Mircea DAROŞI: ,,Întoarcerea din Cruciadă’’ – O recuperare necesară a poetului Radu Gyr

Excelând în domeniul romanului monografic, Alexandru Florin Țene reînvie personalitățile de seamă din istoria noastră literară. În palmaresul scrierilor sale de acest gen fac parte monografiile scriitorilor Gib Mihăiescu, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu și Radu Gyr. Titlul volumului dedicat poetului Radu Gyr este dat după o poezie din creația sa : ,,Întoarcerea din Cruciadă’’. Construcția acestei cărți are la bază elemente reale și un ales spirit imaginar, puse în deplină armonie pentru a se apropia cât mai mult de viața și  opera acestui poet. Pornind de la premisa că între biografia și opera lui există numeroase și semnificative filiații, scriitorul reconstituie momentele existențiale, mai puțin obișnuite, dar și pe cele dramatice și cu impresionante manifestări de curaj și demnitate umană. George Călinescu spunea că ,,adevărata viață sufletească a unui poet e înscrisă în poezia sa, iar viața zilnică e o aparență, de cele mai multe ori contradictorie’’. Pentru ca biografia să se închege într-o icoană totală și liniile să capete înțeles, adaugă D. Caracostea, e nevoie  ca ,,amănuntele să ducă la o intuiție clară a personalității. Un amănunt biografic capătă valoare atunci când intră în geneza unei plăsmuiri’’. Pe aceste coordonate se află lucrarea lui Al. Florin Țene, care este o pledoarie pentru adevăr, onestitate, credință și sacrificiu uman. Romanul a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, în 2020, cu titlul ,,Întoarcerea din cruciadă- viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste’’și cuprinde două părți structurate pe zece capitole. Partea întâi o formează capitolele : Leagăn fără cântec, De aici vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules , iar partea a doua : Noi nu am avut tinerețe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu- acela de aramă, Noi cei pierduți, Dacă într-o zi o să se vadă, Viața abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă. Fiecare capitol este precedat de un motto foarte sugestiv, ales din creația lui Radu Gyr. În prefață sunt prezentate  câteva considerații deosebit de pertinente ale jurnalistului Ionuț Țene , intitulate ,, Radu Gyr – poetul secolului XX’’ prin care nu ezită să spună :,,Radu Gyr este un poet major al secolului al XX-lea, a cărui operă literară trebuie reconsiderată și analizată în cheia comentariului critic și literar, nu ideologic’’. Sub aspect compozițional, cartea are puncte comune cu toate celelalte trei editate până acum, prin evocarea spațiului copilăriei, formarea intelectuală a personajului principal, mediul familial și anturajul în care se formează relația poetului cu literatura, etc. Un accent pronunțat este pus pe seama marilor suferințe prin care a trecut poetul supranumit ,,patriarhul închisorilor’’, ,,sfântul închisorilor’’, sau ,,rapsodul popular al închisorilor’’. Dovedindu-se un foarte bun cercetător al documentelor de arhivă și cunoscător al studiilor dedicate poetului de către scriitori cunoscuți ori critici literari precum,  E. Lovinescu sau George Călinescu, autorul reușește să dea cititorului informații inedite despre viața și activitatea acestuia, despre situația istorică, politică și culturală a României în care a trăit, iar prin talentul său de scriitor consacrat, să împletească realul cu povestea în așa fel încât, nu poți știi care sunt dimensiunile acestor valori. Radu Gyr, cu numele său adevărat Radu Dumitrescu este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la moarte.Pseudonimul lui provine prin derivare de la muntele Grui din Câmpulung Muscel. Poetul s-a născut într-o familie iubitoare și a crescut în respectul față de tradiție și credință, dragoste de neam și țară și a rămas la fel până la bătrânețe. Dar așa cum spune Rousseau, ,,orice om are dreptul să-și riște viața pentru a și-o, la fel a făcut și Radu Gyr. Romanul lui Al. Florin Țene ne prezintă în mod cronologic șirul evenimentelor fericite, dar și nefericite care s-au abătut asupra poetului. Radu Gyr este un personaj real și reprezintă drama intelectualului român, care  ,,protestează în fața mașinii de abrutizare și de negare a personalității umane’’. A făcut carieră în domeniul universitar, s-a remarcat pe plan literar, face voluntariat în primul război mondial la un spital de răniți, a fost grav rănit în cea de-a doua conflagrație și a cunoscut tratamentul bestial al închisorilor. Radu Gyr a avut și alegeri greșite pe care el însuși le recunoaște :,,poate uneori greșim tocmai în credințele cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greșit și unde nu’’.A fost închis în perioada a trei dictaturi : regală, antonesciană și comunistă, trecând în mai multe etape prin câteva penitenciare din țară, însumând 18 ani de detenție, perioadă în care a trecut de la viață la moarte și invers. ,,De o mie de ori am murit,, spune în poezia ,,Basm’’.

Cea mai severă condamnare o primește în urma publicării poeziei ,,Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane’’, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, dar a executat numai 6, fiind grațiat prin amnistia generală din 1964. Atmosferă plină de groază a penitenciarului din Aiud este surprinsă de Al.Florin Țene în culorile întunecate ale răului. În bezna temnițelor, Radu Gyr a creat cele mai răsunătoare poezii ale sale în care descrie  inimaginabilele suferințe la care a fost supus : foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, un infern al teroarei din care a putut ieși pentru că a avut credință în Dumnezeu. Semnificativă în acest sens este poezia ,,Cu Iisus în celulă’’. Pentru el, poezia devenise o adevărată rugăciune.

Romanul este scris într-un stil plăcut și atractiv, cu o construcție sintactică bine așezată în text, cu dialoguri pline de sensibilitate , cu un verb dinamic care își pune amprenta pe valorile etice și estetice ale artei scrisului. Cartea autorului clujean Al. Florin Țene este ,,o recuperare necesară’’prin care face o reparație morală a imaginii poetului Radu Gyr.

–––––––––––-

Mircea DAROŞI

Bistrița

Februarie 2020

Raul ANCHEL: HAI-HUI (5) – Hoinar prin Polonia (Varșovia)

Trenul de la Zakopane la Varșovia continua să îți descopere frumusețile Poloniei. Pe de o parte înălțimile Tatrei, pe de alta, văi nesfârșite cu livezi uriașe și fructe de tot felul (singura dată când mi-a părut rău că nu conduceam mașina, ca să pot opri din loc în loc și a mă delecta de fructele alea splendide. Așa de altfel fac mai în orice țară).

