George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie”

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru… cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor, invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: „De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» – Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie;
pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

––––––––––
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale. Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Continue reading „George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie”” →

Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase

Ca specie a literaturii de graniță, în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale, trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice decât prozaice, rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute – un lirism realizat fără intenții estetice.

Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Aceste creații (și multe altele asemenea, mai recente) se înscriu ca opere în proză, nonficționale, dar cu multe elemente ficționale ori, potrivit lui Eugen Simion, „jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneită-ții, fugind de orice formă de ficțiune și astfel ajunge o autoficțiune, o ficțiune a nonficțiunii”.

Dacă, înainte de 1989, nici în cele mai frumoase visuri, românii nu puteau călători în afara lagărului socialist, odată cu instaurarea regimului democratic, aceștia au (re)căpătat dreptul de a colinda (și) prin cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Așa se explică hotărârea poetului Nicolae Bănicioiu de a-și pune în aplicare un vis mai vechi, acela de a călători pe continentul asiatic, dar nu oriunde, ci în Japonia, Țara Soarelui Răsare, și în Coreea de Sud, Țara Dimineților Liniștite. De aceea, se înarmează cu cele trebuitoare scrisului („Cum să-mi pregătesc condeiul?/ Să scriu…să rămână «Note»/ Despre lumea de poveste!/ Și agendă mi-am făcut,/ Cu program de cuget plin,/ Idei multe să adun”) și se documentează citind literatura de specialitate, dând la iveală o carte interesantă, care, cu toată originalitatea ei literară și stilistică, se înscrie în categoria jurnalelor de călătorie.

Îmbinând talentul de versificator cu rigoarea de cercetător a tot ceea ce întâlnește în cale, îl introduce pe cititor în lumea miraculoasă a celor două țări, care au reușit să treacă peste dezastrele unor războaie nemiloase, realizând un jurnal de călătorie sui-generis, în versuri de factură populară, fără pretenții estetice și fără rigorile caracteristice genului liric, nici măcar ale genului epic în versuri de factură baladescă, fără procedee expresive ieșite din comun. Cu toată bunăvoința, creația sa poate fi catalogată drept o narațiune în versuri, cu elemente descriptive, sugerând, totuși, trăiri afective, punând în lumină pitorescul și ambianța locurilor pe care le străbate, informații istorice, geografice, sociale și etnografice referitoare la popoarele japonez și sud-coreean.

Autorul își structurează textul cărții: „Popas în Orientul Îndepărtat” în două volume, care se armonizeză și se completează, formând un tot unitar. Sunt precedate de un „Cuvânt-înainte”, în care explică ideea „Proiectului asiatic” și prezintă toate pregătirile necesare punerii lui în practică.

Prima parte, „Pre Scriptum”, este prologul poveștii ce va să vină, despre o călătorie plină de neprevăzut, periplu în care surprizele se țin lanț pentru român, chiar dacă se informase, pe cale livrescă ori din „zvonurile” colportate în cercurile în care acesta obișnuia să se învârtă în țară, despre Țara Soarelui Răsare, unde „lumea-și face viitorul/ cu legende și mistere”. Autorul își propune să vadă cu propriii ochi fabuloasa lume, proiect pus în aplicare după o documentare acribică, în scopul completării informațiilor istorice, geografice, din domeniul artelor, căpătate cândva, ca școlar sau ca cititor pasionat al unor asemenea lucrări.

Primul contact cu miracolul japonez este vizual, surpriza luând proporții de neimaginat, când capitala Tokyo se etalează în toată splendoarea ei, sub privirile pline de admirație nedezlipite de geamul hubloului, înainte de aterizare.

Într-o a doua scurtă parte, „Motto-uri”, sunt inserate trei asemenea citate, reprezentate de proverbe: cel japonez – subliniind ospitalitatea și civilizația niponilor, cel coreean – îndemnând la înțelegerea substanțialității lucrurilor și cel românesc – sugerând ideea posibilității cunoașterii altor culturi și civilizații, căci fiecare popor se deosebește de celelalte printr-un mod propriu de a gândi, de a se comporta, de a-și organiza existența. Cu acest prilej, autorul îl informează pe cititor privind conținutul notelor sale de călătorie, anunțându-l că va evidenția „fenomenul miraculos” prin „versuri ușoare”, folosind un stil propriu, strict original, de „a povesti” cele văzute într-un „poem foileton”.

Partea a treia, „Japonia. Nihon Koku. Țara soarelui răsare.Împărăția crizantemei”, prezintă însemnele naționale și harta acestei țări, surprinzând informații generale legate de mitologia, istoria, geografia, cultura, religia, literatura și arta specifice, fără a omite istoria relațiilor acestui stat cu România, culese din diverse surse, așa cum anunțase încă de la început: „Iar apoi…urmat-a studiul/ Cu detalii și rigori;/ Geografie și istorii…/ Fac «bagajul» plin și greu!”.

Urmează apoi surpriza, deoarece, într-o a patra parte, „Impresii de călătorie. Țara Soarelui Răsare”, prin intermediul narațiunii în versuri, autorul va relata tot ceea ce vede, aude sau cunoaște, îl miră sau îl entuziasmează în periplul său prin Împărăția Crizantemei, de la așezare la istorie, de la regimul politic la religie, de la războaie și războinici (faimoșii samurai sau „kamikadze”) la refacerea țării și pacea instaurată după nenorocirile din a doua conflagrație mondială, cu tot ceea ce presupune ea în toate domeniile, autorul exprimându-și respectul și omagiul său față de un popor care a renăscut precum pasărea Phoenix, din propria cenușă și mulțumindu-i pentru cele oferite: „Iar acum la terminare,/ Plec din «Soarele Răsare»,/ Cu-amintiri și tolba plină,/ Plec capu’… cu mulțumire”.

