Mircea Dorin ISTRATE: Infinitul clipei (poeme)

ÎNTREBÂNDU-MĂ ÎN GÂND

Stau în fața colii albe, întrebându-mă în gând

Ce s-aștern ca să vă placă versul meu săpat în rând?

Că nimicuri sunt destule să le-așezi în ritm și rimă,

Ca apoi nepricepuții, să-ți arate a lor stimă.

Poți să scrii, că foia rabdă, despre tot și despre toate

Câte sunt pe astă lume și-a ta minte va socoate

Că e bine ca să știe și prostimea care crede

Ce vei spune-n poezie și ce ochiul ei nu vede.

Dar cu de-astea-mi ești nimica, martor viu la vre-o-ntâmplare

Ce se uită-n două zile și putere nu îmi are

Să rămână-n cela suflet preasmerit și simțitor,

Ca să-l urci o clipă, nicidecum să mi-l cobori.

Spune-i dară de ce-l doare al său suflet chinuit,

Și-n cuvinte potrivite fă-l să fi fericit,

Ca să uite mâzga lumii ce din părți îl înconjoară

Și nu-l lasă facă-și viața mai frumoasă, mai ușoară.

Dă-i speranța ce-ntărește și dulceața din iubire

Ce ca umbra el și-o poartă într-un bob de amintire,

Spune-i că strămoșii fost-au fala ăstei lumi odată,

Și de vrea și el îmi fi-va, măreție așteptată.

Poartă-mi-l prin ce-a pruncie pură toată și curată

Să mai guste din trăirea ce îmi fost-a nespurcată,

Să nu uite preacuratul unui suflet de copil

Ce-a trăit o clipă-n raiul, ca-ntr-o ziuă de april.

Și de-l faci ca al său suflet tăinuit să lăcrimeze,

Versul tău va ști de-acuma ca un înger să-l vegheze

Și, cu fapte bune viața pietruiacă-și-o de-acum

Ca să meargă-n demnitate, pe al vieții sale drum.

Dacă asta poate facă versul tău plin de simțire,

Darul, harul, ce ți-l dat-a sfânta cea dumnezeire,

Va sădi în al său suflet ce-a sămânță ce-o să schimbe

Mersul lumi care astăzi, are legile prea strâmbe.

Și de el va mângâia-va struna sufletului harpă,

Ca viața nu râmână ne-mplinită, fadă, stearpă,

Doar atunci tu fi-vei mare ca poet și-n nemurire

Al tău nume s-o petrece încă-n lungă veșnicire.

AȘA E VARA

De jar e soarele de vară topindu-mi umbra pe nisipuri,

Morgane ape-n tremurare mi se lățesc spre orizont,

Lăptoase cețuri mișcătoare, îmi fac în zare hâde chipuri,

De parcă ar pluti pe valuri, corăbii reîntoarse-n port.

Așa e vara care-i vară și-așa a fost în vremi mereu,

Îmi arde colbul sub picioare, uscată-i talpa la fântână,

S-ascunde turma prin umbrare, e caldă apa-n heleșteu

Și-așa o ducem toți de-acuma, mai bine de, o săptămână.

Gândim déjà la ceea toamnă, bătrăna doamnă lenevoasă,

Cu zori cețoase, zgribulite, cu-amiază blândă și călduță,

Cu noaptea-ntinsă, tot mai lungă și încă tot mai friguroasă,

Ca o băbuță-ngârbovită, de-acum uitată, sărăcuță.

Până atuncea nu vă plângeți, lăsați-mi vara fie vară,

Să-mi coacă dară grâu-n holde și poame legănate-n ramuri,

Că orice ziuă ce începe, mi se sfârșește într-o seară,

Când potolite-mi fi-vor toate, ca valul care-mi spală maluri.

FILOSOFÂND ÎN GÂNDU-MI

V-ați întrebat cumva vre-odată, de când suntem și noi pe lume?

De când în noi îmi este viață, cu-a sale rele ori mai bune?

De când simțirea naște gânduri și judecata ceea dreaptă?

De când cu vrerea noastră încă, pe ele noi le facem faptă?

E mult departe clipa-n care, din boaba humei de-nceput,

Pe undeva, nici știm noi unde, scânteia vieții-a apărut

Și de atunci, trecând milenii în scursul vremilor trecute,

Noi fost-am rând pe rânt mai toate, a vieții forme concepute.

Am fost nimicul, o celulă și algă, vierme, târâtoare,

Și pește în oceanul lumii și poate broască săritoare

Și cel balaur din poveste și o jivină pe imaș

Și o maimuță-am fost la urmă, ce-n peșteri ne-am făcut sălaș.

Așa că ne-au rămas în minte și-n simțurile noastre toate,

Lupta pe viață și pe moarte, apucături de vietate,

Dorința încă de putere, cea lașitate, viclenie

Și astăzi încă peste toate, cea vrere de înavuțire.

Acestea-s marile păcate, ce încă-n minte le vom duce,

Povară grea purtată-n spate pe drumul vieții, greauă cruce,

Iar până când n-om lepăda-o noi încă oameni nu vom fi,

C-avem în noi jivină multă, din greu trecutele vecii.

De-aceea-ncătușați ne ține această tină lipicioasă

Și doar cu gându-n zbor spre stele mai câte-odată ea ne lasă,

Ca să ne-ntoarcem în trecutul, acela-n care-am apărut

Și să vedem cu ochii minții, clipita noastră, de-nceput.

Poate că-n alte lumi și alții sunt tot așa cum suntem noi,

În altele poate că alții sunt mai ‘nainte sau ‘n-apoi,

E cale multă până încă, un cineva din noi ajungă,

Să plece spre adâncul lumii, întors pe-a noastră cale lungă.

LĂCRIMATA MEA CHEMARE

Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,

Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,

Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,

C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.

Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,

Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin anotimpuri,

Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,

Iară neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.

Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?

Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga Bună?

Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare

Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?

Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,

Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,

Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu cuibarul

Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.

Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,

Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele

Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,

Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.

Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,

Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține

Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,

Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Infinitul clipei (poeme)” →

Ecaterina CHIFU: INTERVIU CU DOMNUL GHEORGHE A. STROIA – MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE DE ARTE ȘI ȘTIINŢE

Stăm de vorbă astăzi cu Gheorghe A. STROIA – prozator, publicist, poet, exeget literar şi de artă, promotor literar şi cultural, editor român, și mai nou pictor, cu un parcurs literar de invidiat. La 1 aprilie 2010 debutează editorial cu un prim volum de literatură pentru copii, la 1 aprilie 2013 devine membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA), iar în 2018 membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE). Este distins cu `Virtutea Literară”, medalie acordată de LSR, la propunerea președintelui acesteia, dl. Al. Florin Țene, pentru merite literare și editoriale deosebite. Are peste 50 de cărți publicate, multe dintre ele fiind premiate la diferite festivaluri naționale sau internaționale de profil. Scrie prefeţele sau postfeţele multor lucrări literare şi ştiinţifice ale autorilor din țară sau din diaspora şi publică cronici de artă despre opera unor renumiți artiştilor plastici români sau universali de pe toate meridianele globului (SUA, Iran, Ucraina, Rusia, Chile, Spania, Israel). Înființează la Adjud, în anul 2011, revista universală de creație și atitudine culturală „„Armonii Culturale””. Tot în 2011, înființează editura cu același nume. În calitate de editor, girează peste 1500 de lucrări ale scriitorilor de limbă română și nu numai, revista și editura „„Armonii Culturale”” devenind branduri ale calității și valorii literare și științifice.

