Ierodiacon IUSTIN T.: De ce nu putem iubi pe nimeni „mai mult ca orice”…

Să ne punem cea mai frumoasă întrebare. Să ne întrebăm frumos. Putem să iubim pe cineva „mai mult ca orice”…?

Răspunsul, Slavă Domnului, este… NU. Și nu fiindcă nu putem să vrem să iubim așa. Ci pur și simplu fiindcă nu putem să iubim așa.

Nouă ni se pare foarte nobil și altruist să spunem copilului, soțului, soției, iubitului, iubitei etc.: „Te iubesc mai mult ca orice!…” Dar, în Adevarul lucrurilor, asta duce mai curând spre iubirea de sine, spre extensia amorului propriu. Ne gâdilă și ne place, și să rostim altuia și să auzim de la altul.

Dar dacă am gândi după Dumnezeu, n-am vorbi așa.

Și aici lucrurile devin cu adevărat interesante… Frumoase. Și minunate! Căci cum pot eu să iubesc pe cineva „mai mult ca Orice”, fără să recunosc existența acestui „Orice” din care vine cel iubit/cea iubită?

Cum pot, de pildă, să-mi iubesc copilul „mai mult ca orice”, fără să înțeleg că mi l-a dat Dumnezeu din această totalitate a Creației, din biologia acestui Univers, întreagă și minunată, să fie special „al meu”? Să fie „particularul” meu din acest „universal” al umanității făcute de Creator…

Cum pot, iarăși, să-mi iubesc soția/ soțul, iubita/iubitul „mai mult ca orice”, fără să realizez că el/ea mi s-a făcut pentru mine „ceva” din acest Orice? Că din Totalitatea de ființe și lucruri pe care le-a creat Mintea Iubitoare a lui Dumnezeu, vine și această Particularitate minunată care se cheamă soțul meu/ soția mea…? Că Universalitatea lumii s-a coborât la mine printr-o ființă anume a ei. Căci de-aceea e Taina Cununiei, să învățăm să iubim tot restul Creației, Totalitatea, împreună cu cel iubit…

Haideți să facem dragostea noastră Adevărată. Teologică. Așa cum trebuia să fie dintotdeauna…

Haideți să nu-i mai iubim pe cei dragi ai noștri „mai mult ca orice”… Pentru că ei ni s-au dat din Totalitatea iubitoare a acestui Orice. Din această măreață țesătură a lui Dumnezeu de oameni, ființe și lucruri. Ni s-a dat un fir de „urzeală” ca să înțelegem măreția „Urzelii”.

Haideți să-i iubim de-acum pe cei dragi „împreună cu Orice”! Să-i iubim „din Orice”, din acest măreț Orice de ființe, lucruri și gânduri!… Și așa vom împlini porunca „să nu iubești pe nimeni mai mult ca pe Dumnezeu”.

Pentru că acest total si minunat Orice este ființa lui Dumnezeu Însuși… Care este totul întru toate! Și în cei iubiți.

Fă-ne, Doamne, mintea noastră ca a Ta!

–––––––––––––––

Ierodiacon Iustin T., 16 ianuarie 2020

Floarea CĂRBUNE: Omagiul adus Luceafărului Românesc Mihai Eminescu

Omagiul adus Luceafărului Românesc, vine dinspre Japonia cu premii și diplome pentru scriitorii și jurnaliștii români.

Aflat la a VII-a ediţie, dar prima din ”Era Reiwa” , Concursul s-a desfăşurat sub protecţia cifrei magice 7 şi a delicatei flori de prun(umeshu)…
Şi de data aceasta, autorii au încântat prin ineditul tematicii abordate, prin naturaleţe şi prospeţime.
Felicitări, tuturor laureaților, mii de mulțumiri artistei Mirela Pete care s-a întrecut pe sine…în realizarea acestei prețioase DIPLOME încărcată de subtile simboluri și semnificații. Într-o zi voi vorbi despre ele, dar… Dacă priviți cu atenție… în josul muntelui Fuji, la baza porții „Torii”, veți zări autograful artistei Mirela Pete. În cele din urmă, Diploma este o delicată operă de artă…în stilul caracteristic japonezilor.
Mai trebuie să știți că… am adus un pios omagiu și celui care mi-a fost „mentor”, Mircea Motrici, cel plecat la stele…

LISTA PREMIAȚILOR:

PROZĂ

Roman:
– Senior Adrian Nicola- Premiul de Excelență
– Dl. Nan C. Ilie- Premiul special „Yasunari Kawabata”