Ajuns în Varșovia, un taxi m-a dus la Novotel un hotel nu elegant, dar central, în mijlocul oraşului. Pe drum Varșovia se desfășura în fața ochilor mei, ca un oraș, mare frumos, cu puține semne comuniste (o clădire ca şi Casa Scânteii din Bucureşti, domina centrul oraşului). Clădiri noi de locuit, hoteluri și birouri foarte elegante erau construite cu mult bun gust. Nu sunt un mare admirator nici al arhitecturii slave, nici a celei germane dar Polonia are ceva din cele două necruțătoare vecine ale ei, are ceva slavgotic o achitectura nouă poloneză.

Am luat breakfastul la hotel. Deși buffet, super asortat, şi arhiplin, mă gândeam la Zakopane, la bucătăriora mică, la Margaret şi Marian. Prima zi în orice loc nou umblu hai-hui! Nu găsesc un cuvânt mai potrivit – fără orar, fără vreun program definit, fără nici o intenție fără nici o direcție fără țintă. Mi-am luat o hartă de la hotel. Am glumit cu bellboy-ul, rugându-l să-mi arate cele mai frumoase locuri de văzut în oraș

– Must to be visited, i-am spus eu – păcat să nu le văd.

Nu mă las la mână lui și în timpul mesei, îi cer opinia prietenului Google, care îl aprobă sau dezaprobă pe Bellboy. Bine-i dacă poți avea în Google un prieten?!

Cu harta în mână și cu vreo 10-12 locuri însemnate încep plimbarea mea hai-hui în universul polonez. Centrul Varșoviei e frumos! Împletirea între vechi și nou e artistic concepută și-ți cucerește privirea. Bulevarde mari, catedrale vechi, medievale și mai moderne, îți atrag necontenit privirea. În prima zi merg cât mă țin puterile, în orice direcție mă poartă norocul, frecându-mă de localnici, arătându-le lista mea finală (în engleză) cu edificii, parcuri, muzee și străzi care trebuie văzute neapărat.

În prima zi nu mă opresc în nici un loc, vreau să simt atmosfera locului. E cea mai grea zi a mea în orice excursie, dar e ziua pentru care fac excursia. Fiecare tânăr întâlnit, își dă cu părerea. Deobicei vorbesc cu mai tinerii întâlniți, pentru a rezolva problema limbii. Majoritatea tinerilor din toată lume, nu se rușinează să vorbească engleză, chiar dacă nu o vorbesc cursiv.

Așa am descoperit, piațetele medievale ale Varșoviei, pietruite cu mult gust, ca și strada mea, stradă mare din Fălticeni! Piețele uriașe, cu un diametru de vreo 200-300 metri, înconjurate numai de clădiri vechi și turle de biserici, acum renovate te fac să te simți la curtea țarului sau a regilor polonezi.

Așa am văzut orașul vechi, castelul regilor, piața palatului și sirena. Nu știu în general ce vești aduce o sirenă cu cântecul ei cuceritor dar și puțin amăgitor. Sunt ele pozitive veștile sau negative, n-am știut niciodată.  Sunt doar o momeală pentru bieții marinari? Pentru mine sirena a fost totdeauna o femeie frumoasă pedepsită de soartă să nu se poată apropia de marea ei dragoste, scuzați-mi expresia să nu-și poată desface picioarele, dar și cu o ușurința nedorită de ea, de a dispărea enigmatic, în largul mării. În Varșovia delicata ființă, are în mână o sabie, gata să se răzbune pe nu știe nici ea cine și nici eu nu știu de ce.

Am trecut pe lângă impozanta piațetă cu trei cruci, pe lângă universitate și parlament, pe lângă statuia maiestuoasă a soldatului necunoscut și pe strada cea mai „in” cea mai bogată și frumoasă cu o pietonală cochetă în mijloc, Krakowskie Przedmiescie. La fiecare două ore o înghețată. Asta îmi dădea putere pentru celelalte două ore. M-am așezat la un restaurant mic, cam la vreo 6 km de hotel. Făcea reclame la salate și vinuri, ori asta era exact ce-mi trebuia acum. După o masă copioasă am decis să rezolv problema cu ghidul de a doua zi.

Aranjasem cu un ghid din Israel, pe care ar fi trebuit să-l sun cu o zi mai devreme. Înainte să mă scuz lui, am decis să o sun pe Suzana, fata lui Margaret și Marian din Zakopane, Willa Marma vă amintiți?

Am sunat-o pe Suzanna. O voce ca de copil sculat din somn, m-a făcut să cred că nu e cel mai ocupat ghid din Varșovia. Știa de mine de la părinți. Mi-a spus „Ok! Vin să vă i-au de la Novotel mâine la opt!”. Am rugat-o să amânăm pentru 9:00 pentru că mă simțeam obosit. Ok! Ne vedem mâine! – mi-a mai spus – sunt blondă înaltă subțire, o să mă recunoaşteţi...!”

Cam toate polonezele tinere, întâlnite de mine până acum răspundeau la calificativele astea, sper însă să o întâlnesc. Este doar în interesul amândurora. M-am întors la vinul casei, un cabernet super sec. Îmi plăcea. L-am sunat pe Oriki ghidul israelian. I-am spus că îmi pare rău dar am găsit altă soluție pentru vizita la Varșovia. Ok mi-a spus el „Am și uitat de tine sincer!”. Am mai vorbit puțin, de lista mea de obiective turistice. Desigur că orice ghid ce se respectă mi-a mai recomandat câteva obiective noi. Mi-a tăiat câteva recomandate de bellboy. Ne-am despărțit prieteni.

Se făcuse seară. Aveam chef să ascult puțină muzică. Pe foaia bellboy-ului erau trecute barul 12/14 și un restaurant metro jazz. Am luat un taxi de lângă Krakowskie spre 12/14. În 15 minute am auzit acorduri de New Orleans. Jazz polonez, dar și al marilor predecesori americani era acolo! Atmosfera de jazz e fantastică mă cucerește într-o clipă. Eu sunt afon, dar posibilitatea de a asculta muzică improvizată e fantastică. Vezi un grup de oameni, care se bucură să cânte, să cânte împreună, să scoată sunete noi, diferite de cele cântate ultima dată, legate doar de ce simt ei acum, și doar ca să se simtă ei bine și să te simți tu bine. Îi puteam auzi și chiar simți pe toți. Urmăresc instrument după instrument. Până găsesc unul de care mă lipesc, care mi-e cel mai apropiat mie. Am luat o cinzeacă de Drambuie… Ce să fac, ăștia nu au țuică, iar vodka sau șlibovița nu erau potrivite stării mele de spirit.

Primesc un telefon din Polonia. Nu am pe nimeni aici să mă sune. Ies afară că nu se putea auzi nimic. Zgomotul de jazz nu iartă. Un tip cu o umbrelă vine după mine, deschide umbrela să nu mă ploaie. Au stil polonezii, îmi zic. La telefon era prietenul meu Michael, din Moldova.