***

Ecaterina CHIFU: Ce resorturi interioare v-au determinat să înființați această revistă?

Gheorghe A. STROIA: Vă spun bună ziua, dumneavoastră, doamnă Ecaterina, și cititorilor dumneavoastră! „„Armonii Culturale””, revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, este deschisă tuturor celor care se dovedesc a fi de bună-credinţă şi ale căror contribuţii aduc un plus de valoare în literatura şi cultura contemporană românească. Ce resorturi interioare m-a determinat să aduc „„Armonii Culturale”” în peisajul cultural contemporan? Poate doar o dorință intensă de a aduce un serviciu pozitiv de imagine românilor și României, patria sufletelor noastre, oriunde ne-am afla în lume. Cred cu tărie că românii sunt oameni inteligenți, geniali, chiar, și că mai au foarte multe lucruri bune de arătat. M-am dezis mereu de compatrioții noștri care fac rău acestei imagini pozitive, am spus mereu că faptele lor reprobabile nu mă reprezintă pe mine ca român și nici pe noi ca neam. Dorința de a arăta că românii sunt încă oameni cu adevărat valoroși și că, nu degeaba, se regăsesc în multe dintre personalitățile lumii civilizate, care aduc un plus valoric însemnat și contribuie din plin la bunăstarea altor meleaguri, altor nații. Toate acestea obținute cu multă muncă, sacrificii personale, dedicație.

Ecaterina CHIFU: Ce obiective are revista?

Gheorghe A. STROIA: Fondată la Adjud, în februarie 2011, de scriitorul Gheorghe A. Stroia şi poetul Ionel Marin, revista şi-a propus să promoveze valoarea, oriunde aceasta poate fi identificată. Încă de la început, în paginile online ale revistei au fost găzduiţi scriitori, poeţi, prozatori, eseişti, exegeţi, publicişti, istorici, teologi de mare valoare, dar şi tineri promiţători aflaţi la debut, ce au confirmat încrederea acordată. Prin noua revistă „Armonii Culturale”, ne-am propus să creştem vizibilitatea românilor şi României pe plan internaţional, să acordăm libertate de cuvânt tuturor celor ce vor să se exprime, însă pe un ton şi într-un limbaj decent, lipsit de trivial şi vulgarităţi. Revista „Armonii Culturale” creşte, cu fiecare pas, prin fiecare contribuţie adusă de colaboratorii noştri, cărora, cu mâna pe suflet, le mulţumim! Ne dorim să fim aproape de toţi cei care doresc şi îi invităm pe toţi românii de talent să sprijine o astfel de iniţiativă. Până la urmă, nu ne comparăm cu nimeni, nu facem concurenţă nimănui, nu dorim să deranjăm şi nici să stânjenim pe nimeni, nu vrem să aducem niciun prejudiciu de imagine nimănui, VREM doar să fim NOI, o picătură în oceanul planetar al culturii. Credem, cu tărie, că fiecare dintre noi putem realiza lucruri deosebite, putem promova tinerii de talent – mlădiţe ale acestui popor binecuvântat de Dumnezeu, rugându-ne pentru pacea şi prosperitatea acestei naţii! „ARMONII CULTURALE” – ÎNCĂ UN VIS ÎMPLINIT!

Ecaterina CHIFU: Aveţi o tematică generală a revistei?

Gheorghe A. STROIA: Tematica generală a revistei este culturală, asta însemnând literatură și artă, teatru, muzică, film, religie, psihologie, critică, orice se poate încadra în pozitivitate și sinergie, în spectacolul vieții, în genere.

Ecaterina CHIFU: Ce colaboratori aveţi?

Gheorghe A. STROIA: Această mare familie culturală – frumos intitulată „ARMONII CULTURALE” – a reuşit să strângă în jurul său peste 900 de colaboratori permanenţi din ţară şi din diaspora, pornind din România, Republica Moldova şi lărgind sfera colaborărilor pentru românii din diaspora europeană (Franţa, Germania, Belgia, Anglia, Suedia, Norvegia, Italia, Grecia) la diaspora americană (Canada, SUA), Asia (Israel, Korea), până la îndepărtata Australie (Australia, Noua Zeelandă). Din toată lumea, semnale pozitive, energii canalizate pozitiv, au stabilit pulsul real al fiecărui moment în parte, cuvintele de ordine în această unică familie culturală fiind: RESPECT, OMENIE, ÎNCREDERE, VALOARE, SPERANŢĂ.

Ecaterina CHIFU: Ce impact are revista în plan cultural internaţional?

Gheorghe A. STROIA: Avem, așa cum spuneam, colaboratori valoroși pe toate meridianele globului. A publica în revista noastră, pe care îmi place să o numesc FAMILIA „ARMONII CULTURALE”, este un act de curaj, încredere, speranță, dar și o dovadă a valorii și autenticității. Mai nou, am dorit să facilităm accesul colaboratorilor noștri la revistă, am creat contul de AUTOR Continue reading „Ecaterina CHIFU: INTERVIU CU DOMNUL GHEORGHE A. STROIA – MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE DE ARTE ȘI ȘTIINŢE” →

Alexandru NEMOIANU: Despre statornicie

Originalitatea și identitatea permanentă a unui popor sunt exprimate în trăinicia Tradiției lui. Tradiția, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic.

Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim și, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înțelegere avem nevoie de Tradiție pentru a ne aminti permanent cine suntem și să nu ne pierdem într-o masă amorfă, la vrerea oricui. Exact acestei tendințe dizolvante, a acumulării influențelor la modă, se opune Tradiția. Tradiția este cea care face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor definește și înțelege diferența dintre frumos și urât, dintre drept și nedrept, dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. Tradiția este experiența existențială a Neamului și în ea se păstrează frumusețea autentică.

