soartă.

CLIPELE DIN ACELE DE CEAS

Trec orele haine prin àcele de ceas,

rostogolind minutele prin vreme,

iar zilele prea scurte care-au mai rămas

par visuri vagi cernute din poeme.

Ascult poemele ajunse pe înserat

pe-o aripă de doruri decupată

din sfinte amintiri pe care le-am uitat

pe-o margine de toamnă-ntârziată.

Din versurile cu-nveliș de catifea,

rescrise la o margine de oază,

parcă aud cuvintele din vocea ta

cu incantații care mai păstrează

mirajul nopților de august dantelat

pe armonii de sacre jurăminte

rostite-n taina cadă-a dorului lăsat

sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.

Aud chiar clipele din acele de ceas

care-mi șoptesc, pe strune de romanță,

că din trecutul nostru încă-a mai rămas

un gând jertfit pe-o ultimă speranță.

La margine de timp încerc șă îl așez

în haina neuitărilor rămase,

ca să-l alint în nopțile când te visez

trecând prin oaze-n straie de mătase.

Tatiana Doina Popovici: În prima strofă, poetul constată că „Tempora labuntur” (timpul se scurge – Ovidiu în „Fastele”) „prin acele de ceas”. Orele „rostogolesc minutele prin vreme”. Minutele, orele scurtează, zilele „care-au rămas”, căci „timpul înghite totul”. Zilele ramase „par visuri vagi cerute din poeme”. Eul liric ascultă poemele cu „sfinte amintiri” uitate „pe-o margine de toamna-ntârziată” (la limita dintre maturitate și bătrânețe). Strofa abundă în metafore: „orele haine,” : ”visuri cernute”, „aripă de doruri”, „sfinte amintiri”, „margine de toamna”. Toate contribuie la tonul elegiac, Eul liric regretă trecerea timpului ce adună „anii trecuți (care) ne aduc bătrânețe”, după cum spunea Ovidiu în „Fastele”. Câteva epitete: haine, prea scurte, vagi, sfinte pun în evidentă sentimentele Eului liric.

În strofa a doua, Eul liric aude „Cuvintele din vocea ta”, voce care păstrează „mirajul nopților de august dantelat”. Cuvintele amintesc de „sacre jurăminte /rostite-n taina caldă-a dorului lăsat/ sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.” Versurile… „rescrise la o margine de oază” dau notă de optimism. Cuvintele: incantații , mirajul, sacre, taina subliniază misterul nopților, moment al zilei când visul pun stăpânire pe trăirile Eului liric.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (11)” →

Antonio García Velasco: Câine

Cățelușa noastră Gaia. Fotografie de Germain Droogenbroodt

Câine

Deodată răsfățat și mângâiat,
cu îngrijirea medicală la zi,
cu vaccinuri corect administrate,

la cel mai mic simptom
sunt dus la consultații
și atenția sporește,
iar voci îngrijorate
sar să mă consoleze
îngrijidu-mă tandre.

Nu pot decât să mă arăt
îndatorat și profund fericit,
recunoștință demonstrând
prin fidelitatea-mi canină.

Însă pe când era un pui nevolnic,
cerșea pe străzi
căutând ceva de mâncare.

Antonio García Velasco, Spania

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

(PERRO: De pronto tan mimado, acariciado,/ con la salud cuidada,/ con las vacunas puestas.// Al síntoma menor/ me llevan a consulta,/ los mimos acrecientan,/ las voces lastimeras/ buscando mi consuelo/ y un cuidado exquisito.// No tengo otro remedio/que mostrar alegría/ contento agradecido,/ fidelidad perruna.//
Cuando era un niño pobre/ mendigaba en las calles/ buscando mi comida.)

ZAMFIR ANGHEL DAN: Mugur de vers

STAREA MEA APARENTĂ

Că starea mea implică vibrații de undă

greu înțelese de forțe telurice

simt

Piramidal

cristalizez la nivel cuantic

doar cu impulsuri devenite pulsari

în alte anotimpuri astrale

În toamna asta

de pe Nibiru voi aduna frunzele stelelor

căzute în vanul altui posibil număr de aur

La primăvară am să survolez Enceladus

Acolo esențele se amplifică textual

când norii saturnieni se răsfiră în inele

Ce mi aș dori când voi ajunge la ele?

Iubita mea primordială să mă întâmpine în prag de vedenii

și eu

să îi sărut umărul stâng cu o atingere de vers senzual.

TREAPTA SEMINȚEI

Și lanul de grîu are spice pe creste

și în firele lui crește povestea seminței

ce înflorește în fructul de pîine

Privirea-mi rămâne uitată la tine

prind coama gîndului ce-mi trece prin minte

și mă agăț de o împlinire

a rodului cu alte semințe

când zâmbetul tău

îmi atinge calea cu semn

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Mugur de vers” →

Mircea Dorin ISTRATE: Doamne cum trecut-au anii (versuri)

ÎNTRISTAT

Toamno! iar îmi vii cu ciudă,

Furioasă, și cu trudă

Pui ca hoțu-n nopți pe humă

Înstelatul cuib de brumă,

Până-n buza mea de stână?

Și-mi faci zori înfrigurate,

Cald pe ziuă, cât se poate,

Să-ți mai speli dintre păcate?

