MOTTO:
”Vârsta nu vă poate proteja împotriva iubirii, dar iubirea, cu siguranță, vă va proteja de îmbătrânirea prematură”. (Coco Chanel)
Gabrielle („Coco”) Chanel (n. 19 august 1883 – d. 10 ianuarie 1971) este considerată una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului XX, alături de personalități precum Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche, sau Nina Ricci. Stilul Gabriellei Chanel a fost revoluționar pentru anii ’20, ea căutând necontenit să impună o nouă a imagine a femeii: liberă și independentă de bărbați. A fost una dintre primele femei care a îmbrăcat pantalonii.
ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE
Un glas fără cuvinte din adâncul meu
ajunge nevăzut la margine de gânduri
pe trunchiul despicat al unui curcubeu
cu capetele prinse-n albia din prunduri.
Izvoarele din albii au secat demult,
iar pietrele uscate de prea multă sete
mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult
tăcerea lor rescrisă-n magice versete.
Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor
și din mirajul sfânt al undelor spectrale
aduc sub pietrele ce-și caută izvor
iubirile pierdute-n umbre vesperale.
Prea multe amintiri deodată se ivesc,
se scurg încet cu picături de apă vie
pe când din geana curcubeului ceresc
cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.
Plec capul să ascult surâsul renăscut
al râului brodat cu pietre vorbitoare
și din tăcerea calmă-a visului pierdut
aud ecoul sfânt al clipei trecătoare.
Tatiana Doina Popovici: Autorul, creatorul unor metafore rare, găsește „la margine de gânduri” acel „glas fără cuvinte” coborât pe „trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse în albia din prunduri”.
Strofa a doua se referă la izvoarele secate, pietrele însetate care-l cheamă în arcul curcubeului „s-ascult tăcerea lor în magice versete”.
Cea de a treia strofa unește tăcerea pietrelor cu tăcerea Eului liric. Astfel „din mirajul sfânt al undelor spectrale” apar „iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Umbrele serii aduc „multe amintiri” care „se scurg încet cu picături de apă vie”. De menționat metaforele „din geana curcubeului ceresc” și „ploi de dor”.
Ultima strofa aparține Eului liric care , cu capul plecat „ascult surâsul renăscut”. Realizată din metafore : „ascult surâsul renăscut”, „râul brodat”, „pietre vorbitoare”, „tăcerea calmă”, „ecoul sfânt al clipei trecătoare” această strofa sugerează emoția și starea de visare.
Conotații speciale ale unor obiecte reale: curcubeu, prundul, izvoare, pietre arată expresia nouă a unei raportări la absolut. De altfel, poetul este un adept al expresionismului-oniric. Nu lipsesc din text elemente onirice: „magice versete”, „mirajul sfânt”, „umbre vesperale” (ale serii). Având în vedere ca „izvoarele… au secat demult” este de presupus că fasciculul de raze luminoase a apărut noaptea pe bolta cerească. În acest moment al zilei apare magia, mirajul, umbra, visul. Implicat direct, Eul liric ascultă tăcerea unui colț de natură, invadat de amintiri și, în final, „aud ecoul sfânt al clipei trecătoare”.
Realizat în cinci strofe, poezia reflectă experiența expresionist-onirică sub razele luminoase ale unui curcubeu.
Corneliu Neagu: ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE este un poem despre meditație, timp și destin în care natura, cu fenomenele sale cele mai relevante, este prezentă pe tot parcursul discursului liric. Este compus din cinci strofe cu rima încrucișată, cu măsura versurilor de tipul 12-13-12-13. A fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublshers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.
Chiar de la debutul primei strofe, cititorul pătrunde pe teritoriul exprimării neo-expresioniste: „Un glas fără cuvinte din adâncul meu/ ajunge nevăzut la margine de gânduri/ pe trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse-n albia din prunduri”. Discursul liric din strofa a doua menționează faptul că izvoarele din albii au secat cu mult timp în urmă („demult”). Din această cauză pietrele prundului s-au uscat „de prea multă sete”. Chiar și așa, aceste pietre mai au încă puterea dea a chema Eul liric în arcul magicului curcubeu pentru a asculta tăcerea lor „rescrisă-n magice versete” (ne aflăm, desigur, pe tărâmul expresionismului total!). Mai departe (strofa a treia), Eul liric răstoarnă tăcerea sa „peste tăcerea lor” „și din mirajul sfânt al undelor spectrale” aduce „sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Se poate subînțelege că undele spectrale aparțin curcubeului, întrucât lumina coexistă în dualitatea particulă-undă, conform teoriei cuantelor.