Se poate spune că Tradiția unui Neam este mai importantă decât ‘istoria” lui, atunci când prin “istorie” înțelegem momentul istoric prezent și din asemenea “momente”, este alcătuită istoria. Ceea ce le unește între ele și le dă înțeles este exact Tradiția. Căci într-un anume moment istoric un Neam poate fi în derivă, poate trece prin încercări neobișnuite, poate fi ocupat de o stăpânire străină, deci va fi nevoit să folosească orice mijloace pentru a supraviețui. Dar Tradiția nu se schimbă și nu trebuie să se schimbe. De fiecare dată când românismul a trăit în ritmul aceluiași gând și în armonia aceleiași credințe, a trăit din plin Tradiția lui, el a produs lucruri originale și trainice. Când această unitate morală, când această trăire în Tradiție a lipsit, ne-am întâlnit cu eșecuri. Influențele străine au importantă, dar numai în măsură în care trec prin spiritul critic al Tradiției. Căci Tradiția este, în primul rând, continuitate spirituală. Poți participa la o civilizație, dar asta nu înseamnă a îi fi slugă și a o copia. Tradiția este garanția că putem participa ca Neam la orice moment istoric, dar pentru a rămâne semnificativi și cu identitate va trebui ca întotdeauna să alegem, din afară, doar ce este de folos și chiar și acea parte să o trecem prin “gândul Neamului”, care este Tradiția și să o facem ceva nou, ceva ROMÂNESC. Iar aici mai trebuie să știm un lucru.

Orice criză a unui Neam este mai întâi spirituală și manifestarea crizei se vede în setea covârșitoare după cele materiale. În acesta privința suntem limpede avertizați:” “Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” – Matei 6:33.

Deci Tradiția înseamnă, repet, continuitatea în spirit a unui Neam și pentru Neamul Românesc aceasta înseamnă Ortodoxie. Iar Ortodoxia este un întreg viu și care dă viață. Ortodoxia nu este închistată în forme, cu toate ca respecta formele, Ea este mereu originală și mereu aceiași în ceea ce este esențial, mereu noua și mereu aceiași esenței Sale. La fel și în Tradiție.

La un moment dat al vieții unui Neam, anume forme nu mai sunt de folos. Atunci privim, fie spre trecut și o renaștere are loc, fie căutăm să preluăm modele străine, să cădem în iconoclasm și să ne pierdem într-o masă amorfă. Dacă dorim să rămânem în viață, ca Neam unic, trebuie să privim și să ne însuflețim din exemplele trecutului, momentelor istorice mai bune și care rămân Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre statornicie” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 426(16 –31 Iulie)

Dragii mei enoriași!

Semnele morții. M-am născut și am trăit în sat, cunoscând viața și mentalitatea țăranului român într-o mare măsură. Am scris despre aceasta și am venit cu nenumărate povestiri, menite tocmai să reflecte aceste realități spirituale. Unele dintre ele vin din lumea vechilor religii și culturi precreștine și au supraviețuit sute, chiar mii de ani. Unele sunt socotite superstiții, adică credințe deșarte, false, neadevărate. Din punct de vedere creștin sunt, într-adevăr, superstiții, dar pentru studiile etnologice, folclorice, de istoria religiilor și a mentalităților, ele sunt foarte importante. Așa cum sunt descoperirile pe care le fac arheologii în sânurile pământului pentru elucida problemele istorice străvechi, așa sunt și aceste reminiscențe păstrate în folclor, în tradiții și credințe populare. Descoperindu-le și analizându-le facem o adevărată arheologie spirituală. Concluziile la care se poate ajunge din cercetarea lor sunt multe și diverse, dar două mi se par esențiale: 1. Dovedesc vechimea poporului român, care a adus din neguri de vreme în memoria sa aceste relicve; 2. Dovedesc continuitatea poporului român pe aceste meleaguri.

Cu ani în urmă, culegând folclor în părțile de nord ale județului Mehedinți, am găsit un bocet, în care se spunea că Domnul Hristos trece pe drum călare pe un cal roșu-mohorât și adună de la porți sufletele celor decedați spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în Sfânta Tradiție nu se vorbește de o asemenea postură a Mântuitorului: călare pe cal, transportând sufletele morților dintr-o lume în altă lume. Câteva cunoștințe elementare de istoria religiilor m-au ajutat să identific cu ușurință în această imagine reminiscențe ale Cavalerului Trac, o zeitate din sud-estul european, care a avut un cult foarte dezvoltat la începutul mileniului trecut, până prin secolul al IV-lea. Cavalerul Trac avea această funcție chtonică. Iată cum, peste un element păgân s-a suprapus elementul creștin și astfel a supraviețuit aproape două mii de ani în folclorul și mentalitatea unui popor cu o vechime și o continuitate neîntreruptă pe aceste locuri.

Foarte multe elemente de acest gen se întâlnesc în tradițiile legate de cultul morților. Este un domeniu fascinant, care nu a fost exploatat suficient de cercetători, dar care ne rezervă, cu siguranță încă multe surprize.

În rândurile de mai jos, ne vom opri asupra semnelor prevestitoare ale morții. Întotdeauna în conștiința omului din popor moartea a ocupat un loc foarte important. Toată viața de aici a fost doar o călătorie între leagăn și mormânt, o pregătire pentru momentul morții și viața de dincolo de moarte. Întotdeauna în părțile noastre, începând de la traci și daci, a existat credința fermă în existența sufletului și a vieții de după moarte. Întotdeauna țăranul român a fost convins că moartea nu este o nimicire, o dispariție a firii umane, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume în altă lume, o trecere din această lume pământească în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Pentru clipa morții omul din popor se pregătește aproape toată viața, dar mai cu seamă la vârsta bătrâneții. Se îngrijește să aibă toate cele necesare pentru înmormântare: cruce sau cavou/boltă, haine, sicriu, băutură, animale de tăiere, făină etc. În casa lui Râiosu Vasile din Malovăț, spre exemplu, în camera ,,bună”, în pat, a așteptat mai bine de 20 de ani un sicriu nou-nouț. Mihail Sadoveanu povestește de un caz similar, când sicriul, învechindu-se, era folosit ca iesle pentru animale. Omul nu știe ceasul morții, dar are câteva semne prevestitoare, de care ține seama. Amintim în acest sens:

Boli, dureri diverse, pe care le socotește ,,înaintemergători” ai morții sau ,,telegrame”;
Vise care conțin anumite elemente, precum: pierderea unui dinte/măsele, urs, pom tăiat, apă învolburată, tulbure, nuntă etc.