Din atâtea lungi povești

Las că știu eu cine-mi ești,

Cum te faci, cum te smerești

Să mai poți să ne prostești

Că ești bună și bogată

Și frumoasă…câte-odată.

Dar n-aud să-mi spui smerită

Cu-a ta gură aurită

Că-mi aduci și vânt și ploi,

Neguri, cețuri și răcori,

Griji o mie și nevoi,

Pentru iarna care vine

Când te duci de-aici… cu bine.

Ne mai dai o prună coaptă

Și o vie îmbrumată,

Ne-amăgești cu-n coș cu mere,

Cu gutuie și cu pere,

Cu un must de-acuma dulce

Ce la toate pune cruce,

Și c-o bere și cu-n mic,

Tot ne minți câte un pic.

Lasă-mi vara, steie-mi încă,

Că pe nimenea nu-ncurcă,

Tu să vii când te chem eu,

Că îmi știu, că nu ți greu.

DOAMNE CUM TRECUT-AU ANI

Ochii minții mele cată

A ta urmă neuitată,

Ce-ai lăsat-o într-o vară

Când erai, dulce codană.

Mai ții minte? ce-ntrebare,

Când ascunși printre umbrare

Într-o strânsă-mbrățișare

Tu-mi dădeai dulce guriță

Prin cel crâng, prin poeniță.

Nimeni lume nu ne vază,

Nimeni lume să nu crează,

Nimeni lume să nu știe

Cât de dragă-mi ești tu mie.

Câte vorbe-abia șoaptite,

Câte mii de jurăminte

Din simțire-atunci pornite

Ne-au nălțat în spre divin,

În cel timp, ce-a fost sublim.

Doamne cum trecut-au anii

Adunându-se ca banii.

Crângul e de-acum pădure,

Plin de zmeură și mure,

Iară ceea poeniță,

Mirosind a lămâiță,

Nu mai e ce-a fost odată,

Azi de nimeni nu-i călcată.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Doamne cum trecut-au anii (versuri)” →

Daniela GÎFU: Jurnal electoral (2) – Vreau să demonstrez că și femeile pot face politică de calitate!

„Cred că Dumnezeu a creat femeia pentru a fi puternică şi nu pentru a fi călcată în picioare de bărbaţi…” (Little Richard)

Solidaritate, muncă, extenuare… Un curs firesc al contextului preelectoral. De ce suntem, totuși, atât de neîncrezători, dragi clujeni?! Îmi preumblu imaginația de la un partid la altul, nici unul fără cusur.

Marele paradox al alegerilor locale: femeia abia se vede în politica româneacă și, în general, se vede prost. Cui îi aparține vina? Dincolo de vocile deja uniformizate care grăiesc prin intermediul presei, se mai găsesc așa numiții analiști politici care țin cu tot dinadinsul să ne împărtășească din vasta lor experiență adesea misogină.

Ei bine, m-am încărcat cu încrederea susținătorilor mei, deloc puțini, cărora nu le fac promisiuni fantasmagorice, dar nici nu vreau să-i dezamăgesc. Fiindcă ei cred în mine, FEMEIA aflată la vârsta deplinei maturități.

Continue reading „Daniela GÎFU: Jurnal electoral (2) – Vreau să demonstrez că și femeile pot face politică de calitate!” →

Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)

După volumele „Cu îngerii la drum” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015) și „Portal cu îngeri” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016), David Boia, cunoscut deopotrivă ca autor de aforisme, epigrame și poet, construiește o nouă „experiență versificată”, pe tema „îngerimii”, în volumul „Consemne îngerești” (Editura Napoca Star, Cluj, 2017).

Considerăm că în primul volum, „Cu îngerii la drum”, David Boia caută o „evadare” din cotidian, astfel ca dihotomia „existent-inexistent”, într-o manieră a reflecției „real-ireal”, să corporalizeze, în cuvânt, un interval al propriului imaginar civic și etic; în volumul următor, „Portal cu îngeri”, David Boia intenționează apropierea versului de gândirea filozofică, printr-un exercițiu, mai mult sau mai puțin vădit, în planul unor trăiri „limită”. Se poate admite că lirismul său exprimă acea „libertate” care ţine de propriul stil real, valorificând o „metodă” de grafie a „conceptului” de „îngerime”, într-o combinatorie livrescă. Fără îndoială că anume viziuni, în expresii poetice, conduc discursivitatea în configurarea de „idei” şi sentimente, destul de sugestive, transformându-le în evocări şi reverberaţii cognoscibile. Am încercat să demonstrăm în primele două volume că poetul este preocupat în „a cunoaște” suprasensibilul conștientizat, „idee” materializată în reflecția angelică, relevată în estetica artelor ori a istoriei religiilor; de la Dionisie Areopagitul la Toma, de la Dante și Milton la Blake și Rilke, revelația „îngerimii”, într-un interval al eticului hieratic, se constituie într-o „temă” de preocupări interpretative, sistematizate, privind „învăţătura” despre „îngeri” şi rolul lor ca „autoritate” celestă. Poetul este receptiv și exersează o poetică de „notații” și cugetări filozofice, cu scop bine definit, lăsând la „vedere” prezența „îngerului”. David Boia înțelege dualitatea ființei și, la rându-i, încearcă să-și înscrie gândurile, versificându-le pe aceeași ascendentă, respectiv a implicării „fiinţelor non-divine”, dar aflate în slujba lui Iahve și, deopotrivă, în viața lui „homo vagans”. Recuperarea „valorilor” devenirii cer o raportare la transcendență, o raportare pe care poetul și-o asumă fie ca „portal”, fie ca „drum” și nelipsind „consemne îngerești”.