Ca prin minune, în strofa a patra, urmare celor petrecute mai înainte, noian de amintiri ajung, dintr-odată, în cugetul Eului liric. Aceste amintiri „se scurg încet cu picături de apă vie/ pe când din geana curcubeului ceresc/ cad ploi de dor venite dinspre veșnicie”. În ultima strofă asistăm la iluminarea Eului liric întrucât poate „asculta” „surâsul renăscut/ al râului brodat cu pietre vorbitoare”. Din ultimul vers citat deducem că „pietrele uscate de prea multă sete” (strofa a doua) revin la viață, fiind udate de apa râului. Finalul poemului este optimist întrucât Eul liric „din tăcerea calmă-a visului pierdut” aude „ecoul sfânt al clipei trecătoare”. Acest „ecou sfânt” poate fi interpretat ca o schimbare majoră în viața poetului care, ajuns la vârsta senectuții, se împacă cu destinul hărăzit de soartă.
CLIPELE DIN ACELE DE CEAS
Trec orele haine prin àcele de ceas,
rostogolind minutele prin vreme,
iar zilele prea scurte care-au mai rămas
par visuri vagi cernute din poeme.
Ascult poemele ajunse pe înserat
pe-o aripă de doruri decupată
din sfinte amintiri pe care le-am uitat
pe-o margine de toamnă-ntârziată.
Din versurile cu-nveliș de catifea,
rescrise la o margine de oază,
parcă aud cuvintele din vocea ta
cu incantații care mai păstrează
mirajul nopților de august dantelat
pe armonii de sacre jurăminte
rostite-n taina cadă-a dorului lăsat
sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.
Aud chiar clipele din acele de ceas
care-mi șoptesc, pe strune de romanță,
că din trecutul nostru încă-a mai rămas
un gând jertfit pe-o ultimă speranță.
La margine de timp încerc șă îl așez
în haina neuitărilor rămase,
ca să-l alint în nopțile când te visez
trecând prin oaze-n straie de mătase.
Tatiana Doina Popovici: În prima strofă, poetul constată că „Tempora labuntur” (timpul se scurge – Ovidiu în „Fastele”) „prin acele de ceas”. Orele „rostogolesc minutele prin vreme”. Minutele, orele scurtează, zilele „care-au rămas”, căci „timpul înghite totul”. Zilele ramase „par visuri vagi cerute din poeme”. Eul liric ascultă poemele cu „sfinte amintiri” uitate „pe-o margine de toamna-ntârziată” (la limita dintre maturitate și bătrânețe). Strofa abundă în metafore: „orele haine,” : ”visuri cernute”, „aripă de doruri”, „sfinte amintiri”, „margine de toamna”. Toate contribuie la tonul elegiac, Eul liric regretă trecerea timpului ce adună „anii trecuți (care) ne aduc bătrânețe”, după cum spunea Ovidiu în „Fastele”. Câteva epitete: haine, prea scurte, vagi, sfinte pun în evidentă sentimentele Eului liric.
În strofa a doua, Eul liric aude „Cuvintele din vocea ta”, voce care păstrează „mirajul nopților de august dantelat”. Cuvintele amintesc de „sacre jurăminte /rostite-n taina caldă-a dorului lăsat/ sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.” Versurile… „rescrise la o margine de oază” dau notă de optimism. Cuvintele: incantații , mirajul, sacre, taina subliniază misterul nopților, moment al zilei când visul pun stăpânire pe trăirile Eului liric.
Strofa a treia aduce „o ultimă speranță” pe care Eul liric o aude șoptită de „clipele din acele de ceas… pe strune de romanță”. Eul liric așază „un gând jertfit… La margine de timp/ în haina neuitărilor ramase, /ca să-l alint în nopțile când te visez/ trecând prin oaze-n straie de mătase”.