Nu credem în vise, dar astfel de elemente socotim că sunt semne prin care subconștientul nostru ne semnalează evenimente apropiate. Știm că omul cunoaște lumea înconjurătoare prin cinci simțuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul și mirosul. Mai există și un al șaselea simț, pe care nu-l putem controla rațional. E vorba de presimțire. Cercetările oamenilor de știință au stabilit că omul cel mai inteligent folosește cel mult 8% din capacitatea creierului. Restul de cel puțin 92% rămâne în umbră, nefolosit în mod conștient. Totuși, partea aceea lucrează independent de voința omului. Când omul este în pericol, când are o boală, spre exemplu, care nu dă semne vădite(durere, umflătură, culoare etc.), dar ea evoluează în trupul nostru, subconștientul ne dă alarma. Ne transmite semnale pe ,,limba lui”, cel mai adesea sub formă de vise. Depinde dacă le înțelegem și luăm măsurile cuvenite. Când boala dă semne vădite poate e mult prea târziu și nu se mai poate face nimic pentru înfrângerea ei. Tocmai de aceea medicii recomandă ca fiecare dintre noi să ne facem câte un set de analize măcar o dată pe an, chiar dacă nu avem nici o suferință.

Cântecul cucuvelei în preajma morții cuiva. De când am fost mic am auzit că această pasăre este prevestitoare de moarte. Prin cărțile pe care le-am citit se combătea această credință/superstiție, susținându-se că pasărea respectivă este de mare folos omului, fiindcă ajută la stârpirea șoarecilor. O fi! Știu însă că de fiecare dată când au murit părinții mei, bunicii sau cineva dintre vecinii mei, cu două-trei săptămâni înainte, noapte de noapte, cucuveaua îmi cânta la fereastră. Trecea evenimentul, pasărea nu se mai auzea. Îmi amintesc, de asemenea, o întâmplare de pe vremea când eram elev la seminar. Într-una din zile mă plimbam cu profesorul Pr. Ioan Ionescu prin grădina școlii. Erau și alți colegi, vreo 5-6. Era un om foarte apropiat de elevi și ne câștiga încrederea ca un părinte. De fapt, toate generațiile care l-au avut profesor i-au spus ,,Tata”. Vorbeam de una, de alta și dânsul căuta să ne explice lucrurile, ca unul care știa multe. Deși era ziua, undeva în apropiata luncă a Jiului s-a auzit un cântec de cucuvea. Unul dintre elevi a amintit credința/superstiția din satul său cu privire la cântecul cucuvelei. Părintele, foarte grav, ne-a spus: ,,- Copii, lucrurile acestea nu sunt de râs! Ele reprezintă experiența milenară a neamului nostru! Vă rog să mă iertați, trebuie să dau un telefon!” Ne-a lăsat în grădină și a plecat aproape fugind spre cancelarie. Se vedea că este foarte agitat. A dat telefon la Corabia, la fiica sa, care era inginer stagiar acolo. A răspuns gazda și i-a spus că fiica a plecat cu un sfert de oră mai înainte la plajă. Părintele a rugat-o pe gazdă să meargă imediat după fiica lui, s-o cheme acasă și să-i dea urgent telefon. Peste o jumătate de oră a sunat telefonul. Părintele șezuse nemișcat și așteptase tremurând. A răspuns. Gazda îl anunța că la momentul când a ajuns ea pe plajă, tocmai o scoteau pe fiica părintelui din apă. Se înecase! Chiar întâmplător fusese cântecul cucuvelei? Mă întreb!
Urlatul câinelui este semn prevestitor de moarte.
Cântatul găinii cocoșește;
Strigatul la fereastră. Sunt momente când omul se aude strigat pe nume de la fereastră. Uneori recunoaște și vocea unuia care a murit mai demult. Se spune că moartea dă târcoale pe la fereastră și-l caută.
Bătaia/trepidațiile unor părți ale corpului(ochiul stâng, spre exemplu). Cu mult timp înainte au circulat în părțile noastre trei cărticele: Rojdanicul, Trepednicul și De obicei ele alcătuiau împreună o singură carte intitulată Planeta. În Rojdanic se prevesteau principalele evenimente din viața omului în funcție de data nașterii acestuia. Era un fel de Zodiac de azi; în Trepednic se prevesteau evenimente mai apropiate sau mai îndepărtate în funcție de anumite trepidații ale unor părți ale corpului: ochi, ureche, nas, sprânceană etc.; Gromovnicul prevestea evenimentele din viața lumii și mai ales cele ce urmau să se petreacă într-o anumită zonă în funcție de data și locul unde tuna(a tunat în ianuarie, e an roditor; a tunat la Cornul Caprei, va fi război etc.):
Căderea unei stele. Se socotea că pentru fiecare om care se naște pe pământ Dumnezeu instalează și o stea pe cer, care-i veghează omului drumul vieții până la moarte, ca un înger păzitor. În momentul morții sau cu puțin timp înainte de moarte, steaua respectivă ,,cade” de pe cer și astfel se vestește lumii decesul unui om. ,,Căci la nunta mea/A căzut o stea”, spune păstorul din Miorița. Desigur, mulți zâmbesc la citirea acestei afirmații, dar ea există în mentalitatea populară românească. Poate când a apărut ea, omul era convins că pământul este centrul universului(geocentrismul), iar cerul este ca un tavan, ca un cort deasupra pământului, pe el fiind atârnate, ca niște candelabre, soarele, luna și stelele. Mai târziu, pe vremea lui Nicolaus Copernic(1473-1543) și Galileo Galilei( 1564-1642) s-a stabilit că, de fapt, soarele este centrul universului, iar pământul și celelalte planete și astre se învârtesc în jurul lui(heliocentrismul). Între soare și planete, cât și între planete sunt distanțe pe care mintea omenească greu poate să le înțeleagă. Mihai Eminescu spunea: ,,La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă!” Dacă ne gândim că lumina parcurge distanțele cu 300.000 km/secundă, ne dăm seama câți kilometri parcurge într-o zi, într-o lună, într-un an. Iar aici e vorba de ,,mii de ani-lumină!” Într-un astfel de context, omul apare ca o făptură minusculă, neînsemnată. Pentru omul din popor, pentru țăranul român, însă, Omul este un adevărat centru al universului și toate celelalte, văzute și nevăzute, sunt legate de existența lui.

Când omul primește asemenea mesaje, își ia măsurile cuvenite și accelerează pregătirile pentru Marea Trecere. Dintre acestea menționăm:

Spovedirea și împărtășirea. Este chemat preotul, omul își face o ,,spovadă completă”, în sensul că spune chiar și acele păcate mai grele, mai rușinoase, pe care le-a ținut ascunse zeci de ani. Am întâlnit multe cazuri de acestea.
Iertarea cu semenii. Cel în cauză, fie că este bolnav, fie nu, își cere iertare de la cei din familie, de la prieteni și cunoscuți. Când este bolnav, vin la patul lui mulți dintre consăteni și rude și își cer iertare unii altora. Așadar, omul, înainte de a pleca, se împacă cu Dumnezeu și cu semenii.
Încheierea socotelilor, în sensul de a-și achita datoriile, de a face unele donații copiilor sau unor instituții, clarificarea unor situații, afaceri etc.
Limbă de moarte. În astfel de cazuri, omul le spune celor din familie dorințele lui privind împărțirea bunurilor, relațiile ce urmează să le aibă unii cu alții cei ce rămân în viață, rânduielile legate de sufletul său după ce moare(pomeni, parastase, danii etc.) Toate acestea au valoarea unui adevărat testament nescris, pe care urmașii trebuie să-l respecte cu strictețe.