Revenind la „orizontul” confesional din al treilea volum, „Consemne îngerești”, se pare că o dialectică „brahmanică”, respectiv o fenomenologie a camuflării „sacrului” în „profan”, îl determină pe David Boia să aducă „metafora vie” la nivel de „hierofanie” a cuvântului, pregătindu-și cititorul de poezie să accepte spontaneitatea în modul de reflectare filozofică, mai mult sau mai puțin interesant, oricum, asupra maieuticii sale, sigur (Îngeri/ cu statut/ de soldaţi/ păzeau/ omenirea/ şi întreg universul/ toată/ lumea/ văzută/ şi nevăzută / inclusiv/ cele nouă ceruri/ şi eu/ priveam/ uimit/ într-acolo/ ca la un imens/ amvon.” – Amvon). Nu ne surprinde modul sincer în care poetul se adresează „aproapelui”, atâta vreme cât „forma” de adresare directă vizează mai mult o „mărturisire” drept „crez” despre ideea de „înger”; actul de „înțelegere” a monadei „sacrului” se reflectă în „imaginea” unui vizual apropiat de „recunoaștere” a sensului metafizic, al rolului pe care „îngerul” îl are în destinul ființei („Vezi tu amice/ că legenda cu îngeri/ se poate adeveri/ în condiţii adecvate/ vezi tu amice/ că pământul se află în cer/ cel mai probabil primul cer/ dar mai e mult până sus/ la al nouălea cer/ vezi tu amice/ ar putea fi suflete şi poeme/ care la împlinirea vremi/ se prefac în îngeri/ vezi tu amice/ eu încerc să cred asta/(…)” – Ca să vezi). Probabil că anume stări de pathos, și nu numai, consumate de poet, fac suportul riscant, pe alocuri, de a se alătura nevoii de metamorfozare a „îngerului”, motiv care apare ca element mitic; și această dorință se ivește din „impulsul” de pătrundere într-o altă dimensiune („Sunt uneori zile de impact/ Când ne asociem cu intuiţia/ Sau cu pasiunea şi speranţa/ (…)/ După cum ne îndrumă presimţirea/ Sau după propria previziune/ Să dăm o fugă insistentă în spaţiu/ (…)/ Să ne asociem iminent cu îngerii/ Ca să accesăm sacrele valori/ De sus din strălucirea providenţei.” – Asocieri).

Extatic sau nu, David Boia nuanțează esența rolului „ascensiunii” spre care tinde limitativul uman, în note destul de subtile, ușor ironice, „camuflate”, oarecum, de aparentul dat („Căutam moduri de înălţare/ Vise serafice printre icoane/ Ca printr-un parbriz înaripat/ Spectacol inedit de prognoză/ (…)” – Orientare); oricât ar fi epifania de neînțeles, poetul lasă metafora „deschisă” și relevă sentimentul de „visare”, în condițiile unui posibil exhaustiv („Insist pe un sentiment ilustru/ Dincolo de existenţa terestră/ Urc în eter cu speranţa de-a valma/ Deschid ferestre ferecate-n vid” – Vis de eternitate). Nu de puține ori, David Boia caută un „cadru” referențial la care să „ajungă”; printr-un lirism al „transparenței” despre „bine” și „rău”; reiterează experiențe umane, atitudini care problematizează, încă din „illo tempore”, conceptul de „coincidentia oppositorum” („Caută armonia/ În lumină şi pace/ Nu cocheta/ Cu răutatea/ Nici nu gândi/ La cele rele” – Atestat). Urmând filonul filozofic, după cum ne-a obișnuit de altfel, David Boia se folosește de o anume „logică” a discursului poetic, astfel încât „accentul” imaginii poetice să se „deplaseze”, fără prejudecăți, de la „cuvântul” propriu-zis la „hierofania” cuvântului („Tu taină feerică de fiecare speţă/ Imbold contemplativ şi senzual/ Parcursul tău arhiplin de emfază/ Pasional predomină secvenţe voluptoase/ Sub călăuza acelor îngeri eterni/ Vei răsări concludentă din văpăi/ Vei procrea pe viitor izbânzi afective.” – Contemplaţie ideatică). Tehnica de limbaj este aceea care, întotdeauna și observabil, delimitează între filozof ca om de „acțiune” directă la Univers și poetul ca om de „acțiune” universal; dacă David Boia, prin viziunea filozofului „tratează” direct și realist „semne” și simboluri, prin viziunea de poet le „cucerește” senzitiv și spontan („Algoritm spectral/ Cu simboluri creştine/ Pe fond inocent/ Revin îngeri în vogă/ În cuantumul iubirii” – Tanka); nici n-ar fi cu putință altfel, și, totuși, David Boia – poetul – încearcă o echilibrare, prin „taina” iubirii și poeziei („Instinctul e fantezie/ Omul o enigmă vie/ Natura o veselie/ Viaţa o filozofie// Iubirea o bucurie/ Teatrul o comedie/ Sufletul o reverie/ Lumea toată-i poezie.” – Poem afectiv); corelația filozofie/ poezie reprezintă, aici, un prezent continuu („Acum caut un nou univers/ Al iubirilor exhaustive/ Cu suflet duios şi tandru//(…)/ De bun augur şi infinit/ Cu lumini eminamente vii// (…)/ La prezentul continuu/ Care să deschidă trasee/ Spre edenul timpuriu.” – Alt univers).