Poezie de dragoste, elegiacă, în care Eul liric simte trecerea timpului, dar retrăiește și „trecutul nostru” (Eul liric dual), „Clipele din acele e ceas” se încadrează în maxima exprimata de Goethe: „Trebuie sa trăim și sa iubim”. Scrisă în trei strofe ample, „Clipele din acele de ceas” conține elemente reale și onirice ceea ce îi conferă aspectul de creație lirică expresionist-onirică.
Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, CLIPELE DIN ACELE DE CEAS, aduce în fața cititorului un discurs despre dragoste și iubire în care amintirile, nostalgia și visarea se întrepătrund pe întinderea a trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Timpul, trecut prin „acele de ceas”, devine un element definitoriu în arhitectura poemului, cu toate diviziunile sale convenționale – zile, ore, minute, clipe – după cum aflăm chiar din prima stofă: „Trec orele haine prin àcele de ceas,/ rostogolind minutele prin vreme”. Din acest prezent, despre care se vorbește la indicativ prezent, persoana a treia plural, „zilele prea scurte care-au mai rămas” sunt resimțite de Eul liric ca „visuri vagi cernute din poeme”. Începând cu versul al cincilea, discursul liric se mută la timpul prezent. Eul liric ascultă poemele, „ajunse pe înserat pe-o aripă de doruri decupată din sfinte amintiri”, uitate cândva „pe-o margine de toamnă-ntârziată”.
Trecând la strofa a doua, aflăm că versurile sunt de o gingășie rară („cu-nveliș de catifea”). Au fost rescrise de poet „la o margine de oază”, unde a cunoscut-o pe femeia iubită. De aceea, parcă, din aceste versuri aude vocea Ei, a iubitei, ca pe niște „incantații care mai păstrează/ mirajul nopților de august dantelat/ pe armonii de sacre jurăminte/ rostite-n taina cadă-a dorului lăsat/ sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte”. August dantelat, sacre jurăminte, cerul-ntins pe-aducerile-aminte – un șir de figuri de stil cu impact emoțional foarte puternic!
Această atmosferă feerică se continuă în ultima strofă. Eul liric aude „chiar clipele din acele de ceas” care-i șoptesc pe „strune de romanță” că, deși nu mai sunt împreună (El și Ea), din trecutul lor a mai rămas „un gând jertfit pe-o ultimă speranță” (desigur, speranța revederii, reîntâlnirii). De aceea, Eul liric încearcă (vrea) să așeze acest gând în „haină de neuitări” ca să-l alinte, în această ceremonie a revederii virtuale, atunci când Ea (femeia iubită) va reveni „trecând prin oaze-n straie de mătase”.
Poemul CLIPELE DIN ACELE DE CEAS a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublshers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A fost publicat, de asemenea în revistele LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit de autor pe Facebook, din aceste reviste, poemul a primit aprecieri și comentarii favorabile din partea cititorilor. Autorul consideră ca acest poem este reprezentativ pentru creația sa lirică, realizată sub însemnele neo-expresionismului oniric.
NAGODA DIN VIS
Venea dinspre luncă o veste bizară,
trecând peste apa crescută din râu –
un duh nevăzut apărea înspre seară
s-aducă licornul din lanul de grâu.
Păștea în răstavul lăsat între holde
miresme din dorul cernut peste flori
din trupul nagodei cu pletele blonde
ieșită din crângul cuprins de fiori.
Trecea despletită, plutind peste ape,
în noaptea aceea, scăldată-n zefir,
cu calul licorn, adus să se-adape,
din boabe de rouă cu sfânt elixir.
Lăsa deoparte veșmântul subțire,
să intre în apa albastră din râu,
măceșii, cu florile scoase din fire,
cădeau în extaz lângă lanul de grâu.
De când am văzut-o atunci dezbrăcată,
un dor fără margini îmi stă peste gând,
să-mi spună s-o caut, s-o văd înc-odată,
în brațe mele s-o strâng tremurând.