În mod firesc, urmează cartea a doua, „Coreea de Sud. Țara Dimineților Liniștite”, care este redată în al doilea volum al cărții „Popas în Orientul Îndepărtat”, în care sunt prezentate, de asemenea, însemnele naționale și harta țării, precum și informații științifice referitoare la poporul coreean, un popor „distractiv, veșnic vesel și cu simțul umorului”, la așezarea geografică, la religie, la istoria milenară destul de zbuciumată a unei țări lovite de istoria nedreaptă, când a fost împărțită în două state total diferite ca regim politic.

Continue reading „Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase” →

Günter Kunert: LAIKA

Foto Laika

***

LAIKA*

Într-o sferă din metalul
nostru cel mai bun,
zboară, zi de zi, un câine
fără viață înconjurând Pământul,
de parcă ar vrea să ne prevină
că tot așa se va roti
an de an, în jurul soarelui,
plină de oameni neînsuflețiți,
planeta noastră
cea mai bună.

Günter Kunert, Germania (1929-2019)

Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: „Erinnerung an einen Planeten“, Heyne Lyrik

***
*Laika a fost prima ființă care a înconjurat Pământul. Ea a fost selectată ca echipaj al navei sovietice Sputnik 2, lansate pe orbită la 3. noiembrie 1957. La vremea aceea nu se știa mai nimic despre efectele călătoriei spațiale. Laika a murit în decurs de câteva ore, în urma unei supraîncălziri.

LAIKA *: In einer Kugel aus Metall,/ Dem besten, das wir besitzen,/ Fliegt Tag für Tag ein toter Hund/ Um unsre Erde/ Als Warnung,/ Daß so einmal kreisen könnte/ Jahr für Jahr um die Sonne,/ Beladen mit einer toten Menschheit,/ Der Planet Erde, Der beste, den wir besitzen

Eleonora SCHIPOR: Armonii de vară a tinerilor din Cupca, Ucraina

Ce bine e vara!

E bine e vara, e cald, e frumos, e soare. În jur adie parfumul și se leagănă florile. În deosebi sunt frumoase cele de câmp. Florile de câmp au o frumusețe a lor aparte. E iarbă verde, în pădure e răcoare, sunt fructe de pădure. Nu prea mergem la scăldat, căci nu e prea sănătos acum, dar oricum ne simțim bine.

Mai ajutăm și părinților prin gospodărie. La țară e mult de lucru întotdeauna, așa că mai muncim fizic, ne mai odihnim, ne ducem la o înghețată, mai navigăm pe Internet. De plictisit nu ne plictisim oricum.

Dacă mai avem parte de vreo excursie, atunci e minunat.

Un lucru ar trebui să mai facem, dar nu-l prea facem, deși și părinții, și profesorii ne dau de grijă în permanență – să citim din când în când câte o carte. Nu citim prea des acum. Găsim totul în Internet, dar cartea rămâne carte în toate timpurile.

La 1 septembrie elevii vor reveni la școală. Până atunci ne bucurăm de soare, flori, păsări, rouă în zori, apus de soare, somn dulce, o viață mai fără griji. Ce dulce e copilăria. Grijile vor începe în viața de sinestătătoare. Dar până atunci mai este ceva timp. Să ne bucurăm acum de libertate, vacanță, flori, soare, viață. Ce frumoasă e vara!

Anastasia Pavliuc, absolventă a la CIE Cupca, membră a cenaclului literar „Lămâița” și Filialei ASCIOR -Tineret

***

Frumoase sunt florile

Frumoase sunt florile

În toate culorile.

Roșii, albastre, verzi – o mie

Se întind tot pe câmpie.

Le strângem cu veselie,

Le adunăm cu bucurie.

Ne pare viața mai frumoasă

Când le-aducem cu drag acasă.

Elena Bicer, absolventă a acestui an de învățământ a CIE Cupca, membră a cenaclului literar „Lămâița”, membră a Filialei ASCIOR – Tineret

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Armonii de vară a tinerilor din Cupca, Ucraina” →

Ben TODICĂ: Șaua sau Calul?

– sau LAGĂRUL GÂNDIRII –

Ei ne cultivă cinstea și onoarea ca apoi să ne manipuleze și să ne țină în conflict. Seara târziu ne înghesuim la baie și soția dă tonul la copii: „Treceți la duș!” Apoi, strigă poruncitor în engleză: „Shower, shower!” adică Duș, duș! Că nu ne poate opri de pe ecranele calculatoarelor altcum. Am devenit cu toții roboți, consumatori înrăiți de internet. Redescoperirea umanismului este singura cheie spre salvare. O cultură vie, un mod de a vedea viața, de a mă trezi din această hipnoză a lăcomiei, posesiei și ignoranței. Este datoria fiecăruia dintre noi de a duce lumea mai departe, în ciuda faptului că ai bani mulți sau deloc, că ești deștept sau ai ales altceva. Literatura este afectată peste tot în lume. Dar care mai e rolul ei într-o lume fascistă? O lume în care artistul creator este pus în pericol, libertatea sa încercuită. Noi suntem educați să credem că toți scriitorii luptă pentru adevăr și justiție împotriva crimei și răufăcătorilor, însă sunt tot atât de mulți care sunt aliniați cu cei care cred învers și țin cu fasciștii, le netezesc drumul spre profit și înjugare a celor mulți.

În primul rând e bine să înțelegem ce înseamnă fascismul. Fascismul a apărut încă din antichitate de la idea că o anumită rasă de oameni e mai preferată de creator decât o alta, una dată de Dumnezeu să stăpâneasă, și așa a apărut Nazismul. Hitler promova ideea că rasa ariană trebuie să conducă lumea și, uite așa au apărut lagărele de concentrare.

Acest fel de gândire piramidală de sus în jos care controlează societatea se practică și azi. Comanda și controlul vin de sus în jos, iar profitul și frica de jos în sus. Autorii au devenit încetul cu încetul, de frică apolitici fapt pentru care au fost promovați și premiați, transformând condeiul din arma apărătoare a dreptății și adevărului în bagheta de fermecat și hipnotizat mulțimea. Un instrument distractiv și comercial care să stimuleze umplerea cufărelor din bănci. Construim iluzii ca să râdem și să plângem mai nou. Și devii dintr-o dată material de consum, de făcut bani pentru industria distractivă, pentru corporații, că ele plătesc. Nu? Te transformi încet dintr-un soldat al păcii și apărării într-un Clown, o etichetă comercială.