Proză scurtă:
– „ZĂTRENI FILE DE LEGENDĂ”(antologie-proză scurtă)- Marele Premiu

Antologii:
– Dna. Vasilica Mitrea(antologie jurnalistică)-Diplomă de Merit

Evocări literare:
– Dra. Alexandra Flora Munteanu-Diplomă de Excelență

Monografii:
– Dna Cornelia Cărpuș-Diplomă de Excelență

POEZIE:
– Dna Garofița Jianu- Marele Premiu
– Dl. Floarin Chelan -Premiul special al juriului
-Dna Georgeta Olteanu(poezie-bilingvă)- Marele premiu
-Gheorghe Stroia- Marele Premiu
– Dna Maria Ciobotariu- Premiul „Romantica”

LITERATURĂ PENTRU COPII
Poezie:
– Dna Valeria Tamaș-Marele Premiu
– Dna Titina Nica Țene- Diplomă de Excelență
Povești:
– Dra Cristina Beatrice Preda- Marele Premiu
Povești în rime:
– Dna Aurora Luchian-Marele premiu

HAIKU:
– Dna Andana Călinescu(haiku-ediție-trilingvă)- Marele Premiu
– Dna. Arșaluis Sarchisian Gurău- Premiul Special „MATSUO BASHO”
– Dna. Aura Văceanu-Premiul „Sakura”
„Cele patru anotimpuri”(antologie-bilingvă)- Marele Premiu
– „Hoinari prin lume-Fotohaiku( ”antologie- bilingvă)-Marele Premiu

ARTĂ:

– Dra Enya Pete(grafică ukyio)- Marele Premiu
– Dna Mirela Pete(ilustrații-carte) Marele Premiu
– Dna Florentina Neicu- Diplomă de Excelență

REVISTE DE CULTURĂ:

– Revista „MIRAJUL OLTULUI”- Marele Premiu
– Revista „DOBROGEA CULTURALĂ”-Diplomă de Excelență

LUCRĂRI DE CERCETARE ȘI DOCUMENTARE:

– Senior Iulius Predușel- Premiul de Excelență
– „Reviste dobrogene ale României mari”(colectiv de autori)-Diplomă de Merit

PREMII ACORDATE PENTRU ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATĂ PE MAI MULTE PLANURI:
– Senior Al. Florin Țene- Premiul de Excelență
– Senior Mihai Leonte- Premiul de Excelență
– Senior Aurel Lăzăroiu- Cavaler al Ordinului Florii de cireș
– Dna Maria Vaida- Marele Premiu

PREMII ACORDATE POSTUM:

– Senior Mircea Motrici-Cavaler al Ordinului Crizantema de Aur (cartea „Visul sărută Japonia”)

– Dna Ivonne Rossignon- Marele Premiu(poezie)

HORS CONCOURS:
– Dna Cristina Cărbune (Inoguchi)- Premiul de Excelență(Promotor cultural în Japonia);
– Dna Teodora Manole- Premiul Special „Our Lady of Akita”(donație cărți pentru românii din diaspora și prieten al Japoniei);

–––––––––
A consemnat,
Floarea Cărbune

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (II)

(Amintiri moștenite)

Un pufos printre flăcăii cei abia întorși de la război

Era într-o potolită Duminică de vară. La crâşma lui Damian, cu ţoiul de rachiu în faţă, vreo cinci-şase flacăi norocoşi, doar de vreo doi-trei ani întorşi din război, îşi povesteau isprăvile de oşteni. O făceau însă fără bravura viteazului. Dar nici cu lejeritatea povestitorului neimplicat. Din când în când îl invocau pe Dumnezeu în cuvinte aduse, odată cu timpul, de la creştinii începuturilor:

– Slavă Ţie Doamne, că m-ai păzit di şina tancului nemţesc! O trecut pisti mine dihania. M-au apărat păreţii tranşeului abia scobit. Cât pi ci să se năruie malurili, Doamne fereşte! Acolo-mi putea fi mormântul…

– Ş-ai avut puterea s-azvârli grenada după el, măi Neculai, îl întreabă a’ lui Ţugulea, singurul din grupa lui care-a scăpat teafăr.

– Drept să spun, n-am putut. Mă zâdise ţărna de la gura borţii, di mi-o trebuit un sfert di ceas până mi-am tras mâinile afară. Da’ tancu’ acela o luat foc oleacă mai încolo de groapa me’. Pisemni trecuse peste-o mină, că locu’ era împânzit de minele puse de franţuji.