David Boia, poet al timpurilor sale, mesager al „tainelor de sus”, pune întrebări existențiale, fie și retorice, important că deschid un „portal” de comunicare empatică, fără vreo intenție de a „camufla” ceva; există totuși „stări” în contratimp cu care se confruntă („Câţi dintre noi ar putea găsi/ În stocul expresii emergente/ Itinerare poetice platonice/ Ca străfulgerări emoţionale// (…)/ Problemele poetului sunt mentale/ Raţionale şi euforice/ Expuse ca într-o bancă de date/ Iluziile bine dirijate în idei/ De speranţe şi splendori/ Pot deveni opere de artă/ Fascinaţii de orice geneză/ În speţă de geneza profetică.” – Altcineva); există și un anume „calcul” al cotidianului pe care poetul îl trece prin filtrul imaginativului epigramist, ceea ce-i permite să „controleze” hazardul lumii („În locul cu pricina dintre ecouri/ Erau pământeni alungaţi din eden/ Ei şi urmaşii lor din neam în neam/ Unii mai excentrici şi stingheri”- În loc Hornograf ); să mai spunem, aici, că realitatea, omul și viața, în „orizontul” onirismului, nu produc uimire sau deprimare, însă în orizontul „filozofat” este de așteptat contrariul („Suntem limitaţi în timp/ Suntem limitaţi în spaţiu/ (…)/ Depindem de soare/ Depindem de atmosferă/ Depindem de materie/ Depindem de viaţă/ Depindem de moarte/ În rest suntem relativi/ În raport cu universul.” – Aşa suntem noi).

Dincolo de o percepție kantiană a ceea ce denotă elementele numinosului „pur/ impur” („Critica raţiunii pure/ Puţini pot să o procure/ Şi mai puţini să o îndure.” – Modus vivendi), sugestia poetului întregește sensibilitatea unei interpretări a reflectării „sacrului” („Stăpân al timpului şi a toate/ A pus El universul pe roate/ Mai veşnic de atâta nu se poate.” – Divinul etern); în intenționalitatea acuității de expresie, David Boia surprinde Creația în contexte relevante („Fenomen transcendental/ Ipotetic sau metafizic/ Insolit peste măsură/ Cu aspect exhaustiv/ Mai înainte de timp/ De materie şi spaţiu / (…)/ Acest univers bizar/ Un mit arhiplin enigme/ Nimicul era eterul/ Eterul era eternul/ Eternul era divinul/ Cu energie infinită/ Nesfârşit în devenire/ Cu siguranţă reversibil.” – Ex nihilo); cât despre timpul „nemântuirii”, T.S. Eliot, în „Patru cvartete”, surprinde poezia cu nuanțe ale spiritualităţii timpului său, ca atare limbajul poetic trebuie să exprime viziunea transfiguratoare a timpului „istoric” cu „plus” sau „minus” valoarea esteticii, în consubstanțialitate livrescă, tot așa, David Boia trebuie și înțelege și chiar se racordează la această configurație („Lumina poeziei să lucească/ Din exprimări combinatorii/ Ecouri în conştiinţa personală/ Cu reverberaţii neţărmurite/ În cugetări transcendentale.” – Am cochetat). Observabil că imagini vizuale transcriu destul de subtil zbaterile unui lăuntru mereu absorbit de solidaritatea cu semenii („Ei veniră întâi din altă epocă/ De unde se risipeau stoluri stoluri/ Ei zburau preventiv peste alte ere/ (…)/ Încremeniţi în nedumerire/ Acum aşteaptă prefăcuţi în stânci/ O nouă epocă exhaustivă/ (…)” – Corbii de piatră); descoperă, involuntar poate, că o „re-convertire” la dimensiunea spirituală ar putea însemna un „nou” început („Mimând veacurile la rând/ Voi căuta omolog pe înţeles/ Departe pe creasta infinitului/ Schimbarea de sens din mers/ La răscruce de contemplaţii/ Ar impune vocaţia zămislirii/ Lacrima intimităţii va naşte/ Un stol de clipe reversibile/ (…)” – Omologul tău); poetul surprinde sentimentul singurătății într-un „dincolo” al vederii Continue reading „Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)” →

Vlada ADALVA: Ca o lumânare îndrăgostită (poeme)