Dacă îndrăznești să publici ceva împotriva fasciștilor, ei automat își adună armata de „sugători” (aluzie la supt mâneca) și încep să te demoleze, distrugă, defăimeze, să te facă de râs, să cedezi, să te dai bătut și să treci în tabăra lor. Vezi că, asta cu trecutul în tabăra vecină se învăța pe vremuri la istorie și erau lecții bune de învățat despre acești trădători care erau trași în țeapă în final. De obicei, fasciștii folosesc violența și șantajul. Te cumpără cu bani și favoruri. “Gândește în prezent” e lozinca, deaceea nu mai avem istorie și dacă fericirea e drumul de la A la B (destinația), ea ne-a fost furată.

Corporațiile angajează și găști (teroriști, mercenari etc.) să lupte împotriva ta, și atunci mulți dintre scriitori se retrag de teamă pentru securitatea lor și a familiilor lor. Populația pentru care scrii și te susținea înainte e acum atât de preocupată (ținută intenționat) cu lupta pentru supraviețuire încât nu mai este prezentă la viața cotidiană, la realitățile zilnice din comunitate pentru a te salva, trezindu-te singur printre lupi. Astfel scriitorului nu-i mai rămâne decât să te ajute să gândești singur și cu luciditate strategii de apărare și corectare împotriva exploatatorului.

Corporațiile au infiltrat media cu agenții lor, astfel ca cenzura să permită doar partea lor de adevăr, ca hrană a maselor. Ești blocat în toate formele de media. Un adevărat credincios în ale scrisului trebuie să fie pregătit pentru astfel de consecințe: pușcărie, amenzi și chiar suprimarea vieții. Ficțiunea și realitatea nu se contrazic, în special când ne referim la viață și om. Mulți aleg ficțiunea ca să evite problema, să scape de necaz.

În ficțiune îți imaginezi lucruri care sunt posibile în realitate. Dacă citești o nuvelă, povestire sau roman care s-a scris și petrecut acum o sută de ani, să zicem „Ion” sau „Moara cu noroc” ori „Veneticii” lui Ion Lazu, vei realiza cât de actuale sunt întâmplările, bucuriile și suferințele personajelor, iar forța care le produce răul e același ca cel de azi și din aceleași motive sau greșeli. Și atunci și azi, țărani și muncitori exploatați, bătuți de jandarmi și polițiști, sărăcie, foamete, boli, toate create de egoism, lăcomie, zgârcenie, răutate, violență, răscoale etc. Povestirile de ficțiune sunt accentuări ale realității care sunt destinate să ajute omul să vadă, să ajute societatea să se corecteze. Astăzi autorii profesioniști care sunt capabili să se strecoare printre aceste probleme, să producă piese care să fie premiate ca talent creativ, și reușesc să evite cuvintele SCLAVIE, FEUDALISM, EXPLOATARE, BIR etc. sunt acceptați și promovați, iar restul suntem condiționați să vedem doar anumite suferințe la anumite națiuni sau rase. De ce? De ce nu luptăm pentru dreptatea în sine, pentru suferința ca suferină, nu specifică cuiva. Să iau un exemplu din jungla PNGiului: Canibalii din Papua nu simt mai multă sau mai puțină vinovație dacă mănâncă cu mâna, bețișoarele chinezești, furculițele franțuzești de argint sau cele de aur ale Elizabetei, Regina Angliei, o turistă blondă sau neagră prăjită în jungle pe băț. Ei se înfruptă cu aceeași poftă cu care se înfruptă și pistolarii din Westernul american sau piloții din avioanele super americane care pârjolesc fără milă țări, una după alta. Concluzia: nu scula e de vină în această oroare, ci cel care o folosește. Omul cu mintea lui opacă, dezumanizată. Dacă am lua banii care se cheltuiesc pe scule și i-am investi în educație am avea o planetă mult mai sănătoasă și de răsunet în univers. Sigur am reuși să ajungem chiar în contact cu alte civilizații din univers. Dar, ce civilizație vrea să contacteze o lume care investește doar în arme de exterminare în masă? Asta are apucături sinucigașe, nu? Nu dăinuie. „Sunteți o specie condusă de masochiști sălbatici care au trecut clasa copiind temele colegilor”, ar remarca un extraterestru în trecere. Nu este diferență între noi cei de azi “tehnologizații” și cu Inteligență digitală și cei care au construit Turnul lui Babel ca să ajungă la cer. Au taxat oamenii de muncă și bani cum o facem noi azi, dorind să cucerim universul fără să realizam că ne tăiem singuri craca de sub picioare, luând educația și posibilitatea altor suflete (întrerupând drumul evoluției naturale) de a descoperi căi noi de drumeție spre stele. E o aroganță să crezi că poți ajunge la cea mai apropiată stea cu tehnologie mecanică cunoscută de noi sau orice altă formă de transport fizic. E un infinit de legi fizice și metafizice necunoscute încă de om în univers care așteaptă să fie descoperite prin alte forme de legi matematice decât cele cunoscute de noi acum. Istoria a demonstrat-o, însă o ignorăm.

Care e problema actuală a lumii și a Americii? Rasismul a fost întotdeauna o formă de control și dezbinare (poate cea mai populară a fost antisemitismul) care a justificat războaiele și investiția în arme de exterminare în masă. Evreii fiind conectați cu banul, desigur că au generat și atras asupra lor conflicte și au fost folosiți și ca declanșatori de războaie. Sclavagismul, Feudalismul, Comunismul și Capitalismul nu au fost scutite de anti-Semitism. Emoția aceasta a fost folosită ca motor de amorsare a violenței și urii între oameni. Să fie oare transformarea oamenilor în roboți prin 5G cum se presupune, o salvare a omului de la emoție și conștient? Transformarea speciei umane, a conștiinței/conștientului într-o gelatină fleșcăită, aruncată peste planetă? Și atunci chiar s-ar putea exclama că planeta e o entitate vie, e într-adevăr o Gaia cu gândire umană. O Inteligență Artificială, co-producție umano-digitală. O planetă îmbrăcată în crieer uman. Săraca planetă, ce balonzai!