– Auzi, bre! Cică… franţuji. Ce mică-i lumea la război! se miră crâşmarul.

Şi tocmai când le-ajunseseră şipurile cu rachiul de drojdie golite pe la jumătate, se stârni în crâşmă o zdruncinătură, de parcă ucigă-l toaca s-apucase să zgâlţie înadins pacea atât de râvnită a flăcăilor întorşi de la război. Măsura de rachiu a lui Ţugulea se rostogoli pe masa de scândură, cioplită din secure. Flăcăul o prinse repede, înainte de-a se goli de tot, şi le dădu alarmă și comandă militărească celorlalţi, cu un zâmbet ascuns în colțul gurii:

– Artileeerie inamicăăă! În tranşeee!…

Cu ochii holbaţi, dar repede luminaţi asupra a ceea ce se întâmpla, flăcăii răsuflară uşurarţi, unii dintre ei neîncetând în a-și face cruce. Ţugulea îi lămureşte repede pe cei încă nedumeriţi:

– Cutremur, măi!… Mulţumescu-Ţi, Doamne, că-mi aduci aminte că mânia Ta îi mai blândă decât mânia omului!

– Ce vrei să spui cu asta, măi înţeleptule? îl ia în râs, totuşi interesat să afle cimilitura, Neculai, feciorul crâşmarului.

– D-apoi, ce mare scofală? intră în vorbă Ion a’ lui Nică Ionaşcu, care răsărise acolo ca din pământ. Câţi o omorât cutremurele pe-aici, pi la noi, şi câţi o omorât omul?! C-o fost turc, c-o fost neamţ…

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (II)” →

Galina MARTEA: Eminescu – 170 de ani de la naștere

Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoșani – d.15 iunie 1889, București) este unul dintre cei mai renumiți și cunoscuți scriitori români de nivel mondial și, nu în ultimul rând, cea mai onorabilă personalitate literară a neamului românesc. Nicolae Iorga a scris: „Eminescu este fondator și părinte al limbii moderne române”, iar Tudor Arghezi a menționat: „Fiind foarte român, Eminescu este universal”. Reieșind din cele relatate, putem confirma cu multă onoare că universalitatea eminesciană şi universalitatea operei lui Mihai Eminescu este o realitate plină de valori ce are la bază spiritul românesc inedit. Corespunzător, universalitatea eminesciană, cu rădăcini spirituale româneşti, este cuprinsul literar prin care scriitorul a reuşit să pătrundă și să descrie cu multă pasiune şi inteligenţă procesele afective, morale şi voliționale ale omului. Prin procesele trăirilor spirituale și prin intermediul ideilor sale originale, Eminescu a reușit să atingă acea realitate care a desemnat tot ceea ce există efectiv în existența ființei umane, la rândul său, domnia sa promovând nespus de intens cultura neamului românesc, aceasta devenind în timp parte componentă și a culturii universale. Astfel, opera eminesciană corelată la cultura universală a format un întreg autentic, în consecință, definind atât identitatea universală, cât și identitatea marelui Eminescu. Prin prezenta formulă se certifică, cu certitudine, că Eminescu este identitatea literară universală. În acest context, marele scriitor român Vladimir Streinu, critic şi istoric literar, a scris: opera lui Eminescu este „actul de identitate universală al neamului nostru”.

Prin personalitatea marelui Eminescu s-a întemeiat modelul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit literatura română şi cea universală la cele mai înalte valori, valori ce definesc sistemul ideal atât pentru poezia şi literatura clasică, cât şi pentru poezia şi literatura contemporană. Deci, este firesc să corelăm personalitatea Eminescu cu identitatea scriitorului Eminescu, iar cu personalitatea şi identitatea respectivă celebrul scriitor va fi veșnic simbolul distinct al poporului român și al culturii naționale românești. Așa fiind, Eminescu va fi și va rămâne veşnic „un rege al poeziei şi un model autentic al creaţiei literare; un rege al scrisului, care a îmbogățit atât cultura și literatura română, cât şi cultura și literatura universală”. Pentru generaţia de astăzi și cea de mâine, Mihai Eminescu trebuie să fie paradigma ce reprezintă integritatea şi bogăţia spirituală a naţiunii române. La fel, Eminescu, identitate nobilă a neamului românesc, trebuie să fie comemorat etern ca cea mai distinsă şi integră personalitate literară a poporului român, iar opera eminesciană urmează a fi citită şi studiată de către toate generaţiile în creştere.