Tess

De ce sunt de partea asta a mormintelor?
Pentru a ucide din dragoste nedreptatea?
Prostul gust al ușilor deschise prea târziu …
pentru a asculta năpasta păsării mării, expertă în supraviețuirea pendulelor,

când plâng roșiile lumini și aleargă mecanic fluturii iernii.
De ce sunt? Pentru cine sper?
Fii bun cu mine, îmi ard amintirile
ca să le vezi
la marginea lumii.
Îmi botez jertfa tuturor blestemelor într-o albie părăsită.
Degetele acide ale pământului gâtuie sepala de ceară a păpușii.
Fără cer și regrete.
Sărută-mi buzele de fum.
Suntem împreună acum.
Eu voi fi acea umbră
care te așteaptă
în dreapta lumină.
Nu fi trist,
tu ești îngerul meu,
scrie-mi sentința viselor,
voi înțelege
stelele care ne-au lipsit
vor fi cărare,
abis, lăstar, surghiunire,
simplu răsărit …
sufocând valurile negre
pe tâmpla altarului!
Vei fi albul meu înger …
Eu dreapta ta lumină!
Aripi de paradis
ne vor arde ochii
pentru ultima oară!

Ca o lumânare îndrăgostită

Nicio adiere,
nicio revendicare,
armistițiu al
florilor ce mor.

Fabrică luna umbre,
deșiră aurul
pe care îl mai are.

Dacă te uiți pironit,
vezi subit
o lumânare care se termină.

Armistițiul rezistă
dacă moare cineva pentru el!

De mic, am știut că mă observa luna.
Eram timid, grăbit,
Iar ea era sfântă, rotundă,
Inepuizabilă în dăruire.
Mă făcea să-i vând pe nimic pulsul, sentimentele precise
și asta pentru că eram iresponsabil
dadaist și paradoxal un călugăr la braț
cu erminia sa cu lacune și închipuiri
rotundă, pulsa energii secrete …

Acum parcă s-a secerat
și rotundul, dintr-o greutate ce o învăluia
a devenit prevestirea unui măcel.

Este timpul meu acum ca o lumânare
îndrăgostită
pentru armistițiul din cer!

Cad florile în caierul vântului.

Nu par de fel să regrete,
pesemne vântul
este un iubit
care le urcă
într-o călătorie secretă.

Matinale neatingeri

Cadou
mai minunat
ca umbra albă
a Răstignirii …

Oare cum este
să fii
Răstignit…
fără a te putea
reîntoarce?

Oare cum este Timpul?
Duh ce nu L-a văzut
pe Dumnezeu …

Ardere pentru o energie …
Iluzia trebuie întreținută!
Continue reading „Vlada ADALVA: Ca o lumânare îndrăgostită (poeme)” →

Ecaterina CHIFU: Odă Limbii Române

A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.(Nichita Stănescu – Citatepedia. ro)

Limba este focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos. Limba este frumuseţea activă a patriei.(Grigore Vieru – Citatepedia. ro)

Limba, flacăra gândirii,

Limba ce ne-au dat străbunii –

Dulcea limbă românească

A înflorit în ţara noastră.

Limba veche-a „Mioriţei”,

Limba dreaptă, limba crucii,

Limba ce ne-au dat strămoşii

Este graiul drag al libertăţii.

Limba-i dorul amintirii,

Limba-i fiorul simţirii,

Limba-i freamăt, legământ,

Pa al nostru drag pământ.

Alinare-n rugăciune,

Limba noastră-i o minune,

Ea ne leagă, ea ne-adună,

În Sfânta Patrie Română.

Limba dusă-n străinătate

De fiii ţării, fii de departe,.

Este limba înţeleaptă,

Scrisă cu slovă aleasă.

Ea este poarta sufletului,

Sufletul Românului,

Ea e imn de închinare,

Dintr-o zare-n altă zare.

Limba-i vers de Eminescu,

Limba-i cântec de Enescu,

Limba-i zicere-n poveste,

Limba-i bocet ce jeleşte.

Limba-n glasuri de copii

E-un cânt dulce, feerii

Ce se cern din infinit,

Peste plaiul mult iubit.

Limba dragă, românească

Toţi trebuie s-o iubească,

Nimeni să n-o ponegrească

Limba noastră strămoşească!

Limba noastră-i armonie,

Limba-i dulce poezie,

Limba veche, românească

În inimi să înflorească!

Limba, flacăra gândirii,

Limba ce ne-au dat străbunii –

Dulcea limbă românească

A-nflorit în ţara noastră.

—————————-

Ecaterina CHIFU

Râmnicu Sărat

August 2020

Augustin OSTACE: Limbaj şi Sapiens

Dacă mersul biped cu potenţial de alergare este considerat ca cea mai profundă caracteristică biofizic anatomică a Speciei Sapiens, atunci limbajul articulat din vocale şi consoane este considerat cea mai profundă caracteristică biofizic-abstractă a Speciei Sapiens.

Dacă strămoşii speciei noastre seamănă anatomic şi genetic cu noi, radicalitatea evoluţiei speciei noastre este dincolo de orice contestabil biologic, îmbrăcând formele misterului şi legendelor creaţiei.

În acest context sărbătorim Limba Română ca parte integrantă a tezaurului Sapiens, care se răsfrânge în slovenitori, cetitori şi scriitori de Limba Română.

Să mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au precedat întru păstrarea acestui tezaur fundamental al culturii noastre, reamintindu-i aici pe cei ce au îndrăznit să statueze ziua de 31 august ca Zi a Limbii române, şi anume Corneliu Leu, Ligia Diaconescu şi Al. Florin Ţene.