Nu vrem să luptăm împotriva plăgii, numită Lăcomie care afectează o anumită parte din populația globului, atunci când o consumă și se atașează de ea. Dacă încerci să-i vindeci, ei folosesc culoarea ca armă de apărare pentru ca se vede, fiind cel mai ușor lucru de indentificat și folosit ca să dezbine populația și nu necesită cunoștințe multe de manevrare. Alb/Negru e o limbă comună și ușor de manevrat. Nu are nevoie de traducător. E o imagine, contrast, un tablou care se vede. Încă nu avem acces la alte spectre din radiațiile undelor magnetice, radio, lumină și invizibile din univers, ca să vedem multitudinea de lumi paralele care trăiesc odată cu noi aici, acum, concomitent în acest spațiu, în mediul nostru comun. Aceste lumi paralele există inconștiente una de alta. Ele nu ni s-au dezvăluit încă pozitiv. Sunt lumi care trebuie traduse tot așa cum sunt traduse negativele de pe film, în pozitivele fotografii, imaginile infrared, razele X sau Gama etc. Sunt lumi în jurul nostru pe care nu le vedem. Auzim din când în când câte unul care a văzut un strigoi sau are vedenii etc., deci a scăpat cumva…, și creierul său a reușit pentru moment să citească alte frecvențe din spectrul universului. Pe unii îi numim nebuni sau schizofrenici, pe alții visători sau filozofi, ștințifico-fantastici. Visul e și el o formă de călătorie într-un alt spațiu, o altă lume în care evenimentele respectă alte legi spectrale, fizice și chimice. Poți ucide, nu mai simți aceleași emoții și senzații și chiar poți zbura sau trece prin zid. Totul e posibil dacă cineva de acolo te învață cum și dacă reușești să simți lumea de dincolo, dar pentru asta e nevoie să-ți declanșezi senzorii care citesc fenomenele fizice și chimice din acea lume, s-o înveți. Toate aceste lucruri sunt posibile dacă ne dedicăm studiului.

În ziua de azi trăim într-o lume intimidată, insultată, mințită, violată, abuzată și needucată în realitatea vieții și a mediul înconjurător, în ciuda faptului că demonstrează aptitudini și tendințe de penetrare a necunoscutului și nepermisului spiritual și conștient al sufletului creator și atinge nivel olimpic atunci când își pune mintea. Deci, nu există bariere de cunoaștere, în schimb este neglijată și abuzată în scopuri criminale și meschine de o mână și sisteme de ignoranți oportuniști cu pofte animalice și fără o capacitate de bun, frumos și înălțare divină. Toate izvoarele de înțelepciune sunt ignorate și înăbușite.

Cât de bolnavi putem fi? Cât de naivi putem fi? Cât de răbdători? Până când? Dacă țipi la ei o iau la fugă ca niște lași, dacă le tragi o palmă serioasă plâng ca niște mâțe râzgâiate. Însă cine o face? Nimeni? De aceea ei continuă. Că ne văd fraieri și profită de frica însămânțată și programată mârșav în noi. De ce închidem ochii la marile crime ale lumii și îi ridicăm în slăvi pe inculpați (mulți chiar în viață) ai civilizației de azi? Cum de ne lăsăm manipulați cu atâta ușurință? Și ei o fac chiar folosindu-se de idolii noștrii, de eroii noștri care s-au sacrificat și sunt simboluri de libertate, de eliberare de sub jug. Sacrificat pentru salvarea noastră a fost Iisus Hristos, fiul Domnului nostru care este folosit și el șmecherește de marii noștri manipulatori ca să ne ducă în robie, în sclavie, în războaie interminabile, în care “eroii nostril” își sacrifică onoarea și își ridică rangul, omorând fără milă mame și copii în toate colțurile lumii. Apoi acești onorabili și viteji soldați se întorc acasă șocați de faptele lor inhumane, formând în final o țară de suferinzi și handicapați de război. Voi bisericile, cum justificați aceste sponsorizări ale industriei de omor în fața lui Dumnezeu? Votați și Continue reading „Ben TODICĂ: Șaua sau Calul?” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Gust de Femeie

GUST de FEMEIE

Noroc

de aș avea

din unda ta să gust

ce gust poate avea sărutul cornean

la umbra brațelor în care m-ai inclus

cu vrerea ta

Aș mai scăpa eu viu din zbaterea acelei frăgezimi

și aș mai avea putere iar să gust

după ce atins

de flacăra dorințelor

aș fi

sau m-aș topi deja în creuzetul scurgerii de senzori

în care aș intra

ca într-un vis

Venirea ta

frumoasă corneană

ar opri stelele în loc

și universul s-ar cutremura

de m-ai lăsa

cu-o aripă de gând

să gust din jarul focului

pe trupul tău aprins

să cred

că ești cuanta mea

iubirea corneană

la care eu visam când nu știam că ești

și c-ai să vii

mireasa cerului să-mi fii

de ziua mea.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

2 iulie 2020

Maria FILIPOIU: Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE

De sărbătoarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

să îl comemorăm cum se cuvine.

Slavă ție, ziditorule de pace și credință pentru demnitatea poporului român!

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxă Romană pe 2 iulie.

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare în rândul sfinților.

Pentru că mulți contemporani resping sfințenia lui Ștefan cel Mare, grăitor este articolul „Dreptcredinciosul domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt sau despre criteriile sfințeniei” al Părintelui profesor Constantin Coman, publicat în volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”, la Editura Bizantină.