Mi-a spus că e la vărul lui din Lvov și se plictisește de groază. Dacă nu vreau să dau o fugă pe la Lvov.

– Ăștia, îmi zice Michael, fac exact ce ai spus tu, bat câmpii cum că polonezii au fost nevinovați… Pe dracu nevinovați!

– Lasă dracului politica, îi spun stai și distrează-te. Ai adus-o pe Saly aici ca să vă distrați, nu să te cerți cu rudele tale sau să mi te văicăreşti mie. Apropo ce face Sally?

– Cum știi, îmi spune și o tăcere apăsătoare s-a lăsat între noi.

Când destinul intră în joc, cuvintele nu pot ajuta cu nimic. Asta e părerea mea. Dar de cealaltă parte a a firului era omul cu destinul și el aștepta cuvinte. I-am spus ceva ce am regretat imediat.

– Michael, poate vin la Cernăuți și facem împreună un tur al Moldovei. Poate trecem și granița și-ți arăt și locul unde m-am născut, Fălticeni.

– Sincer crezi!? asta mi-a spus Michael cu un ușor entuziasm dar și o ușoară îndoială în glas. Nu credeam, dar în momentul acela eram gata să cumpăr un bilet dus și întors Tel Aviv – Cernăuți, dacă există așa ceva.

– Sărutări lui Sally. Michael tu eşti iubit de o groază de oameni! Unul sunt eu, i-am spus sincer. Sally te are doar pe tine.

– Spune-mi când vii te rog, a terminat Micahel. Ok!

Michael îngâna „Beltz, Beltz, Meyn Shtetele Beltz” (Orășelul meu, Bălți)

– Nu uita am încheiat eu, tu ești unul din puținii mei prieteni ce lucrează cu capul!

După discuția cu Michael muzica mi se părea nepotrivită, prea veselă pentru mine deodată. M-am uitat la ceas era după ora 23:00. Încă un Drambuie mi-am zis şi plec. Așa a fost. Un alt Drambuie și un zâmbet înțelegător al barmanului. Muzica era iar bună și dispoziția îmi revenise. Trebuie să plec la Cernăuți, mi-am zis.

Pe la 1:00 dimineața, un taxi m-a dus la Novotel. Taximetristul Olek, m-a recunoscut imediat că sunt israelian. Nu-i greu i-am zis, 50% din turiștii din Varşovia sunt israelieni. Șansa de greşeală-i mică. Nu mă contrazice, asta e meseria mea. Asta am învățat. Probabilitatea. Olek mi-a povestit ce lucruri bune s-au petrecut după căderea comunismului și cum Polonia începe încet încet să-și creeze propria ei personalitate. I-am spus:

Continue reading „Raul ANCHEL: HAI-HUI (5) – Hoinar prin Polonia (Varșovia)”

Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN

Lucrarea jurnalistului D. V. Marin are un conţinut profund jurnalistic, implicând intervievarea mai multor veterani ce au luptat pe mai multe fronturi în cel De-Al Doilea Război Mondial. Cartea are 275 de pagini, fiind structurată pe 4 capitole principale:

  • Supraveţuitorii din aceeaşi luptă
  • Suferinţe, suferinţe, suferinţe…
  • A fost şi nu…mai apoi
  • Un loc de jale, meditaţie şi amintire.

Meritul autorului este acela de a corobora datele jurnalistice cu cele istorice, de a le da o coerenţă cronologică, de a le ordona şi a da sens pentru ca cititorul să desluşească adevărata dramă a războiului, trăită şi redată de supraveţuitorii acestuia. Aşa cum o numeşte D. V. Marin, lucrarea se prezintă ca o carte-marturie pentru cei de astăzi şi pentru cei de mâine. Autorul îi provoacă pe intervievaţi cu întrebări cu miez, pentru ca aceştia să depene coerent mersul firesc al evenimentelor, între  frica de moarte trăită în tranşee şi spiritul de întrajutorare şi tovărăşie, dar mai cu seamă credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu. Cartea reprezintă suma cazuistică a cel puţin 9 autori, dar are în vedere şi aparţinătorii acestora şi a tuturor camarazilor de arme despre care fac referiri tangenţiale sau de caz.

V. Marin redă cu luciditate şi adevăr împărtăşania veteranilor pe care o încadrează la capitolul Istoria Suferinţei naţionale. Eroii săi sunt verigi din lanţul istoriei vii, care, prin destăinuirile pe care le fac, prezintă realitatea crudă a implicărilor dintr-un război, a consecinţelor nefaste asupra fiinţelor umane.

Tema principală a autorului se jalonează  asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat la Cotul Donului, prezentarea dramei măcelului asupra compatrioţilor ce au pierit în condiţii greu de imaginat. Autorul scoate în evidenţă greşelile de strategie militară a aliaţilor germani de la acea vreme, a sacrificării trupelor romane, în condiţiile în care se ştia cu ce tehnica de luptă erau echipaţii ruşi  (katişele ce rădeau tot, tancuri moderne etc.) depăşiţi şi numeric. Din spovedania supravieţuitorilor acelor lupte s-a putut deduce că soldatul era primul sacrificat, că interesul marilor puteri, mergea până acolo încât viaţa acestuia sau a unor grupuri de mii de fiinţe umane, nu reprezentau mai nimic în calculele lor machiavelice.

V. Marin insistă, prin întrebările sale, la identificarea trăirilor şi a emoţiilor supravieţuitorilor, atât a celor răniţi şi lăsaţi la vatră cât şi a celor care au luptat cu arma în mâna din 1941 până în anul 1945. Grăitoare stau şi mărturiile prizonierilor de război, atât din Germania cât şi din Rusia. Cititorul, în urma spovedaniei celor ce au scăpat din prizonierat, poate face o distincţie clară între cei care au suferit în lagărele din Rusia şi cei din lagărele din Germania. Dacă în Germania pierderile din rândul prizonierilor erau minime, de ordinul a câtorva zeci de morţi, în Rusia numărul celor morţi a fost catastrofal, de ordinul a zeci de mii. Aceasta se datora tratamentelor inumane, lipsa hranei, munca istovitoare etc.

Numărul total a celor identificaţi de D. V. Marin, ca supravieţuitori ai ororilor de la Cotul Donului, dar şi a prizonieratului rusesc, s-a ridicat la 77. Aşa cum prezentă autorul, niciodată nu se vor putea inventaria suferinţele, necazurile şi nedreptăţile provocate de vreun război, în orice epocă ar fi el. Se pare că, cotitură decisivă a celui de-al doilea război mondial l-a constituit marea ofensivă a ruşilor, prin victoria de la Cotul Donului.