Din acest colţ online de spirit şi speranţă, transmitem tuturor rostitorilor de limba românească o încurajare întru mândria datinei străbune.

Augustin Ostace, Germania, 27.08.2020

Ben TODICĂ: De vorbă cu Îngerii

– Atunci, trăiam normal!

Și acum putem trăi la fel, dacă nu lăsăm demonul fricii să ne pătrundă prin porțile simțurilor. Normalitatea vine, totuși, ca toate celelalte… din interior! Lucrurile care se întâmplă în exterior au valoarea pe care noi le-o dăm: o funie poate fi luată drept șarpe, un virus drept exterminatorul omenirii etc. Bau-bau există doar dacă noi îi dăm puterea de a exista, altfel este o biată formă de gând…

– Atunci ce îl face pe un homosexual homosexual? E un act actoricesc?

– Când te apropii sufletește de un asemenea om damnat și începi să-i cunoști prima copilărie, îi dai dreptate lui Freud, înțelegi ce victimă a celorlalți este și de câtă compasiune are nevoie. Monștrii și demonii sunt aceia care îi încurajează pe acești oameni bolnavi să se considere „normali” și să ceară drepturi… Locul lor ar fi în cabinetele psihiatrilor, unde să fie tratați corespunzător și să ducă o viață cât mai discretă, nu să se expună deșănțat în public! Cândva, în societatea românească, homosexualitatea era considerată infracțiune și era pedepsită prin lege, tocmai pentru a nu se încuraja extinderea anormalității în societate – acum, este încurajată, susținută, asmuțită contra oamenilor normali. Cel mai grav este când demonii cu chip de om le spun copiilor de grădiniță că genul nu e totuna cu sexul și că, indiferent de sexul din naștere, copiii își pot alege genul!!!

– Ești pe sufletul meu, dragă soră Alex! În Germania se spune că au fost înfiați orfani de către perechi de același gen. Științific, dacă iei o celulă ADN și îl multiplici, el nu va fi homosexual pentru că în fiecare oscior e gravat genul masculin. Atunci înseamnă că suntem conduși în unele instituții ale societății multilateral dezvoltate, democrat-mafiote de niște oameni psihic bolnavi care conduc pe principiul cocoșului care aleargă după găină și, dacă n-o prinde se răzbună pe coleg și viața merge înainte. Deci nu pot pretinde că șarpele e doar o funie. Românii au niște adevăruri groaznice în zicătorile lor: „Țara arde și baba se piaptănă”, adică pericolul este iminent, însă noi zicem că e bine și ne concentrăm pe lucruri neinteresante. Știi, mă gândesc la marii scriitori care au luptat împotriva terorii comuniste (eu nu am cunoscut-o, că am fost prea mic și un tânăr prea naiv și protejat de destin, fiind material prost în fața lor sau mereu corigent și deci ignorat de spălători) și aceștia au trăit arestați la domiciliu sau prin pușcării, mă gândesc de ce nu continuă să rămână eroi și să lupte în continuare pentru libertățile sufletului uman? Să cred că ei au fost interesați doar de turta lor? Ori își dau seama că acești noi, sub acoperire comuniști sunt prea sofisticați ca să fie înfruntați? Și asta nu ar fi nimic, că îi înțeleg, dar oare atunci de ce nu îi lasă pe alții tineri care vor să-i înfrunte pe acești „noi” și altoiți mincinoși hoți opresori? Se năpustesc asupra noilor eroi și îi demolează, îi înăbușă, îi asfixiază, îi extermină protejând noua orânduire mondială? Că de aici unde să mai fugi/emigrezi? Decât ca Bradley Manning în transvestire/schimbare de sex. Privind istoria, constat că orânduirile se schimbă, însă robia rămâne. Dragostea pentru aproapele e mereu ignorată de la o orânduire la alta și băgată sub preș.

– Înrobiți prin limba pe care o înnoadă toată ziua prin instituții – pur și simplu în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și a tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce sunt. Au năvălit parcă nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii sunt șefi acum, preiau locurile de conducere, nu-ți vine să mori?

– Astăzi am bătut la „poarta veșniciei”, stabilind unde să depunem haina trupului de acum, când va decide Bunul Dumnezeu să o dezbrăcăm. Am un sentiment de împăcare, am un sentiment de liniște, pentru că am făcut ce se cuvenea. Eu sunt pentru purificarea hainei trupului prin foc, dar soțul meu își dorește înhumare. Te va mira că îți spun aceste lucruri care țin de intimitatea noastră spirituală, dar pe puntea care leagă sufletele noastre eterne comunicarea este guvernată de alte legi decât convențiile sociale. Pe fundalul acestei liniști de apă nemișcată am simțit legătura profundă cuprinsă în zicala sângele apă nu se face: suntem de-un neam, de-o limbă, iar noi trebuie sa păstrăm nealterată zestrea genetică a neamului.