Cu ocazia comemorării Voievodului Ștefan cel Mare am scris poemul omagial, cu titlul consacrării lui în rândul sfinților, publicat în vol. ECOURI STRĂBUNE – omagii și memorii în versuri”, „Editura Singur”, sub semnătura mea – Maria Filipoiu

Cinstire și veșnică slavă Sf. Voievod Ștefan cel Mare!

COMEMORAREA SF. VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE

– omagiu la 500 de ani de la intrarea în eternitate –

Spre o domnie de veacuri apusă,

pioasa mea gândire se îndreaptă,

să scriu strategie ce a fost dusă

de voievod cu iscusinţă-n luptă.

La Putna, clopotele dau trezire

în zi de iulie, că-i sărbătoare

pentru comemorare-n mânăstire,

a Sfântului Ştefan-Vodă-cel-Mare.

Că nu purta renume din statură,

ci din fermitate şi-nţelepciune,

de la cotropitori şi-a atras ură

şi pildă de credinţă dus-a-n lume.

Pe pământ trimis de Divinitate,

să cârmuiască neamul moldovenesc,

ecou de glorie prin timp străbate

până la urmaşii care-l prețuiesc.

Când năvăleau barbarii la hotare,

Vodă chema boieri la sfătuire.

Cu tactică să-nvingă provocare,

să nu îi cadă neamul în robire.

Voind să-şi apere meleaguri sfinte,

doar cu o mână de oşteni destoinici,

la Dumnnul făcea rugă înainte

s-alunge duşmani de mărire dornici.

Din corn vestit suna spre adunarea

vitejilor la luptă ostăşească.

Cu preţul vieţii să-şi apere ţara,

ca-n cinste şi dreptate să domnească.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Prietenia, adevăr, iluzii și…confesiuni

M-am întrebat de multe ori: CE ESTE PRIETENIA? Cuvântul „PRIETENIE” , pe cât e de mic, pe-atât de mare însemnătate are, fiind ca o piatră prețioasă, ca mărgăritarul ce-l descoperi în nisip pe fundul mării, atât de greu este de găsit! Prietenia este una din cele mai importante faze din existența omului. Daa, mare lucru e să întâlnești în viață prieteni adevărați ! Te întâlnești în fiecare zi cu oameni de tot felul, cu unii te apropii din primul moment și simți că parcă i-ai cunoscut dintotdeauna; cu-alții găsești ceva asemănări, iar cu alții, oricât sa încerci, nu te poți apropia, de parc-am fi doi poli magnetici, identici ce se resping.

Prietenia este o puternică legătură de coeziune psihică ce se dezvoltă între semeni și se bazează pe-o simpatie și apreciere reciprocă, pe răspuns la aceleași sentimente. Criteriile pe baza cu care ne-alegem de obicei prietenii, la orice vârstă, sunt acelea de-a avea percepții similare, fiabilitate, susținere, stabilitate, dăruire de sine creând condiții de-a produce armonie în relații, bucurie și siguranță, de-a fi noi înșine, de-a ne completa reciproc și, chiar de-am fi în dezacord, părerea celui care are dreptate, spusă cu mărinimie va ajuta la schimbarea de opinie în favoarea celei corecte.

O valoare cheie în prietenie este să poți avea încredere în cealaltă persoană, să te simți în siguranță cu ea și nu o putem aprecia exact decât în momente grele, când ne întinde mana, știindu-se că cea mai frumoasa mână este aceea care știe a dărui, necondiționat! Când totul merge bine și există ambianță, este ușor ca prietenul să-ți rămână fidel. La greu însă se încearcă prietenia, acolo vezi ce temelii are, cât de solidă e, acolo vezi dacă se năruie la prima furtună, vezi neconcordanța de caracter, acolo e adevăratul ei crash-test. Firește, a fi credincios nu înseamnă a fi orb, a accepta totul de la celălalt; fără un spirit critic nu-l ajuți lăsându-l să plutească printre norii hiperego-ului său, tu jucând doar rolul de auditoriu.

Prin termenii „prietenie” și „prieten” ne referim întotdeauna la prietenie adevărată și prieten adevărat, la cel ce-ți va sta alături, atât în momente grele de străbătut, cât și-n cele de fericire, unde-ar trebui să se bucure alături de tine, fără să simtă ghimpii invidiei și geloziei, ambiția de-a fi mai presus ca tine, încercarea de-a te frâna, de-a te descuraja în drumul tău spre împlinire. Va fi lângă tine la fiecare pas ce vei face și nu în fața ta, nu-ți va tăia calea, te va ajuta, va iubi fiecare latură a personalității tale, îți va ierta mici greșeli dacă sunt din imprudență și nu din rea voință, nu te va judeca aprig, îți va asculta cu atenție părerea. Nu te va părăsi cu prima ocazie arătându-și orgoliul rănit; într-o prietenie adevărată nu încap egoismul și orgoliile ci, doar buna înțelegere, având în vedere că e mult mai ușor să strici o fortificație decât s-o construiești piatră cu piatră. Altfel, prietenia este superficială, se va destrăma imediat ce-ai greșit sau considerat c-ai greșit, nedându-ți nici măcar posibilitatea argumentațiilor trăgând linia de final la ce-a fost fără pic de regret și sentimentalism ! NIMENI NU E PERFECT, toti putem purta vină la un moment dat, s-o recunoaștem însă cu mărinimie, să iertăm, fiecare om având dreptul la greșeală și, cine spune că-i perfect este și primul care greșește.