Prin contribuția marelui scriitor, Mihai Eminescu, literatura româna nu numai că s-a promovat sau că a fost recunoscută în cultura universală, dar, în același timp, se poate spune că literatura româna a dezvoltat cultura universală. Cultura și literatura română, cu caracterul său propriu, s-a dovedit a fi o civilizație distinctă care în procesul evoluției s-a remarcat profund prin arta cunoasteriii în cultura universală. Drept urmare, conținutul literaturii române reprezintă valoare culturală autentică în sensul deplin al cuvântului, însumând în sine expresia muncii intelectuale ce este materializată prin noțiunea de a satisface necesitățile spirituale ale individului din societatea română, cât și din societatea universală. În operele sale Eminescu a abordat probleme reale cu care se confrunta naţiunea română în acea perioadă, accentul fiind pus pe identitatea neamului românesc, iar aspectele de conştiinţă naţională erau centrate în dezvoltarea cât mai benefică a poporului român. Poezia eminesciană a fost motivată de folclorul popular, obiceiurile și tradițiile populare, istoria neamului, cât și de un sentiment înalt de afecțiune – dragostea pentru concetățeni, pentru țară, pentru glia strămoșească. Creațiile distinsului scriitor au fost traduse în 85 de limbi străine, iar poemul „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filologul și traducătorul francez Alain Guillermou a menționat: „Nu există nici o altă operă în literatura română care să fi fost studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar fi de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extraordinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar trebui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil”. Conform celor relatate, putem confirma în repetate rânduri că creația literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu este o piatră de temelie în cultura și literatura română, dar și în cultura și literatura universală. Cu referire la creația literară a lui Eminescu s-au pronunțat consacrați critici literari și traducători din întreaga lume, aceștea, la rândul lor, făcând analize pertinente asupra poeziei, dar și a întregii opere literare a marelui scriitor român. Printre scriitorii și traducătorii din lumea universală se numără Amita Bhose (scriitoare și traducătoare din Calcuta, India, eminescolog care, totodată, din anul 1959 este o mare admiratoare pentru cultura română; este prima traducătoare în Asia care realizează traduceri din poezia lui Eminescu în limba bengali; a publicat volume consacrate operei lui Eminescu – „Eminescu și India”, „Eminescu și limba sanscrită”, „Eminescu și Tagore”, „Cosmologia lui Eminescu”, „Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană” etc), Rosa Del Conte (Profesor universitar la Facultatea de Limba și Literatura Română și Filosofie din Roma, academician, traducător, eminescolog și autor a mai multor lucrări despre opera lui Eminescu, dintre ele fiind „Mihai Eminescu o dell’Assoluto”/„Eminescu sau despre Absolut ”, Modena, Società Tipografica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole despre literatura română în diverse enciclopedii și dicționare de autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Paris, despre opera lui Eminescu a publicat volumul de critică literară „La génèse intérieure des poésies d’Eminescu”/„Geneza interioară din poezia lui Eminescu”, Paris, Editura Didier, 1963), Giuseppe Manitta (scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai Eminescu e la «letteratura italiana»”/„Mihai Eminescu și literatura italiană”, Castiglione di Sicilia, Il Convivio Editore, 2017); precum și multi alții care au scris despre opera eminesciană, realizând concomitent și traducerile respective. Prin urmare, cu bogate și apreciate conținuturi, cu genuri literare corespunzătoare, literatura română de-a lungul timpului s-a remarcat într-un mod nespus de pozitiv și sigur nu numai în cadrul culturii naționale, dar și în cadrul culturii universale. Bazată pe concepte reale despre cultura și istoria neamului românesc; despre lume – în termeni filozofici și nu numai; despre ființa umană care tinde mereu în a produce schimbări cât mai pozitive în viața socială; în lupta împotriva inechității sociale; în promovarea conceptului despre valoarea omului în societate și, corespunzător, perfecționarea cât mai civilizată a acestuia; cât și multe alte subiecte; – literatura română este prezentă și recunoscută ca artă autentică atât în spațiul cultural național, cât și universal. Deci, operele literare scrise de către marii scriitori ai neamului românesc, cu precădere ale lui Mihai Eminescu, sunt considerate de o mare valoare și importanță culturală, ele ghidând de la apartenența limbii române până la cele mai oportune și sofisticate chestiuni ale vieții spirituale românești.