– Amândouă sunt căi rapide de încarnare. Când eram prin clasa a șaptea și învățam despre evoluție, eram cu doamna Manda, doamne ce profesoară, și mă gândeam că cenușa celor arși se transformă în îngrășământ pentru iarba pe care o mănâncă animalele casei și apoi noi și prin ele pătrunde sămânța sufletului decedat de se naște noul prunc. Cu înhumații se petrece la fel doar că o să dureze puțin mai mult pentru că ei sunt mai adânc în pâmânt și o să treacă timp până sămânța găsește un mijloc de transport la suprafață și decide să devină râmă sau fir de iarbă. Cei care au murit înaintea Covidului, Anca și Bencei nu vor ști niciodată de ce au scăpat. Când ne vom întâlni cu ei n-or să ne creadă. Suntem obosiți? Periculoși sau sinucigași/ distructivi?

– Limitat cum este instrumentul uman (Omul), noi presupunem, dar nu putem avea certitudinea că așa este Realitatea. Probabil că ne apropiem de Adevăr doar atât cât ne permit gama percepției și rațiunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Știam (din lecturi, prelegeri) că atâta timp cât încă mai există pe Pământ un fragment material care ne-a aparținut (resturile de os), suntem legați de sfera Pământului. Pe de altă parte, incinerarea distruge ADN-ul și cred că de aceea religia noastră nu o acceptă, pentru că ni se pierde codul identitar pentru Înviere.

Am convingerea absolută că Universurile (multiple, infinite) au o organizare extrem de riguroasă, iar incinerarea ne scoate cumva dintr-o ordine (înainte de vreme?) și ne duce în alta. Pe de altă parte, indiferent de ce ne planificăm noi, se întâmplă DOAR Voia Divină.

– Ideea învierii m-a pus pe gânduri că plănuiam să mă incinerez. Am avut un sistem de educație al minții și intelectului genial în vremea comunismului, dragă Ionuț, care nu a existat și nu e la modă în capitalism azi… etc.?

– Nu am o idee clară în ce măsură ai fost atent la aspectele învățământului în comunism. Eu în schimb, am fost îndrăgostit de carte, mereu printre primii 2-3, și aș fi fost chiar mai sus, dar în clasa mea erau minți hiperstrălucite, deveniți apoi miniștri, ambasadori, academicieni. Deci am învățat serios, din convingere. Și fapt este că imediat după liceu am reușit la facultate, printre primii… DAR, nu înseamnă deloc că noi pe atunci aveam un învățământ minunat, ci dimpotrivă! Statul comunist vroia să ne știe prin școli ca să ne aibă sub control, și nu oricum, ci anume ca să ne îndoctrineze cu falsa ideologie comunistă. Iar pe cei mari dorea să-i aibă în câmpul muncii, din același motiv – iar retribuția era batjocură. Și stăteam 5-6 ore la coadă, în spatele magazinului, ca să ne alegem cu picioare de porc, cu carcase de pasăre, cu…) Iată, în amănunt. Materii principale în liceul de 10 clase erau: Bazele darwinismului, Socialism științific; la istorie am făcut în loc de Istoria României, Istoria PCBUS; la geografie am făcut geografia URSS. Așa încât pentru intrarea la facultate, ca să mă pregătesc la geografie am împrumutat maculatoarele unui licean cu 2 ani mai mare. Ai înțeles? Manuale nu existau. Chiar și la facultate, scriam după dictare, neexistând manuale. Noroc cu acei profesori de liceu extraordinari, foști studenți ai lui Iorga, Lovinescu, Murgoci etc…

– Cu un singur lucru nu pot fi de acord, anume că în guvernarea comunistă am fost ținuți în școli pentru a fi îndoctrinați. Este profund falsă această afirmație. Noi am fost ținuți în școli gratis, pentru profesionalizare, dar am avut și multe cursuri facultative pentru care am optat, cu folos. La limba italiană, limba spaniolă și limba greacă (elină și neogreacă) nu mi s-a făcut îndoctrinare, iar la repartizare s-a avut în vedere principiul meritocratic, adică incomparabil mai bine ca astăzi. Să nu exagerăm, că îl supărăm de Bunul Dumnezeu. Se învăța la cel mai înalt nivel atunci în comparație cu cel de azi și de cel din vest atunci!?

– Oare?! Nu se auzise în liceu de Blaga, de Arghezi, de Maiorescu. Despre Minulescu, s-a vorbit începând de prin 1956. Iar despre Eugen Ionescu, nici atât! Lui Blaga i-a apărut prima carte de poezii după 15 ani, în 1962, bietul de el murise în 1961, fără drept de semnătură!!! Dat afară de la Universitatea clujeană, de la Academie, ajuns un amărât de bibliotecar…