Sunt și alte astfel de semne prevestitoare în tradiția noastră românească. Ele sunt categorisite drept superstiții, dar poate ar trebui cercetate cu mai multă atenție de mai multe categorii de specialiști. La o sumară analiză a lor, putem ajunge la următoarele concluzii:

Aceste credințe populare situează omul în centrul universului, ca stăpân al naturii, al lumii. Plecarea lui ,,dincolo” antrenează numeroase elemente spirituale și materiale. Păsări și animale presimt apropiata lui ,,nuntă” și dau semne ,,pre limba lor”; steaua care i-a fost hărăzită la naștere se prăbușește din înălțimile cerului, fiindcă misiunea ei s-a încheiat. Capacități psihice necunoscute ale propriei ființe se activează și dau semne prevestitoare prin vise, prin simțurile trupești etc.
Omul e ființă psihosomatică, adică e alcătuită din trup material, muritor, și suflet spiritual, nemuritor.
Moartea nu e o dispariție a ființei, ci o despărțire dintre trup și suflet. Trupul rămâne să se dezintegreze în sânul materiei din care a fost alcătuit, iar sufletul își continuă existența în lumea de dincolo, lumea spirituală și veșnică.
Moartea este un eveniment existențial, face parte din existența și din viața noastră. Nimeni nu i se poate sustrage, dar putem să ne pregătim pentru acest moment de-a lungul întregii vieți prin credință, fapte bune, post, rugăciune, Sfintele Taine, participare la slujbe etc.

Sfaturi părintești. – Un scriitor, poet și eseist francez, Antoine Saint-Exupéry (1900-1944), autorul cărții Micul Prinț, care a fost tradusă în peste 360 de limbi, ne-a lăsat aceste însemnări sub titlul Un altfel de post, care pot să ne trezească multe meditații personale: ► ,,Renunță la a-i mai judeca pe alții: – descoperă-L pe Hristos, care trăiește în ei!; ► Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc:- umple-te de cuvinte care vindecă! ►Renunță la a mai fi nemulțumit: – umple-te de recunoștință! ►Ține post de nervi: – umple-te cu răbdare! ►Ține post de pesimism:- umple-te cu speranță! ►Ține post de preocupări inutile: – umple-te de încredere în Domnul! ►Renunță la a te mai plânge: – umple-te de respect pentru acea minune care este viața! ►Renunță la a-i mai stresa pe alții: – umple-te de o rugăciune neîncetată! ►Renunță la a mai fi acru: – umple-te de bunătate! ►Renunță la a-ți da importanță: – umple-te de compasiune pentru ceilalți! ►Renunță la teama pentru lucrurile tale: – umple-i pe ceilalți de darul tău! ►Renunță la a mai fi descurajat:- umple-te de entuziasmul credinței! ►Ține post de tot ceea ce te separă de Iisus: – umple-te de tot ce te apropie de El! ►Numai cu inima poți vedea, esențialul este invizibil pentru ochi.”
– Mai redăm câteva însemnări din lucrările Sfinților Părinți, grupate sub titlul Este har …: ♦ să iubești fără să fii iubit…; ♦ să slujești fără să fii prețuit…; ♦ să dăruiești fără să ți se mulțumească…; ♦ să te jertfești și fără să ți se recunoască…♦ să ierți fără să fii iertat…; ♦ să-l susții pe cel care te-a lepădat…; ♦ să rămâi liniștit, deși ești nedreptățit…; ♦ să crezi, deși nu vezi fața în față…; ♦ să crezi, deși nu ești deplin lămurit…; ♦ să investești clădind fără speranțe…; ♦ să taci pentru a nu face rău aproapelui…; ♦ să vorbești de dragul adevărului…; ♦ să înduri fără să murmuri, fără să cârtești….; ♦ totul să-ți aparțină, dar tu de toate bucuros să te lipsești… ♦ LUPTA-TE, SUFLETE, CA SA PRIMEȘTI ACEST HAR !!!”

Dor de tata. Redăm mai jos poezia cu acest titlu a poetului Marin Sorescu și avem convingerea că mulți dintre cititorii ,,scrisorii” se vor regăsi în ea: –

,,Când sunt copii noştri mici

Noi pentru ei suntem TĂTICI.

Ce gingaş e, şi sună bine:

,,TĂTICULE, mi-e dor de tine!”

Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,

Din TATA tu devii BABAC!

Şi vorba sună trist şi gol:

,,- BABACULE, mai dă-mi un pol!”

Dar viaţa e un foc de paie

Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE,

Iar vorba ta, în râs e luată:

,,TATAIE, ia mai las-o baltă!”

Şi-n anii care-ţi mai rămân,

Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN,

Și vorba lor te năuceşte:

,,BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte?”

Copile, tu să ai ştiinţă:

Am fost un tată cu credinţă

Şi din puţin, de-a fost să fie,

Eu am răbdat, şi ţi-am dat ţie!

Dar fă-mi, te rog, o bucurie,

La cimitir, de vii la mine,

Să-mi zici ca în copilărie:

,,-TĂTICULE, mi-e dor de tine!”

File de jurnal – 1 August 1981(IV). ,,Seara m-am dus la oficiul poștal de la Halânga și am dat telefon pictorului V. I. M-am îngrozit. Încă nu credeam că poate să existe o asemenea prăpastie în ceea ce se numește om.

Mi-a spus că a luat probe din scândura pe care a găsit-o putredă, a făcut fotografii și acum urmează să le ducă la Comisia de Pictură de la patriarhie. Nu va mai veni la Malovăț până când nu vom aduce zidar să facă toate reparațiile la tencuieli. I-am explicat că tencuielile intră în atribuția sa, conform devizului în baza căruia am încheiat contractul și că remedierea acestor tencuieli înseamnă aproape 10.000 lei. Nici nu a vrut să audă de așa ceva. A motivat că în altar a lucrat și tencuielile ,,pentru a arăta zidarului cum trebuie lucrat!” M-a amenințat că mă bagă în pușcărie, că va ajunge cu mine până la patriarh și alte multe asemenea.

Mi-e teamă să merg mai departe cu un asemenea individ lipsit de caracter. Dacă ar fi să-i plătim tot ce pretinde, ar fi imposibil. S-a pronunțat către Pera Dumitru că în alte părți preoții nici nu se uitau la câte 10.000 lei, pe care-i băgau în buzunar pe lângă deviz, sau la cota de 10% pentru masă, deși le asigurau și masa în natură. A-i executa tencuielile cu altcineva este imposibil. Nu e vorba numai că trebuie să plătim bani în plus, dar noi nu avem om de specialitate. Dacă se fac reparațiile înainte, pictura va fi acoperită de mari suprafețe albe. Va veni apoi, va face fotografii și va spune că nu mai poate face restaurare, ci e nevoie să facă pictură din nou, ceea ce ar însemna o suplimentare importantă a devizului. Alte necazuri, alte dandanale! Mâine seară am ședință cu Consiliul Parohial și va trebui să punem capăt acestei stări de lucruri.