Destinul tragic al naţiei române a făcut, ca în acea încleştare febrilă să existe peste 150.000 de români, români trădaţi, atât de aliaţi cât şi de vreme – se ştie că ceaţa şi vremea nefavorabilă  pe ansamblu, nu au putut permite aviaţiei germane să intervină, spre a asigura retragerea la timp a grosului armatei române din încercuirea rusă.

Infernul de la Cotul Donului îl descrie Vasile I. Marin astfel: Cerul ardea deasupra noastră….Eram doar eu şi cu Tatăl Ceresc…era moarte peste tot…Se vede clar că au scăpat din lupte şi prizonierat doar cei ce-L aveau adânc înrădăcinat în suflet pe Dumnezeu Tatăl. Din mărturia lor constatăm că aceasta era singura modalitate, ancora de care s-au legat atât cei muribunzi cât şi cei care au supravieţuit. Le erau testate la maxim atât tăria de caracter cât şi credinţa. Războiul în speţă este un mod abrupt de purificare a Omenirii prin suferinţă.

Continue reading „Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN”

Constantin MOȘINCAT: ADY ENDRE, POETUL DE PE IER

„Şi ce folos e omul de-i maghiar?”

 

După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților naționale conferea dreptul statelor de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”[1], măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie. Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine. Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”[2].

Propaganda ungurească funcționa încă, – deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, – în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați. În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprima regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească. Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși apăruse abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural”[3] îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului.

După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându-se cu iertare peste greșelile de conversație. A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea regimului dualist”. Până și la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra (octombrie 1916) , prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”[4], spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare.

Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai. Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic. Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc”[5] și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică. În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâş, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru „rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate”, scria profesorul George Nistoroiu. Tot el se întreba dacă-i normal „Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Miklos Horthy, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, … etc”.

Propaganda a fost instrumentul prin care marile imperii și-au menținut privilegiile „istorice” de dominație asupra ținuturile subjugate în trecut. Cei incomozi erau catalogați ca „trădători” calomniați prin presă și traduși în fața justiției cu sentințe capitale. Pentru a scăpa de ștreangul spânzurătorilor mai mulți ardeleni în frunte cu: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ioan Moța, Vasile Stoica, ș.a., care au militat pentru dezrobirea Ardealului, și cereau imediata intrare în război contra ungurilor, s-au refugiat în România. Propaganda prin presă incita opinia publică, în timp ce oficial domnea o desăvârșită tăcere. Tăcerea avea ca scop inducerea în rândurile celor interesați a sforțărilor pentru potolirea conflictului gata să se producă, ceea ce reprezenta de fapt un joc dublu. Sub acea aparență s-au pregătit și încă se mai poartă propaganda Marilor Puteri, spre împingerea în formula ultimatumului, misterios, contra „celui vinovat”, fără ieșire (avem ca pilde: ultimatumul dat sârbilor în primul conflict, ultimatumul sovietic dat României în 28 iunie 1940, ultimatumul dat Kuweit, Irak, ș.a.). Și față de toate: tăcerea absolută care a precedat remiterea notelor sau a bombelor, rachetelor…

Picătură de picătură – zi de zi – s-a prelucrat opinia publică, încât „olah” (valahul – cum îi spuneau în zeflemea românului) putea fi numai „bocskoros” (opincar), numai retrograd, numai semi-sălbatec (necivilizat). Zeflemeaua, din perioada antebelică viza starea înapoiată a unei părţi din românime, stare pentru care nu purtau responsabilitatea. Prin urmare la cultura sau incultura poporului român din Ungaria contribuția stăpânirii era vădită. Presa vremii încerca să otrăvească orice sentiment de mândrie națională din partea tuturor popoarelor nemaghiare, în special a românilor, care constituiau jumătate din numărul lor în Ardeal. De aceea era fundamental ca în școală: istoria, geografia, religia până și cântările să fie predate exclusiv ungurește.

Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă şi în momente ale conversaţiei curente, în discursul politic sau chiar şi în cel ştiinţific. Frecvenţa şi intensitatea discursului sunt proporţionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenţiei asupra lui determină formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conştiinţa publică. Uneori faptul poate fi o eroare şi avea consecinţe de-a dreptul nocive, de natură să afecteze întreaga colectivitate, alteori doar regretabile. Acum, a revenit în actualitate subiectul unui tratat internațional de acum 100 de ani: Trianon!

De ce este necesar să se ştie că Tratatul de la Trianon este un act juridic foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea. De ce este necesară cunoaşterea acţiunilor iredentei maghiare dintre cele două războaie mondiale? De ce este actualizată tema? Răspunsul nostru se reazemă pe trecutul istoric cât şi pe actualitatea socială şi realitatea politică din România democratică de astăzi. Din această perspectivă tema supusă atenţiei publice prezintă o foarte mare importanţă. Formele şi intensităţile de manifestare a adversităţilor ungureşti şi pretenţiile teritoriale sau de autonomie a Transilvaniei, duse până la separaţie, a preocupat guvernele şi grupările politice oficiale şi organizaţiile neguvernamentale şi para-militare ungureşti de la Trianon[6] încoace. La adăpostul alianţelor, în perioada 1920-1940, România ducea politica sa externă pentru a-şi salva graniţele. Cadrul politic şi militar rezultat după încheierea primului război mondial a divizat Europa în două blocuri care au încercat, pe de o parte să apere pacea iar pe de altă parte să revizuiască condiţiile impuse de învingători. În acest context România, înconjurată din toate direcţiile de state care atentau la securitatea şi integritatea sa, a încercat pe căi diplomatice să-şi apropie marile puteri. La toate acţiunile iniţiate, susţinute politic, propagandistic şi financiar de guvernele de la Budapesta, Berlin, și Roma s-au adăugat manifestările de tot felul ale iredentei ungureşti din România. Drept dovadă despre modul cum a acţionat iredenta maghiară la frontiera de vest a României Mari, sunt notele informative de după descoperirea organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), etc. În total 172 persoane, unele condamnate, altele expulzate în Ungaria, pe care Serviciul Român de Informaţii le-a dovedit. Respectarea înţelegerii intervenite între cele două state pentru detensionarea situaţiei, dar şi acţiunile duse de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea[7].

Agresiunile Germaniei, anexările şi cuceririle teritoriale, au fost tratate cu împăciuire de politica apuseană, devenită sinonimă cu dezastrul, dacă ar fi să aruncăm o privire sintetică asupra acelei perioade. Exemplul Micii Înţelegeri[8] de organizare şi de afirmare a forţei de reacţie împotriva agresiunii comune, pentru viitorul omenirii de după război, poate fi considerat o reuşită a relaţiilor politico-militare interbelice, ca exerciţiu şi experienţă diplomatică. Forţa sa a fost falimentată din interior şi exterior. Echilibrul şi pacea lumii depindeau, în mod hotărâtor, în opinia noastră, de echilibrul şi pacea economică. Spiritul egoist care a dominat lumea se impunea a fi înlocuit cu principiile de democraţie internaţională şi economică, iar însărcinarea pentru vegherea acestora revenea de drept organismelor internaţionale. Deviza Unul pentru toţi şi toţi pentru unul trebuia aplicată pentru salvarea lumii şi pe tărâm economic[9].

Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică ardelenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919 și vara lui 1940, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri. Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște.

Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri șovine, iredentiste, de după război. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Kosuth Lajos sau/ și de la Tisza Istvan. Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, în 1919 (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de acest flagel, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”[10].

Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”[11]. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia. Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni”[12], dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite.

Și baladă populară, Meșterul Manole, atât de bine cunoscută românilor, a fost supusă legilor aponyene de maghiarizare! Aflându-se că balada a fost larg răspândită între toate popoarele din Balcani s-a renunțat la paternitatea ungurească. Altă baladă maghiară „Kató Kádár”, avea aceeași origine românească ca și povestirea din „Inelul și năframa”, cu deosebirea că feciorul boierului de român primește pe lângă năframă și un inel. Cu toate acestea, ungurii sincronizează, și astăzi, povestea respectivă pentru copii și o difuzează ca fiind „din folclorul maghiar”. Rămâne întrebarea: mai e posibilă împăcarea dintre unguri și români a căror povești și pentru copii au înregistrat astfel de influențe reciproce? Răspunsul îl găsim în faptele și atitudinile zilnice, în manifestări culturale cu destinație „etnică-maghiare”.

Am consultat de curiozitate, după ce am luat cunoștință despre simpozionul internațional (româno-maghiar – 1/2 februarie a.c.) din Carei și Satu Mare, programul zilelor culturii maghiare, din vara anului 2019, de la Oradea. Nici măcar o amintire despre cel mai mare poet maghiar Ady Endre! Revin la comemorarea poetului, din satul natal, unde încă trăiau părinții. Atmosfera gândurilor reunite a fost tulburată de presa ungurească, care se apucase să critice inițiativa apropiaților poetului Ady Endre, a cărei comemorare a fost săvârșită. Emil Isac, un apropiat a lui Ady, laudă pe cel care își făcuse cetățenia în „republica literelor ungare” și de care era legat cu o prietenie omenească. Ady fuseseră înainte de orice „un om, temperamental combativ, ironic și arțăgos, glumeț și trist un complex de iubire, ură și știință. Rafinat ca un abate francez, și totuși naiv ca un copil, încrezător în geniul luminii, pacifist în vremuri, când pacifismul ducea la beciurile umede de la Seghedin și Vaț, prieten al progresului, fără să calce pe trupul națiunii, un mare poet, un Baudelaire al ungurilor și totuși era: ungur”[13], îl caracteriza cu venerație prietenul său românul Emil Isac.

La intersecția istoriei: nădejdea

Ce idee frumoasă, și măreţia e acesta a culturii, care evident cuprinde și cunoașterea istoriei! Simplificat, înseamnă: a nu umbla pe picioarele altuia, ci pe ale tale, a nu te făli cu „pene” străine, ci cu ale tale, a nu duce lupta gândului cugetat în cultura și civilizația altuia și cu arme împrumutate, ci cu armele propriului grai. E drept cultura și civilizația sunt idei cosmopolite, mai ales în vremuri tulburi, ale războaielor, sau/și pentru nostalgicii nobili. Zborul mai fin, mai înalt al civilizației și culturii în literatura, în artele liberale și frumoase, în industriile creative, nu sunt bunul exclusiv al unei naţiuni, – deși o naţiune e mai avansată decât cealaltă, – ci reprezintă un bun comun al omenirii.

Viziunea de existenţialitate a popoarelor se răsfrânge în cântece, se exprimă cu maximum de putere în operele de geniu ale poeţilor, artiștilor plastici, creatorilor de partituri muzicale nepieritoare, descoperiri fundamentale în științe și tehnologii. Se spune însă că poeţi sunt îndeobşte spiritele insulare ale unei naţiuni. Contemplaţia lor priveghează orizontul existenţii din înălţimi de turn de fildeş. La poalele acestui turn de fildeş, e murmurul realităţii, masa mulţimii, a vulgului orb, nepăsător și ignorant.

În articole bine documentate, cunoscători ai operei poetice a lui Ady Endre au încercat să lămurească, în rânduri consistente, cum cântau, inspiraţii cântăreţi ai Muzei ungare, destinul dunărean al semințiilor lui Arpad, asiaticul. Continue reading „Constantin MOȘINCAT: ADY ENDRE, POETUL DE PE IER”

Emilia STROE-ȚENA: Străina

– Săru’mâna, coniță,mi-a murit fata acu’zece ani! Dă și mie ceva, să mă duc la mormânt, să-i aprinz și io o lumânare!…

Îmbrăcată într-o fustă lungă, neagră, zdrențuită pe margini și o bluză de culoare mai deschisă, dar murdară, legată pe cap cu o basma cenușie, femeia care tocmai se adresase celeilalte, numind-o ,,coniță”, mergea sprijinindu-se într-un băț lung, cu picioarele goale pe asfaltul încins. Era o caldură înăbușitoare de vară, căci nu mai plouase de două luni. Femeia denumită ,,coniță” se intorcea de la biserică, unde se pregătise pentru marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, ce avea sa fie a doua zi.

O cunoștea pe femeia aceea amarâtă, căreea îi murise fiica de mai bine de 20 ani, dar pentru ea erau numai 10. De fiecare dată o vedea pe drum sau la poarta vreunei biserici din oraș și tot de atâtea ori îi oprea pe trecători, spunându-le că fiica ei a murit acu’ 10 ani și că are și ea nevoie de un bănuț. Majoritatea oamenilor nu o vedea cu ochi buni; preoții-nici atât. Ba chiar le spuseseră enoriașilor să nu-i mai încurajeze pe cerșetorii de la porțile bisericilor.  Nu era singura femeie ajunsă în această situație, dar absolut singura căreia îi murise fata „acu‘ 10 ani” și de atunci, viața ei atârna doar de bănuțul pe care i l-ar fi dat ,,conițele” pentru o lumânare la cimitir.