Continue reading „Galina MARTEA: Eminescu – 170 de ani de la naștere” →

Simon JACK: În rostuiala minții (poeme)

Eglogă

am căutat prin stele
mi te-am găsit doinind,
mai sus chiar decât ele Luceafăr singuratic
arhimandrind cuvântul
te dărui nesfârșirii eternuri
păstorind,

aici, mai jos te-ai risipit
în brazde pământul învelind în rapsodii
de tei,
ai tot iubit în clipe cât alții-n rost de veacuri
tot neamul tău cu buni și hoarde
de atei,

ai numărat și plopii prin umbre ocolind
din onduleul vremii ai pripășit
in versuri străbuni cu țara-n inimi
și sângele martir,

din câmpuri luat-ai rodul la ceasul bun
vremelnic
ai înțeles blândețea tăcerilor din miei,
în rostuiala minții
ai dat cu biciu-n mână spre vameși
și-epigoni,
ai strâns la piept lumina din nopți nenumărate
din pragul lunii pline
cu lacrimi neudate, ai strâns tot înțelesul
înavuțit prin moarte,
ne-ai dăruit Cuvântul nouă
nestins Hyperion!

Iertare

corbilor cu ochii scoși
le voi aduna cuiburile de pe drapeluri albe
zădărnicind înfruntarea zborurilor
de-nfluturare,

nimic mai onest ca miresele florilor
impământenind
plutirea efemerului în vacanța nesfârșită
a polenului întru-ntunericul morții
parfumând…Neștiirea,

Continue reading „Simon JACK: În rostuiala minții (poeme)” →

Al. Florin ŢENE: Știința și religia pe același drum al cunoașterii

Am făcut această digresiune în titlu pentru a înțelege că în diferite colțuri ale Terrei omul încerca, prin diferite metode, să-și explice venirea lui pe pământ prin religie, care practic, era o metodă de cunoaștere a creației în evoluție a celulei vii din oceanul primordial. De aici apare punctul comun de la care a plecat atât religia și știința în cunoașterea apariției vieții pe pământ.

De-a lungul existenței sale omul a fost un mare căutător pe drumul cunoașterii, încercând să-și armonizeze viața cu natura înconjurătoare pe care încerca să o cunoască și s-o înțeleagă. Prin intermediul cunoașterii, el a încercat să descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor, condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care le guvernează dezvoltarea în timp și în spațiu etc. Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de înțelegere și cercetare fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. El nu a știut de la început să înțeleagă cele două legi ale Creației și ale Evoluției. Însăși faptul că în oceanul primordial, în “ciorba” aceea s-a născut prima celulă vie care a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind ”Celula lui Dumnezeu”, adică conștiința omului prin care ne vede Dumnezeu și ne judecă, omul nu a știut s-o înțeleagă. Fiindcă însăși acea celulă vie primordială a fost o creație în evoluție a unei forțe pe care omenirea a denumit-o Dumnezeu, Allah, Yehova, taoismul chinezesc etc