Toată noaptea m-am perpelit ca pe ace. Ficatul mi-e ca mingea. Pentru mine e ceva care mă depășește. N-aș fi crezut că poate să existe atâta avariție, atâta dezumanizare și atâta indiferență față de un biet popor, care se zbate în nevoi și în necazuri, rupându-și de la gură pentru biserica satului. Poziția unui asemenea om este ca o profanare a unei flori de crin. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 426(16 –31 Iulie)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Fiinţa – în viziunea filosofului idealist german şi a ţăranului valah cucernic

„O căruţă de ţărani valahi

a ţinut în şah imperii.”

(PETRE ŢUŢEA)

În Vatra dacoromână a Străbunilor noştri ardea deja ancestral, focul nemuririi, când a venit Creştinismul lui Hristos cu dogma vieţii sale veşnice, prin Apostolul Andrei.

Pregătiţi sufleteşte şi milenar de doctrina marelui nostru profet Zamolxis, prin cultul Străbunilor, al nemuririi sufletului, Strămoşii noştri nemuritori au fost vestiţi aprioric, anunţaţi aşadar înaintea Vremii, de Adevărul veşnic, care ESTE Hristos.

Prin urmare, se poate spune despre neamul nostru dacoromân, că nu a primit învăţătura cea nouă întru convertire, ci luminarea ei întru împlinire, încreştinându-ne.

Taina cea de neînţeles – Hristos, devenind pentru dacii liberi deodată înţeleasă.

Creaţia divină este o pogorâre în istorie din absolutul Dumnezeirii. Creştinismul Hristic, ortodox este o urcare din istorie a teoforilor, hristoforilor, duhoforilor, marioforilor întru Absolutul Transcendenţei unde sălăşluieşte FIINŢA divină.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Absolut în istorie este o pogorâre din Fiinţă în Fire, rămânând însă în Fiinţă, pentru ca apoi, creştinul ortodox teofor, hristofor, duhofor, mariofor să se înalţe din firea sa înspre/ întru Fiinţa Dumnezeirii.

Trăirea firii în Fiinţă nu are temeiul de consubstanţialitate, ci de sălăşluire divină, în sensul în care Duhul Sfânt sălăşluieşte în biserica – sufletul creştinului mărturisitor.

Profetul nostru Mihail Eminescu îşi grăbea spiritul religios spre intrarea întru Fiinţă.

Expresia sa eminamente teologică, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!” – versul cel mai ortodox din lume se circumscrie tezei fundamentale a creştinismului apostolico-evanghelic ca o mare paradigmă a spiritului religios valah.

Pentru valahul creştin ortodox, tocmai această „convertire” îl ispiteşte: Arta de a muri hristic, dăinuind prin mărturisirea Adevărului revelat, veşniciei. Mântuitorul S-a întrupat, iar după Sfântul Grigore Palama, S-a înomenit. Ce semantică nobilă îmbracă această expresie divină?, tocmai pentru a mărturisi Adevărul, iar omul hristic remărturisindu-l să poată urca prin mărturisire-mântuire întru Viaţa veşnică. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (Evanghelia după Sf. Apostol Ioan 14,6)

„Adevărul creştinismului, mărturisea apologetul creştin Dan Puric, ţine de ordinul MĂRTURISIRII!” (Dan Puric, Cine Suntem, Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, p. 39)

Prin Suferinţă şi Răbdare, prin Adevăr şi Jertfă, prin Iubire şi Libertate, prin Credinţă şi Mărturisire creştinul teofor pătrunde din firea imanentă întru Fiinţă.

Să ne reamintim una dintre cele mai jertfelnice pilde de dăinuire dintre nenumăratele jertfe ale Neamului nostru, cea a Voievodului Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale, relatată de Dan Puric în dimensiunea românească a operei sale Cine Suntem, care recapitulează într-un fel Răstignirea şi dăinuirea, Învierea Mântuitorului, dar şi pe cea a Neamului pelasgo-dacoromân primordial.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Fiinţa – în viziunea filosofului idealist german şi a ţăranului valah cucernic” →

Constanța – Doina SPILCA: Spovedanie

M-a cuprins o deosebită înfiorare să nu devin un Icar pentru eseurile lui BEN TODICĂ, „CU BRAȚELE ARIPI”.

Cunosc, de mulți ani, anvergura aripilor scriitorului BEN TODICĂ, copleșitor reverbatoare prin spirit, cuvânt, tunet, melancolie, verticalitate, umor…

Sub aripile peniței, pe 350 de pagini, ocrotitor, sub harfa lui Apollo al artelor, dăltuiesc 68 de eseuri:

De ce scriu?, Cu brațele aripi, Lanțul invizibil, Hristosul limbii române sau Al doilea fiu, Limba, cuvântul și sufletul, Tineret și pastori creștini, Geneza conștientului, Notă la puterea cuvântului, Puterea cuvântului în limba română, Împușcat pentru o carte, A fi, de ce sunt?, Aprind becul și intru, Sărind coarda vieții, Anthony Hopkins, Deja vu civilizația, Jucăria, Jucăria 2, Unde sunt oamenii?, Cine suntem, unde mergem și de ce, Omul secolului, sclavul tehnologiei și al dormirii, Celula SF, Celula SF 2, Celula SF 3, Cântecul perlă a iubirii mele, Stropul, Strigoiul, vis și realitate, Oare cine sunt și ce caut aici?, Visul lucid, Dialog alb negru, Eu sunt omul muncii și faptele mele imposibil de egalat…, 2018 – Piatra de temelie a neamului, Nașterea eternității sau Cum și-a pierdut pantalonii în Japonia, Scrisoare către un frate român, Hipnoza găinilor, Prietenia întinerește, Apreciere – îndemn, Armele culturale, O lacrimă pe sânul mării sau Puterea eternității – DARUL, Despre credință (părerea unui om simplu), Regurgitarea limbajului de lemn, Despre poezie, Cămașa fudulă, Citrice, De unde eternul?, Libertatea, Continuare la libertate, Apărarea lui Eminescu, Iisus s-a cutremurat (Să calci pe urmele Lui!), Mitologiile lui Ioan Miclău, Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului și Festivalul cireșilor înfloriți, Violența pentru lași, Păstrăm spațiul mioritic vorbind limba română, Ecoul spațiului mioritic în exil, Nea Toduț, Nu compromite!, Privesc înainte și sper (Comentarii la războiul Israel-Gaza), Blândul înțelept, Profesorii mei din Liceul Real Oravița (seral), SOS păstrarea patrimoniului național, Ciudanovița, cetatea vocilor stinse, Sprijiniți ziarul local!, Civilizația ideologiilor, Privilegiu, Canonizare, Clipe care te urmăresc o viață, Sporească iubirea pentru valorile neamului!, O ”bucățică” de țară a murit, Câmpuri magnetice, Croazieră, Despre George Anca, S-a dus și Sava.

