Vlada ADALVA: Ca o lumânare îndrăgostită (poeme)

Tess

 

De ce sunt de partea asta a mormintelor?
Pentru a ucide din dragoste nedreptatea?
Prostul gust al ușilor deschise prea târziu …
pentru a asculta năpasta păsării mării, expertă în supraviețuirea pendulelor,

când plâng roșiile lumini și aleargă mecanic fluturii iernii.
De ce sunt? Pentru cine sper?
Fii bun cu mine, îmi ard amintirile
ca să le vezi
la marginea lumii.
Îmi botez jertfa tuturor blestemelor într-o albie părăsită.
Degetele acide ale pământului gâtuie sepala de ceară a păpușii.
Fără cer și regrete.
Sărută-mi buzele de fum.
Suntem împreună acum.
Eu voi fi acea umbră
care te așteaptă
în dreapta lumină.
Nu fi trist,
tu ești îngerul meu,
scrie-mi sentința viselor,
voi înțelege
stelele care ne-au lipsit
vor fi cărare,
abis, lăstar, surghiunire,
simplu răsărit …
sufocând valurile negre
pe tâmpla altarului!
Vei fi albul meu înger …
Eu dreapta ta lumină!
Aripi de paradis
ne vor arde ochii
pentru ultima oară!

 

 

Ca o lumânare îndrăgostită

 

Nicio adiere,
nicio revendicare,
armistițiu al
florilor ce mor.

 

Fabrică luna umbre,
deșiră aurul
pe care îl mai are.

 

Dacă te uiți pironit,
vezi subit
o lumânare care se termină.

 

Armistițiul rezistă
dacă moare cineva pentru el!

 

De mic, am știut că mă observa luna.
Eram timid, grăbit,
Iar ea era sfântă, rotundă,
Inepuizabilă în dăruire.
Mă făcea să-i vând pe nimic pulsul, sentimentele precise
și asta pentru că eram iresponsabil
dadaist și paradoxal un călugăr la braț
cu erminia sa cu lacune și închipuiri
rotundă, pulsa energii secrete …

 

Acum parcă s-a secerat
și rotundul, dintr-o greutate ce o învăluia
a devenit prevestirea unui măcel.

 

Este timpul meu acum ca o lumânare
îndrăgostită
pentru armistițiul din cer!

 

Cad florile în caierul vântului.

 

Nu par de fel să regrete,
pesemne vântul
este un iubit
care le urcă
într-o călătorie secretă.

 

 

Matinale neatingeri

 

Cadou
mai minunat
ca umbra albă
a Răstignirii …

 

Oare cum este
să fii
Răstignit…
fără a te putea
reîntoarce?

 

Oare cum este Timpul?
Duh ce nu L-a văzut
pe Dumnezeu …

 

Ardere pentru o energie …
Iluzia trebuie întreținută!
Continue reading „Vlada ADALVA: Ca o lumânare îndrăgostită (poeme)”

Vlada ADALVA: Anamorfoze

Anamorfoze

 

… „l-am avut
unde era nișa
soba”
dulapul
cu urme de polen
care abăteau fluturii
să-și tatueze buzele
în argoul șoriceilor
pe o nevăzută buclă a frecvențelor
ce devin spirite suspecte
forme invalide
care tot cară mobile
să nu surpe ploile , fulgerele
flasca fantomă
julindu-se
pentru un asalt
pe trambulina flăcării
uneori roasă la colțuri –
fotografie
ce nu-și mai amintește
rudele
doar un detaliu , nesemnificativ ,
învelit cu avariție de paiantă barocă –
ecoul – arcă
al unui bou
zidit în propria cursă
… „l-am avut , l-am avut
era nișa, soba … ”
în care miezul de noapte
crănțăne
din pupilă
nu-și mai amintește
rudele …
doar un detaliu
nesemnificativ
reaprinde o parabolă
camuflată
într-un cal de paie
ce molfăie lent …

rudele …

doar un detaliu …

nesemnificativ

——————————-

Vlada ADALVA

Bucureşti

29 ianuarie 2019

                                 Imagine: Pictura „Abstraktes Bild” de Gerhard Richter

Vlada ADALVA: …shi va…

 

... shi va …

 

cu credință
la moartea unui prieten
cred în testamentul său
codificat pe coloana vertebrelor

acolo fluturii culorilor
se vor transforma în statui
priviri ce veghează
vârtejurile vremelnice

cred cu tărie
în moartea – jertfă

se va împlini shi – va
pune lucrurile la punct –

lințoliu compensatoriu
trupului nostru
sărac

vom descoperi
ferestre de culoare ,
costum național ,
magice intervale …

cu lumina mantrelor șoptitoare
mai clare
în visele nopții
spre zori
când frecvența iubirii
coboară până la noi

adevărata iubire
înflorește postum !
vom vindeca răni
an de an
până vor deveni
ireal surâs pe o bancă
rostindu-ne
poeziile scrise
departe acolo

——————————-

Vlada ADALVA

Bucureşti

12 ianuarie 2019

Vlada ADALVA: Despre minciună

Despre minciună

 

Doamne, învaţă-mă
ce este suferinţa
Doamne, uneşte te rog
piatra
jumătăţile
fă-le să nu mai existe
axa balanţei
eternul declin.
Doamne, prin piatră
redă-mi toată fiinţa
Doamne, învaţă-mă
smerit să te-ador
învaţă-mă
nu ştiu, te implor
să nu mai existe
axa
sentinţa.
Uneşte jumătăţile Doamne, te rog
văzîndu-le sparte
încotro să mă rog
dacă oglinda inimii
minte
şi aripile trag
într-o competiţie oarbă?
Doamne, în neîndurare
suferinţa este deşartă
amînare
zbor inutil
acelaşi ocol
îngenunchiat destin
van sacrificiu
ce nu poate schimba
lumea printr-o jertfă
visând acelaşi supliciu
pentru o fericire
trăindu-şi rebel
aripa efemeră
departe de adevăr
şi îndurare.
Doamne, în neîndurare
suferinţa este deşartă ardere
iraţională iubire
cel mai perfid infern.

 

Aş vrea să pot trece
prin întunericul
dintre cele două pietre
niciodată să nu mai dezbine
urmărindu-se pe furiş
prin falia despicatelor umbre-
logica strîmbă,
perfidia iubirii
să o cos .
Aş vrea Doamne,
smerit să te-ador!
Dar nu ştiu, te implor,
cum să nu mint
când sufăr cumplit
şi totuşi,
aleg strâmb o minciună,
un petic din mantia divină
imaginându-mi că am visat.

 

Uneşte jumătăţile Doamne, te rog
încotro să mă rog
dacă oglinda inimii minte
şi aripile trag
într-o competiţie oarbă?

——————————-

Vlada ADALVA

Bucureşti

23 septembrie, 2018

Vlada ADALVA: Poeme

În cădere

 

Nu am timp

să-mi transcriu

poeziile

Poeziile stau pe frunze

oftează la mine

cât de leneş vreau să fiu

cât de indiferent la povestea lor

intactă ca o moarte

venită cu multe cadouri

Nu ştiu care moarte

merită mai mult să trăiască

Între real şi imaginar

pendulează boaba de rouă

izbindu-se de frunze

în cădere

 

*

 

adriana

eşti o muză perfectă

cu poezii închiriată

plutire de galaxii-

în arca unui bob de rouă

nu pot privi

( doar muri)

balansa doar

ipoteze

o altă gravitaţie

nevrând să se spargă

învelişul fragil

rugătoare la cer arcă

punte de răsărit

Continue reading „Vlada ADALVA: Poeme”