Tatiana Doina Popovici: Dintre poeziile lui Corneliu Neagu cele care rămân multă vreme în mintea cititorului, sunt acelea în care apar personaje de basm. O astfel de poezie este „Nagoda din vis” al cărei titlu explică starea de halucinație a Eului liric. Scrisă ca o poveste, poezia aduce nagoda și licornul din vremi demult apuse și le încadrează în mediul natural cunoscut Eului liric. Astfel „o veste bizară vine dinspre luncă”. Peste apa din râu „apărea într-o seară… un duh nevăzut”. Momentul zilei nu este ales întâmplător, căci seara este timpul poveștilor. Duhul aduce licornul ce „Păștea… miresme din dorul cernut peste flori”. Miresmele cernute amintesc de nagoda „cu plete blonde” care dă fiori crângului. Vestea bizară, duhul, nagoda, licornul sunt elemente fantastice care alternează cu elemente reale: lunca, apa din râu, holdele, flori, crâng. Scurta caracterizare a nagodei „cu plete blonde” își găsește corespondența, în basmele noastre referitoare la cosânzene, zânele cu plete blonde. Poetul face risipă de metafore: „veste bizară” (ciudată), „un duh nevăzut” (spirit), „miresme… din dorul cernut”, „plete blonde”, „crâng cuprins de fiori”.
Strofa a doua continuă caracterizarea nagodei: „Trecea despletită plutind peste ape” „cu calul licorn” (inorogul). Deși „boabe de rouă” aparțin realității, faptul că au „sfânt elixir” (adică licoarea cu proprietăți miraculoase căutată de alchimiști) dovedește ca Eul liric este încă în stare halucinație. Ca și în prima strofă, alternează elemente reale: veșmânt subțire, apa din râu, măceșii, florile, lanul de grâu, cu cele care sugerează visarea: florile scoase din fire, cădeau în extaz (admirație, adorație).
Dacă primele două strofe au iz de poveste, ultima strofa aparține Eului liric îndrăgostit de o fată frumoasă „cu plete blonde, despletite” purtând „veșmânt subțire” de care și elementele naturii s-au îndrăgostit. Confesiunea Eului liric, „De când am văzut-o atunci dezbrăcată, / un dor fără margini… îmi spune s-o caut, s-o văd inc-odată/ în brațele mele s-o strâng tremurând” sugerează că nagoda era iubita la care visa. Epitetele: cernut, blonde, sfânt, subțire, albastră stau alături de metafore „veste bizară”, „duh nevăzut”, „sfânt elixir”. Intensitatea dorului este sugerată de epitetul verbal în gerunziul „tremurând”.
Alcătuită din trei strofe, poezia îmbină visare, mit ( nagodă, licorn) cu realitatea, așa cum se întâmplă în lirica lui Corneliu Neagu căruia îi place expresionismul-oniric.
Corneliu Neagu: Am afirmat de mai multe ori că Licornul și Nagoda sunt simboluri pe care le-am introdus în poezia românească cu semnificații expresionist-onirice care-mi aparțin. Ca urmare, acest poem, cu titlul NAGODA DIN VIS, nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Conceput pe întinderea a trei strofe polimorfe, primele două a câte opt versuri fiecare, iar ultima numai cu patru versuri (catren), poemul ne introduce, chiar de la început, în atmosfera onirică a visării neîngrădite. Astfel, Eul liric ne spune că peste râu trecea „o veste bizară” venind „dinspre luncă”. Această veste aduce vorba despre un „duh” (nevăzut, ca orice duh, de altfel) care va veni înspre seară „s-aducă licornul din lanul de grâu”. Fusese lăsat acolo de-o nagodă, cu „pletele blonde/ ieșită din crângul cuprins de fiori”. Cum aflăm din strofa a doua, nagoda venise „plutind peste ape” pentru a-și adăpa licornul „din boabe de rouă cu sfânt elixir”. Profitând de această împrejurare „Lăsa deoparte veșmântul subțire,/ să intre în apa albastră din râu”. Privind înspre ea „măceșii, cu florile scoase din fire,/ cădeau în extaz lângă lanul de grâu.” Din ultima strofă, scrisă la indicativul prezent, deducem că poetul, prin Eul său liric, a fost de față la tot ceremonialul scăldatului nagodei. De aceea, de când a „văzut-o atunci dezbrăcată/ un dor fără margini îi stă peste gând”. Acest dor năprasnic îi spune poetului să vină pe malul râului să vadă nagoda, din nou, și-n brațele sale s-o strângă „tremurând” (adică mânat de o puternică dorință de a o iubi). Poemul NAGODA DIN VIS a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De asemenea, a fost publicat în revistele on-line LOGOS & AGAPE și ARMONII CULTURALE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, poemul a fost apreciat de cititori, primind numeroase comentarii favorabile.
VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
28 august 2020