Spovedanii din Ciudanovița copilăriei până la Festivalul înfloririi cireșilor din Grădina Națională Rhododendron, la Madonna în show cu David Letterman, la Anthony Hopkins.

Frământări existențiale, de la spațiului mioritic la geneza conștientului, la civilizația ideologiilor.

Falii culturale, de la Eminescu la limbajul de lemn, la hipnoza găinilor, la cămășile fudule, Louis Vuitton.

Melancolic obituar, de la nenea Toduț, Sava la Sergiu Nicolaescu, la George Anca.

Ben Todică a fost și a rămas optimistul incurabil al izbăvirii spirituale, al nației, al libertății.

Stimați cititori, aprindeți becul și intrați în taina cărții, aflând cine este și ce caută aici Ben Todică și cine suntem, unde mergem și de ce?

Ben Todică, îți dedic aceste gânduri:

Aspirație

Nu ești tu

așa cum crezi,

ci așa cum te observ,

cum te nasc

în sinea mea.

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Spovedanie” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Florile de primăvară

FLORILE DE PRIMĂVARĂ

(Versuri dedicate soției mele Florica)

Știm că-i primăvară, numai

Când cresc florile pe plai,

Și-un covor multicolor,

Țese dragoste și dor;

Vezi, și florile-au mândrie

Când se leagănă-n câmpie,

În culori li-s a lor șoapte,

Le visezi și-n miez de noapte;

Mi-am ales și eu o floare,

Cu doi ochi ca rupți din soare,

Și mi-am zis din tinerețe,

S-o am pân-la bătrânețe!

Doar și oamenii sunt flori,

Glasurile se preschimbă în culori,

Visele cântec de viață,

Din tristeți: Soarele de Dimineață!

—————————————

Ioan Miclău-Gepianu

CRINGILA, Australia

7 august, 2020

Al. Florin ŢENE: Coordonate prezente, între “ Retranslatio“ și “Replicatio“ cu Herta Muler și Ahgustin Ostace

Primind de la dr.Augustin Ostace, scriitor, poet și filozof, două cărți esențiale despe Herta Muller și întâlnirea acestuia cu scriitoarea româncă, deținătoarea Premiului Nobel, despre care Uniunea Scriitorilor nu a zis nimic, încerc să deslușesc în discuțiile acestora cele două direcții ale aceluiași drum spre sursa valorilor literare: una reprezintă apropierea de opera literară dinspre istoria prozei autoarei, cealaltă o ridicare generalizatoare spre ansamblul literaturii din preajma operei scrise în limba germană; pe de o parte întâlnim demersul lucidității analitice, pe de alta proiectări intuitive la dimensiunile unei biblioteci imaginare ce tinde să cuprindă tezaurul literar al umanității. Iată coordonatele desemnării actului critic și expozițional al lui Augustin Ostace cu ocazia participării în data de 20 ianuarie 2020 la întâlnirea cu Herta Muler în imensa Aula II a Universității din Koln, unde a avut loc o discuție despre alinierea principalelor modalități contemporane ale abordării artei cuvântului în fața a sute de participanți.

Primul volum intitulat „Herta Muller-Retranslatio „, tipărit la Revox Internaționel, Bistrița, 2020, este structurat în cinci capitole și se deschide cu un “Cuvânt de binecuvântare “ semnat de Poetofilozoful, sub care se ascunde, probabil, autorul, urmând, apoi, o prefață intitulată “Aera sistemelor filozofice “, în care autorul “oferă și conferă” cele 12 sisteme filozofice propriul arpegiu “poli-simfonic” în care fixează, printre altele și sistemul filozofic al literaturii” Retranslatio Herta Muller.“

În primul capitol filozoful Augustin Ostace fixează locul și timpul când și unde s-a desfășurat întâlnirea celor doi români din diaspora. Astfel, că această memorabilă întâlnire s-a petrecut la Koln, Germania, marele oraș de pe fluvial Rhein. Numele Rinului are o proveniență veche antică asemănătoare Ronului și denumirii antice de Rhaina a fluviului Volga. Numele provine probabil din limba indoeuropeană comună, verbul re sau ri însemnând „a curge”. Din acest radical provine verbul german rinnen; de asemenea, în greaca veche rhëin înseamnă tot „a curge”, iar în spaniolă rio înseamnă „râu”. Denumirea celtică a Rinului era Rhenos, iar cea latină Rhenus. Până și în zilele de azi Rinul mai este numit în germană și Vater Rhein („tatăl Rin”), care are o conotație mitologică.

Numele fluviului este de origine celtică rēnos „râu”, „fluviu”, cu semnificația originară „care curge”, „val”, „undă”. Cuvântul celtic este continuat de vechiul irlandez rían „ocean”, „mare”, dar și „Rin” Numele latin al fluviului, Rhēnus, este o latinizare a cuvântului celtic amintit, cu un „h” intercalat, neetimologic, și o desinență -us latină.

Numele Rinului este Rhein în germană (Rhīn în germana veche), Rijn în neerlandeză, Rain în retoromană.

Era în săptămâna 20-25 ianuarie 2020 în care s-a desfășurat Festivalul Mondial de literatură POETICĂ, ediția a șasea, în care s-a discutat despre arta împotriva sistemelor totalitar, fiind vorba de sisteme politice de dreapata sau de stânga care au aprins focurile morții în secolul XX.

În seara zilei de 20 ianuarie 2020 pe marea scenă a Amfiteatrului din Aula a Universității din Koln-Lindenthal cu 800 de locuri a apărut scriitoarea germană-română, deținătoarea Premiului Nobel Herta Muller, născută în Banatul Românesc, care și-a prezentat cărțile și ideile despre tema propusă a festivalului. ”…Mai ireală mi se pare Herta Muller, cu fizicul ei fragil și inocent, copilăros și emoțional, la finalul programului poeto-simfonic, din Aula 2 a Universității Albertus Magnus, când solicitându-i un autograf pe cartea sa, “Mein Vaterland war ein Apfelkern-Țara mea a fost un sâmbure de măr “îmi mulțumește tresărind. “ Scrie Augustin Ostace despre prima întâlnire cu celebra Herta Muller. Îți mulțumesc foarte mult pentru asta…I-a răspuns în germană autoarea.