În ajunul marilor sărbători, dar și în sărbătorile respective, ea cutreiera întreg orașul, care nu era prea mare; lua la rând toate bisericile, vreo 6-7 la număr, așezându-se fie la poartă, alături de alți confrați de-ai ei, fie intra in biserică, sprijinindu-se de bățul cel mare și lung, șchiopătând un pic, întinzând mâna dreaptă, și șoptind, ca să nu-i deranjeze pe sfinții părinți de la slujbă:

– Știți, mi-a murit fata acu’10 ani! Dați-mi și mie un bănuț pentru o lumânare la cimitir!…

Întâlnind-o pe ,,conița” pe stradă, pe căldura aceea toropitoare, se apropie de ea și-i zise:

– Coniță, știi că fata mea a murit acu 10 ani! Mă duc si eu la cimitir și n-am un ban!…

– Vrei să-ți cumpăr o pâine? o întrebă,,conița”, știind că de câte ori îi dăduse bani, ea își cumpărase băutură, ca să-și înece amarul în ea.

– Nu, nu vreau pâine, vreau un cozonac! Și… un bănuț pentru o lumânare la cimitir, zău, coniță!

„Conița” intră în primul chioșc unde se vindeau produse de patiserie și cumpără un cozonac pe care i-l dădu amărâtei. Aceasta vru să-i sărute mâinile pentru a-și arăta mulțumirea ei sinceră, dar,,conița” nu-i dădu voie. Zise:

– Să fii sănătoasă! Dumnezeu să te aibă în pază!

– Săru’mâna, coniță!  Și matale la fel, să fii sănătoasă!  Știi, mie mi-a murit fata acu’ 10 ani!…

Bucuroasă că primise cozonacul mult dorit, femeia in haine sărăcăcioase se așezase pe scările de la intrarea unui bloc de locuințe și începu să muște cu poftă din el. Un grup de copii în trecere pe acolo o luă în râs:

– Hei, ce stai aici și mănânci cozonac? îi zise unul mai înfipt. Nu vezi că încurci circulația?

– Of, maică, nu vreau, zău că nu vreau să vă încurc din joaca voastră, copilași! Da’ unde să mă duc și eu, că n-am nici casă, nici masă! Mi-a murit fata acu ‘10 ani!…

– Tu? Ai avut tu o fată și ți-a murit?  Mincinoaso! îi zise cu aceeași aroganță copilul care o apostrofase prima dată.

– Da, maică, am avut o fată și mi-a murit!  Mi-a murit acu ‘10 ani!  Nu mai am pă nimini maică, pă lume!…  Mi-e sufletul pustiu, maică, mi-e sufletul pustiu!

– Ce e aia ,,suflet pustiu”?  Vezi că nu știi să vorbești și pe deasupra, mai ești și urâtă!

– Așa o fi maică, dacă zici tu! Tu știi mai bine ce vorbești, că tu mergi la școală! Tu ai părinți, nu ești singur ca mine! Dacă ar mai fi trăit și fata mea… da ‘a murit acu’ 10 ani!

Copilul cu care vorbise mai nainte avea chef să râdă din nou de ea, dar un altul, mai milos îl apostrofă:

– Termină, Cosmine! Tu chiar nu vezi ce amărâtă e? Pune-te în situația ei pentru o clipă și ai să vezi ce este suferința!

– Da’ce dăștept te dai tu, mă’ Mario!  Cine te crezi tu, mă’?

– Taci mă’, din gură!

– Hai mai bine s-o ajutăm cu ce putem și noi! Uite, eu o să mă duc la buni și o s-o rog să-mi dea o bluză de-a ei curată, ca să se îmbrace! Nu vezi ce ponosită e asta de pe ea?

– Ha, ha, râse sarcastic colegul lui de joacă. Păi tu chiar crezi că bunica ta o să facă asta?

– Hai să vedem!

            Cei doi băieți intrară în apartamentul bunicii lui Mario. Acesta îi povesti pe scurt și o rugă să-i dea o bluză de-a ei curată, ca să o îmbrace pe amărâta care se așezase pe scările de la intrarea în bloc și mânca cu o poftă supraomenească un cozonac. Bunica lui Mario îi dădu o bluză albastră, dar se uită pe fereastră și o văzu pe femeia aceea cu haine zdrențăroase de pe treptele de la intrare. O cunoștea, desigur; oare cine n-o cunoștea pe ea?  Zise:

– Da, Mario, uite, ia bluza asta de la mine!  Știu, ea mereu spune că i-a murit fata acu ‘10 ani!

– Și…nu e trist, bunico?  Cum să-ți moară un copil? Ea zice că are sufletul pustiu!  Cosmin a vorbit tare urât cu ea!

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Străina”

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Noaptea asta…de vis!

Noaptea asta… de vis!

 

Noaptea asta

a fost atât de lungă,

încât mi se părea că ani întregi,

prin cețuri nesfârșite se alungă!

 

Priveam la geam,

la geamul casei mele,

doar, doar, să vină o rază de lumină,

o rază, din cerul plin cu stele!

 

Dar nicidecum,

nori tulburi mereu se îngroșesc

oprind seninul unui cer senin,

scenarii ce mult mă îngrozesc!

 

Dar tot În noaptea asta…,

deși atât de lungă,

avu-i un vis în zori, cum Duh senin,

uman, întunecimea lumii o alungă!

Iar Sfânta Maică îmi vorbea,

De noi speranțe pentru viața mea!

 

Acest Duh senin

În noaptea asta deșii atât de lungă,

Vroiam să nu se mai sfârșească,

Sfânta Sfinților să îmi tot vorbească,

Și m-am trezit știind, că vestea e Cerească!

—————————–

Ioan Miclău Gepianul

Cringila N.S.W

Australia

12 februarie 2020

Anatol COVALLI: Uşi şi ziduri (matepoeze*)

URC

*
Urc gâfâind, dar urc un munte-abrupt
cu care de o viaţă mă tot lupt
şi voi învinge
pentru că sunt convins că-am să câştig
chiar dacă sângerez în timp ce ninge
şi este frig.
*
Mai e puţin până ajung pe pisc
şi orice pas ce-l fac este un risc,
dar simt în mine
o-ncredere la un înalt voltaj
şi-o forţă ce-agăţat de stânci mă ţine
dându-mi curaj.
*
Nu am să cad. Pe vârf voi sta curând
din suflet şi din inimă scoţând
un chiot mare
ce va pătrunde dincolo de cer
ca să anunţ izbânda mea în care
încă mai sper.
*
Şi sunt convins că Bunul Creator
îmi va ciopli-ntr-o stâncă-un viitor,
care să poarte
în el pentru vecie chipul meu,
ce de uitare n-o să aibă parte,
trăind mereu.