Eu nu pot s-o definesc exact, pentru că-n viață, făcând un bilanț până acum, n-am avut prea multe ocazii să spun: uite, asta-i O PRIETENIE ADEVĂRATĂ! Prieteni în COPILĂRIE am avut, era vârsta când repede ne făceam „frați de cruce”, crestându-ne un pic degețelul și unindu-ne picăturile de sânge dar, fiecare-apoi și-a luat zborul din păcate, care-ncotro și, după cum se știe, „ochii care nu se văd se uită „, deși eu și alți cred ca mine, pe nimeni n-am uitat, păstrându-i acolo în colțișorul sufletului, unde adeseori mă retrag și-i readuc în minte, căutându-i să-i regăsesc prin mijloacele de azi! Ce prietenii frumoase am făcut în copilărie, cât de multe avem să ne amintim… La acea vreme aveam sufletele deschise, naivitate, inocență, entuziasm, expansivitate, imediat ne legam între noi; era-ndeajuns un zâmbet, o privire jucăușă, o invitație la joc. Și-atunci câteodată mai simțeai câte-un ghimpe în suflet când auzeai: „du-te, nu mă mai joc cu tine, dă-mi jucăriile înapoi!”, copiii având câteodată o duritate a lor, necalculată, nefiltrată, cea ce gândesc spunând-o fără ocolișuri, dar tot așa de repede putând uita. Cu siguranță, mulți am primit așa bobârnace, dar erau ale vârstei, le uitai repede, îndeajuns era un „mă ierți”, „hai să ne jucăm”, „hai din nou să fim prieteni” și, cu aceeași expansivitate se înfiripau prietenii de neuitat, unele chiar pe viață. Îmi amintesc că eram atât de dornică de prietenie, singură fiind la părinți că, atunci când îmi veneau copii acasă la joacă, îi împiedicam să plece așezându-mă în fața ușii, rugându-i cu lacrimi să-mi mai stea puțin.

Este esențială prietenia în copilărie, fiind lumea noastră întreagă, universul nostru de minuni pe care numai așa învățăm să-l descoperim. În ADOLESCENȚĂ, se produc unele schimbări în relația cu familia și pshihosinteza fiecăruia, ai nevoie să te cunoști, să te determini formându-ți personalitatea, să te dezvolți ca om, să capeți încredere în tine că și tu ești cineva de luat in seamă și poți sta pe picioarele tale, simțind că nu mai ești copilul ce-ai fost sub aripa ocrotitoare a familiei. În adolescență, preferăm să petrecem mai mult timp cu prietenii noștri, suntem într-o efervescență a sentimentelor, în care ne căutăm echilibrul trecând la o faza nouă, intermediară, între cea a copilăriei și-a maturității. De aceea, adolescenții pot spune că prietenia este cel mai important lucru ce-l întâlnesc în viață. Prietenului îi putem mărturisi lucruri care ne preocupă, secrete, susținându-ne reciproc, astfel trecând peste dificultăți, obstacole petrecând momente plăcute de relaxare. Firește, că fiind o perioadă dificilă, poate fi și-o cumpănă în viață, unii, prin anturajul ales, uneori precar, putând lua căi greșite. În ce mă privește, trecând spre adolescență, am păstrat o prietenie strânsă încă din anii copilăriei, ani de zile, crescând împreună, pe care am crezut-o adevărată, punând mult suflet în ea și dăruire dar… m-am ales la sfârșit c-un pumn de dezamăgiri că niciodată nu voi uita trădarea, durerea ce-am simțit, de parcă s-ar fi rupt o bucată din mine și-odată cu ea, toată încrederea ce-am avut; mi s-a năruit o lume-ntreagă și, de-atunci, adevărată prietenie n-am mai avut, dar nici n-am mai căutat să am, încrederea risipindu-se ca nisipul din pumni!

Cu creșterea în vârstă căpătăm cu toții o idiosincrazie diferită intervenind unele sentimente mai complexe care ne schimbă caracterul la mulți și, de multe ori nu în bine, omul devenind mai suspicios, mai capricios, mai rigid în concepții, lipsit de maleabilitate, mai interesat, mai convențional, mai egoist, prea plin de sine pentru a face ușor loc cuiva să-i pătrundă în adâncul sufletului. La vârsta SENECTUȚII iar se pot lega prietenii strânse, nejucând vreun rol cele de mai sus, inevitabilul simțindu-l mai aproape, teama, singurătatea, te năpădește melancolia, așa că, în sentimentul de conservare și supraviețuire, devine vitală nevoia de comunicare, ajutor reciproc, înțelegere deplină, împărțind cu cineva aceleași agonii, temeri neputințe și nevoi ; omul se simte singur, mai ales atunci când și-a pierdut partenerul de viață, chiar dacă are familie, dar cel mai dureros e când are familie și de fapt nu are, cum azi se întâmplă des din păcate… și-aici să ne reamintim poemul „Repetabila povară” al marelui poet Adrian Păunescu: „Cine are pãrinți, pe pãmânt nu în gând,/ Mai aude și-n somn ochii lumii plângând,/ Cã din toate ce sunt, cel mai greu e sã fii/ Nu copil de pãrinți, ci pãrinte de fii”…

În cazuri de singurătate, o ființă cât de mică alături, o pisică, un câine sau altă vietate, devin prieteni nedespărțiți așa cum poate nu i-ai cunoscut niciodată. Cu siguranță că de la ei vei primi iubire necondiționată, cu tine rămânând până la capătul vieții lor și-a ta, orice-ar fi. Îmi amintesc o scenă dintr-un film, unde la închisoare prizonierul reținea îmbucătura ca s-o împartă cu o vrăbioară ce-i venea după gratii, făcându-l fericit de fiecare dată alinându-i singurătatea. O alta latură este PRIETENIA ÎNTRE FEMEI, ea putând exista, dar nu știu cât e de adevărată, dezinteresată persistând în subconștient, de multe ori nemărturisită rivalitatea; este mai rară și dacă o găsești, atunci este foarte prețioasă, trecută peste barierele de egoism și antagonism feminin; amintesc aici dovada că multe prietenii s-au destrămat dorind una ce-i aparținea celeilalte, distrugându-se astfel familii, ele devenind rivale și dușmance chiar. Cu siguranță că există și excepții de la regulă și de-i așa, eu întind brațele-amândouă dorind o astfel de prietenie!