În continuare discuția dintre cei doi, în germană, engleză și română, se constituie într- o sclipire a spiritului.

În capitolul doi autorul, de formație filozof, analizează din punct de vedere poetico-filozofic discuția cu Harta Muller adusă pe pământ românesc de un înger luciferic.Autorul concluzionează că scriitoarea deținătoare a Premiului Nobel este în Pantheonul mondial din care fac parte: începând cu Sully-Preudhomme și terminând cu Albert Camus sau Samuel Beckett…

În capitolul trei autorul dezbate fenomenul literar și cultural în contextual operei lui Herta Muller,și al plecării legale a acesteia din România în anul 1987, asemuind plecarea acesteia cu fuga ilegală din țară în Iugoslavia și apoi în Statele Unite a autorului cărții.În discuțiile pe care le-a avut este criticată Uniunea Scriitorilor care este o organizație stalinistă și uneori România conservatoare care, încă, are apucături și mentalitate comunistă.

În discuțiile din capitolul trei și auto analiza din capitolul patru se desprind idei și analize poetico-filozofice și politice unde aceste încercări de seientizare a discursului filozofic și, uneori, critic, se întrezăresc metodologiile desprinse din cărțile de filozofie ale lui Augustin Ostace cu ilustrările concrete ale noilor orientări ce sunt suficient de convingătoare pentru ca analiza discuțiilor Continue reading „Al. Florin ŢENE: Coordonate prezente, între “ Retranslatio“ și “Replicatio“ cu Herta Muler și Ahgustin Ostace” →

Henrik Nordbrandt: Trandafirul din Lesbos

Trandafirul din Lesbos

Am primit trandafirul acela de la o necunoscută
în timp ce mă îndreptam spre un oraș străin.
─ Acum, după ce am ajuns în orașul acela
și am dormit în paturile lui,
am jucat cărți sub chiparoșii săi,
m-am îmbătat prin tavernele lui,
privind cum venea și pleca,
cum se ducea și întorcea acea femeie,
nu mai știu unde să-l arunc.

Oriunde merg, plutește-n aer mireasma lui
și acolo unde n-am ajuns, îmi pare că îi zac
veștede și mototolite petalele în praf.

Henrik Nordbrandt, Danemarca (1945)

Traducere: Germain Droogenbroodt si Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: „Digte / Gedichte“, © Kleinheinrich Verlag, Münster 1988

Eleonora SCHIPOR: Continuitatea neamului

Sub acest generic zilele trecute am participat la o prezentare de carte ce a avut loc în încinta Centrului Turismului din orășelul Hliboca. E vorbade recent apăruta carte a regretatului ziarist, poet, publicist, folclorist, fostul redactor al ziarului raional Hliboca, Ivan Semeniuk.

Inițiatoarea și prezentatoarea acestei manifestări literar-cultural-muzicale a fost chiar fiica ziaristului, compozitoarea, autoarea de versuri, pedagogul Galina Semeniuk-Sâsoletina.

Cartea care a văzut lumina tiparului nu demult, a apărut grație efortului depus de doamna Galina, care cu multă pricepere, grijă, atenție a selectat și prelucrat materiale incluse în noua culegere. La apariția ei a fost ajutată și de membri familiei sale, cât și de câțiva oameni de bună credință, care au acordat un ajutor financiar binevenit.

La prezentarea cărții recent apărute au fost prezenți foști colegi de serviciu al regretatului Ivan Semeniuk, cei care l-au cunoscut, membri cenaclurilor noastre literare „Familia” și „Izvoraș”, membri familiei, prieteni.

După o scurtă întroducere făcută de inimoasa doamnă Galina Sâsoletina, momentul de reculegere păstrat în memoria celui care a fost Ivan Semeniuk, au urmat luările de cuvânt ale celor prezenți. Fiecare vorbitor s-a referit la calitățile profesionale, la talentul (a fost și un bun muzicant), omenia, corectitudinea, înțelegerea, bunătatea de care a dat dovadă pe parcursul vieții cel care a fost Ivan Semeniuk. Unii dintre vorbitori au citit câteva versuri în limba ucraineană din volumul respectiv. Iar fiica lui a înterpretat și câteva cântece pe versurile tatălui ei. Versurile au fost puse pe note muzicale de mai mulți compozitori bucovineni, printre care și doamna Galina.

Împreună cu colega sa Natalia Cernuhina, cu care alcătuiesc duetul „Melos”, participând la multe manifestări culturale din ținutul nostru și nu numai, au interpretat pentru toți cei prezenți mai multe cântece pe diferite teme.

Fiecare dintre cei prezenți la manifestarea comemorativă a primit în dar câte un exemplar al cărții „Continuitatea mea…”.

Aș vrea în rândurile următoare să vorbesc despre conținuti volumului apărut recent.

Așadar „Continuitatea mea…” începe cu o prefață semnată de poetul bucovinean Vasile Vascan. Urmează cele 7 capitole ale cărții date, care cuprind versurile devenite cântece, fiind puse pe note muzicale de compozitorii: Mâkola Novițchi, Kuzima Smali, Gheorghii Rusnak, Galina Sâsoletina. Un întreg capitol cuprinde versurile autorului cu tematică diferită. Sunt poezii dedicate Bucovinei, meleagului natal, membrilor familiei – soției, ficei, fiului, nepoților, prietenilor, celor 4 anotimuri, naturii… Sunt și câteva versuri satirice. Următorul capitol cuprinde publistica ziaristului. Vor urma capitolele ce cuprind felicitările de rigoare în proză și versuri dedicate autorului cărții, dar și un capitol mai trist care cuprinde materialele, condoleanțele, versuri dedicate celui care a fost și a rămas în inimile noastre neuitatul Ivan Semeniuk. La paginile 177-178 cititorii vor găsi și materialul meu propriu, scris cu ocazia celor 80 de ani pe care iar fi împlinit în 2017, deoarece când am început cariera mea pedagogică la ș.m. Cupca (azi CIE), dar și colaboraea mea cu noul ziar raional din Hliboca, redactor-șef al acestul ziar era regretatul Ivan Semeniuk.

Ultimul capitol este prezentat prin fotografiile ce cuprind copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, drumurile vieții parcurse cu demnitate de cel care a fost Ivan Semeniuk. Soarta i-a hărăzit doar 62 de ani de viață, dar amintirea rămâne veșnică.. Iar această veșnicie se datorează în mare parte eforturilor depuse de urmași.

Doamna Galina Sâsoletina, împreună cu familia sa merită în această privință toată stima și respectul nostru, or, prin comemorările, cărțile, versurile, cântecele și memoria păstrată cu drag a tatălui ei, denotă în primul rând că este o fiică, o urmașă vrednică, dar și o femeie curajoasă, deșteaptă, bună la suflet, de mare omenie și devotament față de adevăratele valori ale sufletului.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

6 august 2020