1 februarie 2020

 

 

TÂNĂR

*
Am fost odată tânăr şi superb
şi mă simţeam asemeni unui cerb
ce mândru sare
din stâncă-n stâncă cu-un curaj imens.
Aveam în sânge-un fel de exaltare,
trăind intens.
*
Ceva superb era-n fiinţa mea
ce ca o stea tot timpul strălucea
şi-ntotdeauna
am fost altfel decât părea că sunt.
Doream să stau în faţă cu furtuna
ca s-o înfrunt.
*
În mine trăiau visuri, aveam ţel
şi-am năzuit mereu s-ajung la el.
Aveam o forţă
de nedescris în orişice frământ.
Purtam în ochii mei câte o torţă.
Eram avânt.
*
De câte ori de mine-îmi amintesc
nu pot decât să râd sau să zâmbesc,
căci simt că-n mine
de fapt acelaşi tânăr am rămas
ce-nvinge-n a lui viaţă şi în sine
orice impas.

2 februarie 2020

 

 

ORICE VA FI *

*
Orice va fi, nu am să mă opresc
şi-am să mă lupt, cât am să mai trăiesc,
cu-orice urgie.
Din inimă-îmi fac sabie. Şi scut
din sufletul ce n-a putut să fie
nicicând bătut.
*
Nicio durere încă nu m-a-nfrânt
fiindcă am fost necontenit avânt
şi niciodată
nu am cerut ceva stând în genunchi,
căci conştiinţa mea a fost curată
până-n rărunchi.
*
Am fost adeseori biruitor
şi am crezut mereu în viitor,
că o să vină
o vreme când şi în al meu destin
va fi-nsfârşit mirabilă lumină
şi cer senin.
*
Iată-mă-acum la capăt. Dar cutez,
mai am încă speranţe, mai am creez
şi-s plin de visuri
pe care vreau să le îndeplinesc.
Nu mă-nspăimânt de niciun fel de-abisuri,
cât timp trăiesc.

3 februarie 2020

 

 

Uşi şi ziduri

*
Uşa copilăriei o deschid,
dar nu am cum să intru. Dau de-un zid
ce-mi stă-mpotrivă
şi mă-ntristez de câte-mi amintesc,
de viaţa mea ce-a fost atunci captivă
în nefiresc.
*
Mă-ntorc şi-o altă uşă-ncerc prudent,
să-l strâng în braţe pe-adolescent,
dar am în faţă
tot zidul care parcă dinadins
nu vrea să îmi revăd ciudata viaţă
de om învins.
*
Tresar şi văd o uşă care-ncet
pare că vrea să o deschid complet.
Nu e zidită
şi intru trecând vesel al ei prag
şi-mi văd maturitatea mea iubită
zâmbind cu drag.
*
Şi ne îmbrăţişăm şi ne-amintim
de vremea când dorind altfel să fim
n-am stat pe tuşă,
dar aud altă uşă scârţind
şi intru şi văd iarna, peste uşă
nămeţi zidind.

4 februarie 2020

 

 

Sunt vesel

*
Dacă greşesc să-mi spui şi să mă cerţi,
dar negreşit la urmă să mă ierţi
zâmbind feeric
ca să dispară din al meu destin
şi cel din urmă strop de întuneric
rău sau meschin.
*
Doar tu poţi să mă faci să fiu altfel,
să am o altă viaţă, un alt ţel,
fiind în stare
să ies zâmbind din orişice impas.
Numai cu tine pot în altă zare
să fac popas.
*
De când în a mea viaţă ai intrat
cerul meu care-a fost înnourat
este albastru
şi-n loc de vânt adie un zefir.
Nu mai arăt a mohorât sihastru
şi nici martir.
*
Sunt vesel, plin de viaţă, cred şi sper
că niciodată nu voi fi apter,
că împreună
vom colinda prin visuri dragi în zbor
sfidând biruitori orice furtună
sau negru nor.
Continue reading „Anatol COVALLI: Uşi şi ziduri (matepoeze*)”

Augustin OSTACE: Herta MÜLLER !

1. Köln – Cologne, metropola internaţională de pe Rhein, tot mai puţin germană şi europeană… Săptămâna 20-25 Ianuarie 2020, Festivalul Mondial de Literatură POETICA 6, Weltliteratur Festival – POETICA 6, sub genericul de Artă a Rezistenţei, Widerstandkunst – The Art of Resistance

Invitaţi din toată lumea, extremă afluenţă de public spectator, de public scriitor, de public comentator, de public poetic şi noetic, atraşi magnetic de mirajul parafrazărilor şi alegoriilor, al suflurilor de ritm şi rimă, al inspiraţiilor de individualitate creativă, venite din adâncurile necunoscute ale creatorului, gekommen aus der unbekannte Tiefgrunde der Erschaffener

Am fost prezent la toate cele şase ediţii de POETICA, fiecare cu invitaţii săi, fiecare cu tonalităţile sale, fiecare cu metaforele sale, fiecare cu vedetele sale literare, notând şi videofilmând şi întrebând tinere speranţe sau maturităţi literare consacrate, mereu în vâltoare de studiu ca Studierender, de căutător ca Suchender sau întrebător ca Fragender, sau ca scriitor, Schriftsteller, sau rescriitor, Wiederschriftsteller

Anul acesta, vedeta festivalului literar mondial, POETICA 6, este scriitoarea germană născută în România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, Literatur Preis – Nobel trägerin pe anul 2009, care este… HERTA MÜLLER!

…O privesc Luni seara, 20 Ianuarie 2020, întru prezentarea de sine, de cărţi, de istorie şi de operă în ansamblul ei, de pe imensa scenă (poate grupa 150 de instrumentişti şi corişti întru simfonic), din imensa Aula II din clădirea centrală, Hauptgebäude, a lui Albertus Magnus Universität, de fapt un imens amfiteatru de 800 de locuri!

…O linişte ireală în încercarea de înţelegere a unui fenomen literar, a unei excepţii de excepţie, eine Außergewöhnliche aus sich selbst, care, depăşind dificultăţile dintr-un sat bănăţean, Banat – Schwabendorf, din anii comunismului din România, ajunge printr-o perseverenţă extraordinară, atât în România cât şi în Germania, în vârful lumii literare germane şi mondiale, apreciată, evident şi invidiată, aplaudată, evident şi contestată, şi cu Box-Office-uri deosebite în domeniul literar de marketing-books & business-books

…Pe imensa scenă, de fapt un scenologicum video-literar, Herta Müller pare o copilă, o adolescentă, o nevinovată găsindu-se şi regăsindu-se întâmplător în spaţiile literei şi semnului, sich zufällig gefunden in der Räumlichkeit der Buchstabe und Bedeutung, gesticulând larg şi emoţional, prin cuvânt, prin respiraţie şi prin modelare de idei şi concepte…

…Mai ireală mi se pare Herta Müller, cu fizicul ei fragil şi inocent, la finalul programului poeto-simfonic, din Aula 2 a Universităţii Albertus Magnus, când solicitându-i un autograf pe cartea sa „Mein Vaterland war ein Apfelkern” – „Ţara mea a fost un sâmbure de mar”, îmi mulţumeşte tresărind, „Ich bedanke mich sehr dafür“…