O alta întrebare cheie: EXISTĂ PRIETENIE ÎNTRE UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE? Cred că există o relație frumoasă de amiciție, bazată pe un sentiment de admirație reciprocă însă, în profunzime este o atracție nemărturisită, trecând deseori prin faza de „iubire platonică”, pe care Platon o descria ca pe o fereastră către frumusețea adevărată, caracterizată de castitate și spiritual. Psihologii susțin că prieteniile de acest gen încep cu romantism și treptat se trezește o scânteie de atracție reciprocă, atracție care uneori se extinde și în plan fizic. Atunci, intervenind altfel de sentimente, prietenia poate devia, sau în a se transforma în iubire prin satisfacerea instinctelor sau, se poate strica, dacă sentimentul nu este reciproc, intervenind chiar resentimente din partea celui lezat.

Azi, egalitatea dintre femei și bărbați, schimbarea ordinii sociale, interesele comune i-au făcut mai compatibili ca prieteni, prieteniile de sex opus devenind din ce în ce mai dese și, din proprie experiență, m-am putut destăinui cu mult mai bine unui bărbat, cerând un sfat, știind că voi fi înțeleasă cu mult mai bine și că, în general vorbind, bărbații pot fi mult mai discreți și mai loiali. Bineînteles, răspunsul la întrebare rămâne subiectiv, fiecare putând avea trăiri proprii. Un alt aspect este PRIETENIA ÎNTRE BĂRBAȚI și ea socot că poate fi cu mult mai trainică, lipsită de tertipurile și capriciile femeiești, putând ține o viață întreagă și dacă uneori se strică, deseori femeia poartă vina. Câte prietenii nu s-au înrădăcinat adânc în suflete soldaților în timpul războiului, devenind ca frații și mai mult chiar; la braț cu moartea la fiecare pas, printre tancuri și ovide, împărtășind speranțe, planuri de viitor și scăpând nevătămați, au continuat o prietenie trainică peste ani, bazată pe trăiri numai de ei știute; am avut ocazia să văd multe astfel de cazuri impresionante de prieteni de-o viață până la adânci bătrâneți, unul urmându-l repede pe celălalt în caz de dispariție, pierderea fiindu-i incompatibilă supraviețuirii.

Teoretic aș putea da multe definiții Prieteniei, punând diverse înflorituri scriitoricești, dar nu mi-i ăsta scopul ! Vreau să scriu adevărurile mele, așa cum eu le-am trăit în viața reală, subliniind aici relațiile prietenoase căpătate pe facebook, atât de prețioase mie, poate singurele la ora actuală, neanulând firește pe cele ce-au existat, atât cât mi-au fost să fie, jucând rolul lor în existența mea… lecții de viață… întărindu-mi însă convingerea că nimic nu este absolut, nici static ci, totul într-o continuă mișcare și transformare care, poate printre altele înnoda si deznoda sentimente și trăiri. Ceea ce știu e, că mult suflet am pus și pun(deși uneori mă cert…), multă înțelegere am arătat, multă dăruire de sine, multă speranță și încredere, multă răbdare și îngăduință, multe trecute cu vederea și multe iertate așteptând sa primesc ceva mai trainic în schimb, ceva de durată, nu efemer, friabil, destrămat la prima încercare ! Asta m-a făcut să mă închid deseori în carapacea mea, dezvoltându-mi cel de-al 6-lea simț, acel al intuiției, care mă pune în alertă când e cazul, spunându-mi că-i timpul din așa prietenii să mă retrag, să mă iubesc pe mine că, dacă nu eu, cine? Unele prietenii s-au pierdut în vâltoarea timpului, lăsându-mi însă un gust dulce, altele chiar am încercat să le șterg din minte, deși mi-au rămas înfipte în hruba-ntunecoasă a conștientului, că nu mi-au fost diamante strălucitoare cum credeam ci, spini care m-au schimbat pe parcursul vieții, neputând fi aceeași deschisă ființă și încrezătoare în oameni precum odată. Mi-am dat seama de multe ori că, sub zâmbete se pot ascunde alte sentimente, superficiale și străine de mine, că privirea alta-ți spune și gura alta! Se știe că ochii sunt oglinda sufletului și-nceînrcând să-i citești, vezi adesea cum se-ascund ocolindu-i pe-ai tăi sau observi priviri piezișe, care sub o blândețe deghizată ascund lame de cuțit! Constați la un moment dat că, acel ce-l credeai prieten, nu simte, nu gândește ca tine devenind rece, distant, înstrăinat, indiferent… tu rămânând doar cu iluzia unui prieten și-o întrebare fără răspuns deși, cătând în sinea ta îl găsești cu siguranță… N-A FOST SĂ FIE! Bineînțeles că nu poți coincide cu cineva întru totul, fiecare având caracterul lui, dar putem împărți păreri și simțăminte, idealuri, aspirații! Altfel cum? Ce fel de prietenie e? Mai degrabă nimic altceva decât că, într-un anumit moment ne-am intersectat traiectoriile și-apoi, unul pe lângă altul, trecători prin viață, ne-am urmat fiecare drumul!

Prietenia răsare, înflorește și dă rod între două sau mai multe persoane, petrecând timp împreună, discutând ca și cum ai vorbi sufletului tău… și totuși, realitatea deseori mi-a dovedit contrariul, „PRIETENUL” devenind acuzatorul, învinuitor aprig și dur care, cunoscându-ți pliurile sufletești, țintește exact în călcâiul lui Achile, știind unde te doare cel mai mult! Nu degeaba spune proverbul: „Doamne, apără-mă de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”. M-am întrebat de multe ori: cine-i de vină? Poate chiar eu însumi? Sunt foarte severă cu mine, fiind prima care-și va face autocritica ! Repet însă: NIMENI NU-I PERFECT, pot greși atât eu cât și prietenul dar, dacă există într-adevăr o legătură sufletească, putem discuta, înțelege, trece cu vederea și ierta; altfel, despre ce prietenie să vorbim? Poate cer prea mult de la prietenie, mai mult decât poate oferi? Posibil… dar, dacă nu cerem nimic, nu primim nimic, de ce nu o numim CUNOȘTINȚĂ?