– Aveți foarte mare dreptate! Toți avem unitățile noastre de măsură și aș fi fost de aceeași părere dacă aș fi rămas lângă dumneata în țară. Cum iarba e mai verde la vecin, am trăit și studiat în vest, am vizitat peste 18 țări și am crescut copii și nepoți aici, printre care și pe fiul meu, adus din România la vârsta de 12 ani și după 40 de ani am putut vedea că iarba nu e chiar verde acasă acum. Chiar și el a fost parte din test exclamând: „în clasa a șaptea, în țară învățam ce învățau aștia în Australia, în clasa a XI-a.” Instituțiile și universitățile lumii sunt pline de absolvenții școlilor noastre din comunism. Eu privesc întreaga planetă, nu izolez. Vă înțeleg poziția și elanul. Nu am niciun interes la vârsta mea să fiu părtinitor, însă situația și starea lumii de acum demonstrează cât de mare este efectul destabilizării produs de dispariția războiului rece. Acum se încearcă la disperare să se creeze un altul. Este doar mărturia filozofilor și a trăirilor mele. Nu le impun, dar nici nu le schimb pentru că ar însemna să mă mint. Fiecare suntem martorul vieții noastre. E viziunea mea! Noile generații își vor hotărî soarta după cum vor dori. E mult mai tragic decât vă imaginați. E greu de negociat între amintirile unui român din 1979 și ale celui din 2020. Nu se vor înțelege niciodată. De aceea îmi amintesc cu drag de școlile absolvite, de profesorii care erau modele de profesionalism, de ținută morală și socială, care s-au impus conștiinței noastre în perioada de formare. Cred că printr-o capacitate înnăscută de separare a grâului de neghină, cu toții am păstrat în sufletul nostru aceste modele și nu pe turnătorul sau securistul ori cenzorul care răspundeau de școală, uzină, redacție etc. Aceștia au fost măcinați și dați la gunoi de moara istoriei așa cum sunt tocate hârtiile neimportante în tocătorul de hârtii. Știm că unii s-au refăcut ca șopârlele și sunt acum la butoane – dar în conștiința noastră n-au avut și nu vor avea loc niciodată. Deci, da, se făcea îndoctrinare, la orele de învățământ politic ș.a., dar Școala în sine a format specialiști de valoare în toate domeniile. Puterile occidentale au dorit (și s-au străduit în acest sens!) ca noi să vedem în negru toată acea perioadă dinainte de `89, să ne mențină și accentueze complexul inferiorității, ca să ne transforme ușor, fără împotrivire, în colonie. La examenele de admitere, prin care am trecut cu succes, la o concurență mare, nu ideologia alegea, ci valoarea intelectuală, buna pregătire. La fel, repartiția guvernamentală se făcea în ordinea mediilor generale, pe criteriul meritului. Calitatea de membru de partid a unor absolvenți de învățământ superior conta la o departajare în caz de medii egale, dar se întâmpla foarte rar. Eu mă bucur că vă place unde a ajuns România azi.

– Scuzați, nu am făcut niciodată această afirmație. Sau una vorbim și bașca ne-nțelegem? Ca individ responsabil, caut să-mi păstrez luciditatea, singura care ne poate ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă, nouă, tuturor locuitorilor planetei, în situația creată după dispariția celor două blocuri ideologice/politice/militare. Căci nu mai e vorba că acum e rău în România, ci e vorba că acum e rău în toată lumea, fără excepție. Războiul rece nu e o explicație care numai ea să justifice de ce în vest o duceau bine (dacă nu vorbim de Sud-America, de Africa). O duceau bine pentru că exista un real progres tehnic, pe baza concurențială. Exista forță de muncă, materii prime, piață largă de desfacere a producției. (Nu se lucra pe stoc, ca la noi!!) Pe când în marea lume a lagărului socialist, nu exista decât ideologie, baricadarea să nu trecem dincolo, productivitate minimă, comedia întrecerilor socialiste – ha, ha! -, și din plin: sărăcie, minciună, duplicitate – una spuneai la serviciu, alta spuneai acasă. Ne havka, era porunca tatei, când pleca de acasă: Nicio vorbuliță despre…

– Dar, atunci de ce e rău azi? Ce s-a schimbat căci suntem același vest, cu același ritm de educație și forță de muncă?

– Deci, nicidecum nu susțin eu aberația că la noi e bine. Cum ar putea fi?!? Cu comuniștii din linia doua ieșiți în față, ca mari revoluționari?!, cu aceeași securitate dar de 7 ori mai puternică, mai bine plătită/dotată, care acum nu mai lucrează sub acoperire ci se desfășoară la lumina zilei, chiar face demonstrații de forță, spre intimidarea maselor; cu companiile care au cumpărat tot, pe nimic și imediat au falimentat tot, ca să ne fericească cu produsele lor contrafăcute, etc. etc. Oare cum îți poți închipui că un om ca mine ar fi cu capul în traistă, când acestea sunt realități îndeobște cunoscute, etalate în media, discutate de toată lumea, inclusiv de analfabeți, azi din ce în ce mai numeroși…. Ar fi din plin motive să plecăm toți, care-încotro, dar Nu putem pleca toți din România, fiecare din motivele personale, dar până la urmă și din drag de aceste meleaguri, „de limbă, de străbuni și obiceiuri”, vorba Eminescului; poate și din resemnare, văzând și auzind ce ne spun rudele despre viața lor de exilați în alte țări, – acesta e înțelesul patetic al sufletului meu.

– Fiecare om de pe Terra este un unicat! Nu mai avem scriitori curajoși azi!?

– Sunt foarte de acord. Scriitorul nu ia lumea pe tavă, el încearcă să facă oarecare ordine în dezordinea lumii, departajând binele de rău, durabilul de efemeride, sinceritatea, atașamentul, Continue reading „Ben TODICĂ: De vorbă cu Îngerii” →