…Marţi seara, 21 Ianuarie 2020, la Kulturkirche în Köln – Nippes, Herta Müller are din nou o asistenţă incredibilă, undeva la 500 de pasionaţi ai cărţii, ai frazei alegorice, a literei literaturizându-se şi resemnificându-se, a literei devenită istorie şi scut împotriva cenzorilor din Geheimdienst – Securitate, şi reprimatorilor din Uniunea Scriitorilor, Ablehnender aus der Schriftstellerunion

…Sunt în video înregistrare a cuvintelor ei mereu refiltrate, a gesturilor ei mereu imprevizibile, a tăcerilor ei ascunse în ea însăşi, a privirilor ei de dincolo de ecranele gândirii, de fapt un mister în desfăşurare, Mysterium in der Bewegung, cu un public sculptat întru ascultare şi emoţionare nemişcată, parcă nevenindu-i să creadă că această necunoscută copilă, diese unbekannte Mädchen, de undeva din Răsăritul Europei, aus der Ostland & Banatburg, a cucerit neaşteptat şi tulburător laurii intrării în eternitate, als Siegerin der Ewigkeit

…Din nou în rând la autograf, de data aceasta pentru cartea sa „Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt” – „Omul este un mare fazan în lume”… Succes pe toata linia, aplauze pe toata linia, îmbrăţişări din partea publicului şi a mea personal…

…Am un set de discuţii cu admirabila Herta, în germană, engleză, română… Aceste Gespräche vor fi repovestite mai târziu, dar un lucru este mai mult decât cert, că HERTA MÜLLER este categoric numărul unu în literatura germană prezentă, în literatura româna prezentă, fiind de departe, personalitatea numărul unu a Diasporei Române (DiaspoRom)!…

…Vom reveni cu fenomenul literar, analitic şi cultural Herta Müller…

Augustin Ostace

Köln, Deutschland, 25.01.2020

Rescriere la 002.002.2020

HERTA MÜLLER-2

…Oare se va găsi cuvântul ce ar putea resintetiza chipul anatomic uman, probabil oferit de Zeu ca dar şi har Speciei Sapiens, cu străfundurile abstractului creativ uman, acest chip ascuns al lumii artistice, probabil celălalt mare dar şi har oferit de Zeu, prin milă? Prin compasiune? Prin icoana străfulgerată de el însuşi? Prin lacrima adusă de un înger luciferic în lume, undeva pe plaiurile copilăriei noastre, Landschaft der Kindheit?…

…Oare vom găsi acea cale mirifică a întoarcerii sau reîntoarcerii înspre rădăcinile sinelui nostru, Umkehrung zur Derselben, simetrizând paşii din zăpada albă de altădat’, immer derselbe Schnee, ca o cheie a cerului, Himmelschlüssel, ce îmbrăţişând pământul, se îndrăgosteşte de sine însuşi?…

…Oare vom intui vreodat’ acel sat pierdut al copilăriei, verlorene Dorfkindheit, care părăsit şi uitat fiind, gefallen in der Vergessenheit, devine visul de nestins în noi şi prin noi, implorând să-l purtăm mai departe prin lumi străine şi adverse, ca marama pilduitoare de lacrimă şi mistificare, în acel dor de necuprins, Sehnsucht der Ungreifende?…

Continue reading „Augustin OSTACE: Herta MÜLLER !”

Marilena ION-CRISTEA: Firavă scară (versuri)

Ridică-ți privirea…

 

Ridică-ți privirea, e-aproape seară,

Privește în juru-ți, cât e de frumos!

În nări simt mirosul de primăvară,

Și crengi se apleacă, cu tot, cu miros!

 

Ridică-ți privirea din albul zăpezii,

Și-arunc-o în aer și fă-l verde crud,

Să sară în tumbe sălbatice, iezii,

Să văd înserarea pe-o frunză de dud!

 

E-aproape seară, ridică-ți privirea,

Ce roșu e cerul, și-n suflet, ce verde..

Îmi vine să fluier, cam asta e știrea,

Ridică-ți privirea, căci nu ai ce pierde!

 

 

Firavă scară 

 

E prea firavă scara,

Să treci în alt tărâm..

Nu vine primavara,

Nici floarea în salcâm..

 

E iarnă, încă ninge

Pe tâmpla-ți răzvrătită,

Iar timpul te atinge

Și zboară-ntr-o clipită!

 

Cad fulgi neîncetat,

Chiar de e zi sau noapte,

Mai e mult de iernat,

Căci vântul, rece, bate!

 

Copacul e uscat,

Cu crengile bolnave,

Iar timpu-nfrigurat,

Curge-n accente grave..

 

Dar, oare, ce am fi,

De s-ar opri în loc?

Pe cine-ar mai jertfi,

Cu fir de busuioc?

 

Ai mai putea privi,

Sperând, spre primăvară?

Nu, fiindcă ar lipsi,

A timpului povară..

 

E prea firavă scara..

Privește-te-n oglindă,

E-acolo primăvara,

Dar, încă, șovăindă..

 

 

Bătăile inimii

 

Bătăile inimii mele

sunt aceleași cu cele de ieri..

Ele-și aleg ale lor primăveri,

cu soare, cu umbre, cu nori de tăceri,

cu ramuri solemne, subțiri,

înmugurind la mine-n priviri..

 

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Firavă scară (versuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Un fragment de cer

Un fragment de cer

 

Peste un fragment-pergament de cer

am desenat visul și jocul, am trasat cărări,

am luat curcubeul și i-am vărsat

călimara toată peste răsărituri și am ars

cu jarul din soare împotrivirile nopții  și-am aprins

felinare din stele, am împletit

intrări, din praful de stele am așternut țărmuri

peste tăceri și nave și râuri și mări,

ca totul să fie pregătit pentru cei ca voi, visători,

dornici să porniți cu necunoscutul război.

Din lâna norilor am țesut

litere  mute și le-am muiat în cuvânt,

am întins ecourile peste ele și le-am aruncat

pe pământ în ploi luminoase de stele și am arat

câmpia minții cu verde să înflorească din ele

gânduri să crească din ele mistere

pentru dezlegat

de către cei ce n-au terminat de visat.

Am tăiat granițele infinitului în două

și am ciocnit norii și i-am cernut să plouă

cu stropi de lumină și le-am pus

viselor în buzunare bucăți de aripi și când

totul a fost terminat am luat

pergamentele și le-am legat

cu bucăți de doruri aprinse

într-o carte cu arcușuri de vioară să cânte,

pentru voi visători dragi, apoi am semnat

indescifrabil și am lăsat  file nedesenate pentru urmași….

————————

Ileana VLĂDUȘEL

11 februarie 2020