Cunoștințe putem avea foarte multe și chiar am, la prima vedere toți putem fi agreabili, prietenoși și plăcuți în conversație, ceea ce oferă fiecăruia o stare de bine, o senzație plăcută de ambianță, de care toți avem nevoie! Prietenia însă e ceva cu mult mai mult, nu-i așa? Sau, ar trebui să fie… Cred că și lumea s-a schimbat, și-a pierdut naivitatea, inocența, delicatețea, respectul și înțelegerea față de celălalt… Să cred ca predomină doar interese, convenționalism, superficialitate, ipocrizie, perfidie, rivalitate, egoism și egocentrism? Doar atât? Deloc simțăminte profunde, deloc indulgență cu lăsare uneori de la sine, deloc răbdare, deloc grija de-a apăra ce-ar merita poate să fie? Poți întoarce spatele așa ușor rupând o prietenie, fără a simți că picură vreun strop de lacrimă ștergând cu un burete tot ce-a fost? Mulți poate nu sunteți de-acord, unii veți fi contrariați, dar e bine ca fiecare să coborâm în adâncul conștiinței noastre și-n profundul ei s-o exploreze… cu siguranță că va ieși mai mult Om! Există și prietenii adevărate, numai că, printre boabele de grâu se găsește și neghina, acei… PRIETENI FALȘI! De te-or simți cumva mai presus, vor căuta sa te minimalizeze, te-or vedea ca rival, te vor judeca cu rigiditate având satisfacția interioară a unei iluzorii superiorități și chiar se vor îndepărta de tine și discredita! Acești „prieteni” cu siguranță sunt nocivi! Adevărații prieteni îți pot deveni idoli, izvor de înțelepciune, inspirație și admirație și, de-i găsești, sunt nestemate-n viață!

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Prietenia, adevăr, iluzii și…confesiuni” →

Al. Florin ŢENE: Istoria muzicii poate fi înțeleasă și altfel?

Întâmplări ce falsifică adevărul în opera compozitorului Joseph Haydn

Dacă astăzi Istoria muzicii Universale are pagini convingătoare despre operele lui Mozart și Beethoven, ne existând dubiu asupra autenticității operelor lor, nu același lucru se întâmplă cu compozitorul Joseph Haydn, fenomen petrecut în afara voinței sale. Problema unui catalog Haydn, lucru aproape de necrezut, rămâne încă deschisă. Pornind de la primele ediții ale lui Haydn, cele tipărite la Paris în 1764 și privind primele șase simfonii și cvartete și până la edițiile cale mai recente ale caselor Artaria, Breikopf, Hummel și Kurzbock, amatorul de muzică rămâne nedumerit, dezorientat, în fața unui haos de opusuri, unele în contrazicere cu altele. Se pune întrebarea care este cauza acestei dezordini survenite în catalogarea operelor celui mai ordonat compozitor care a existat vreodată? Biograful H.C.Robbins Landon, în introducerea masivului său studio asupra simfoniilor lui Haydn, specifică: “Pentru că biografia definitive a lui Haydn să poată fi întocmită trebuie în prealabil să se publice un catalog complet al operelor și o ediție integral a muzicii lui… “

Compozitorul român Eusebie Mandicevschi, care a trăit în perioada 1857-1929, fiind directorul arhivelor “Amicii Muzicii” din Viena, a studiat și a lămurit controversata situație a simfoniilor haydniene. El susține că Haydn a scris 104 simfonii; compozitorul însă, în catalogul din 1805, dă act de naștere unui lot de 118 simfonii. Se pune întrebarea care este tâlcul diferenței de 14 simfonii? Știe mai bine românul Mandicevschi decât însuși Haydn? Cât ar părea de paradoxal, dreptatea e de partea istoriografului român. În 1960, profesorul Jens Peter Larsen de la Academia din Copenhaga, confirmă întru totul opinia lui Mandicevschi: Haydn a scris numai 104 simfonii.

Lipsa de scrupule și de conștiință a editorilor a făcut ca să se publice, chiar în timpul vieții lui Haydn, sinfonii scrise de alții și date drept opere ale uriașului simfonist vienez. Afacerile cereau astfel: o simfonie de Haydn se tipărea la iuțeală în 3-4 ediții. Adalbert Gyrowetz, un elev a lui Haydn, a rămas uimit găsind tipărită la Paris, în 1789, o simfonie a lui care purta pe copertă numele lui Haydn…Falsuri grosolane de felul acesta au fost săvârșite chiar și de cei din anturajul lui Haydn, de unii din membrii orchestrei pe care acesta o instruia și dirija la Eisenstadt și Esterhaz. Muzicieni de valoare- unii compozitori de renume- scriau o simfonie, o dădeau lui Haydn să o cerceteze și să o corecteze, acesta o îmbunătățea copios, apo lucrarea era trimisă editorilor ca operă haydiană. Târziu, în 1805, însuși bătrânul și bietul Haydn nu a mai putut ști care simfonie a fost a lui și care nu…

O altă încurcătură a fost legată de simfoniile haydiene vine de la fratele mezin al compozitorului Haydn, pe nume Michael Haydn ce a trăit modest la Salzburg care a compus și el numeroase lucrări; missele și canoanele lui au fost elogiate de Mozart care i-a fost elev;Michael a scris și multe simfonii. Aproape toate aceste lucrări au fost catalogate fiind a le lui Haydn datorită unor superficiali cercetători și muzicologi.Astfel, în anul 1895, operele simfonice ale lui Haydn să ajungă la cifra incredibilă de 182! Iar Hyadn era prea bătrân să-și amintească, la acea dată, toate lucrările scrise de el.

–––––––––-

Al.Florin Țene

Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc

Ștefan cel Mare

1433, Borzești – 02.06.1504 , Suceava

ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori

Din a ZEILOR SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE VECHI, necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT DE NEAMURI prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume, fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi, SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a dorință minunată

De UNIRE-N LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

HRISOVUL LUI ŞTEFAN

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

O VORBĂ ’ MBĂRBĂTARE

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc” →