Misterul care a învăluit vreme de mii de ani practicile religioase antice chinezești părea să fi dispărut odată cu detronarea ultimului împărat, în 1911. Uitarea avea să se lase peste Altarul Cerului, vechi de 450 de ani, din cadrul complexului Templului Cerului din Beijing, China. Totuși, întrebările au continuat să frământe mințile cercetătorilor, istoricilor și lingviștilor: de ce sacrificau împărații un taur pe „Marele Altar al Cerului” în cadrul unei ceremonii anuale, reprezentând cel mai important și colorat eveniment al anului, așa numitul „Sacrificiul de trecere?” Și de ce reminiscențele unui străvechi cult al sacrificiului de tauri încă mai pot fi observate în numeroase culturi răspândite pe întregul glob pământesc? Ceremoniile cu jertfe animale nu au început cu doar 450 de ani în urmă. Ritualul are origini care indică o vechime mai mare de 4000 de ani. Una dintre cele mai vechi mărturii ale acestui ceremonial „Sacrificiul de trecere” a fost găsită în Shu Jing (Cartea de istorie), redactată de însuși Confucius, în care se regăsesc informații despre împăratul Shun (care a domnit aproximativ între 2256 iHr – 2205 iHr, când a început domnia primei dinastii înregistrate), împărat care aducea jertfe lui „ShangDi”.Dar cine este ShangDi? Literal, numele înseamnă „Conducătorul Ceresc”. Analizând cuvintele folosite în cadrul ritualului „Sacrificiul de trecere”, înscrise pe statuile dinastiei Ming (DH 1368), putem începe să înțelegem sentimentele de respect și reverență pe care le aveau vechii chinezi pentru ShangDi. O parte a acestui ritual cerea ca împăratul să se închine mai întâi la Templul Cerului (Bolta Imperială), în timp ce cântăreții costumați, acompaniați de muzică, intonau: “O Ție, Făcătorule – misterios lucrător, mă gândesc la Tine. … Cu ceremonii mărețe am onoarea de a Te venera. Eu robul Tău, sunt doar o trestie sau o salcie; inima mea este asemenea inimii unei furnici; dar am primit favorurile Tale prin decret, m-ai numit să guvernez imperiul. Păstrez în mine sentimentul de ignoranță și orbire, și îmi este frică, să nu mă dovedesc nedemn față de marea Ta favoare. Prin urmare, voi respecta toate poruncile și voi fi supus regulilor Tale, mă voi strădui, neînsemnat, așa cum sunt, să-mi îndeplinesc datoria față de Tine, fiind loial. De departe, de aici de jos, mă uit către Palatul Tău Ceresc. Vino în Carul Tău prețios la Altar. Eu, Robul Tău, îmi plec capul cu reverență pe pământul sacru și aștept Harul Tău din abundență. … O Tu, primește ofrandele noastre, privind la noi, în timp ce noi ne închinăm Ție, Cel a cărui bunătate este nesecată.” Astfel îl găsim pe Împărat închinându-se lui ShangDi. În momentele în care Împăratul lua parte la acest ceremonial anual dedicat lui ShangDi, următoarele cuvinte erau recitate, arătând cu claritate că ShangDi era considerat Creatorul lumii: “Din vechime, la început, a existat un mare haos, fără formă, ci doar întuneric. Cele cinci elemente (planete), încă nu începuseră să graviteze, nici soarele și luna să strălucească. Tu, Suveran Spiritual, mai întâi ai ales lucrurile pure. Ai făcut Cerul. Ai făcut Pământul. Toate ființele, cu puterea lor de reproducere au căpătat viață.” Pentru creștini, textul de mai sus este foarte familiar, textul având similarități evidente cu primele capitole ale Bibliei din cartea Genezei! Este important să vedem asemănarea dintre aceste fragmente și cele înregistrate în scrierile evreiești: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric” …Dumnezeu a zis: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul!”, și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mare …Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, și anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut și stelele. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său … ” (Geneza 1:1-2, 9-10, 16, 27-28)ShangDi, Dumnezeul creator al chinezilor, pare să împartă același nume fonetic cu Dumnezeul creator din scrierile preluate de evrei de la alte triburi cu care au împărțit teritorii în străvechea deltă a unui râu secat din sudul Indiei actuale, celebra Grădină a Raiului. Mai precis, unul din numele iudaice pentru Dumnezeu este El Shaddai, asemănător fonetic până la identitate cu ShangDi. Și mai asemănătoare este pronunția timpurie Zhou a cuvântului ShangDi, care este [Zhan-dai].

Omul ne înțelegând, așa cum s-a întâmplat la chinezi, cine este “Dumnezeul misterios” a început să-și imagineze: „Mielul lui Dumnezeu” – simbolul antic, religios, ascuns în vechile caractere chinezești

Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de cercetare și înțelegere fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. Ființă cugetătoare, spre deosebire de animale, el nu a încetat niciodată să-și pună întrebări, iar gândirea lui, pornind chiar din celula primordială moștenită din ciorba oceanului planetar, s-a frământat continuu pentru găsirea răspunsurilor.

Omul și-a pus mereu întrebarea: Cine suntem? Cine ne-a creat? De ce nu-l vedem pe Creator? Adică pe Dumnezeu. Vederea directă este foarte limitată. Să ne gândim la următorul lucru: un dinte conține numeroase bacterii. Nicio bacterie nu este conștientă că trăiește într-un dinte pentru că asta ar însemna ca bacteria să se fi desprins de dinte și să fi folosit unele mijloace artificiale (microscoape, telescoape) pentru a obține o idee aproximativă despre aria înconjurătoare dintelui și relația sa cu corpul uman. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil, această cunoaștere nu necesită și înțelegere.

Simțurile noastre se află într-o situație asemănătoare. Știm multe lucruri despre mediul nostru înconjurător, dar știința noastră este doar un mic fragment din întreg. Însă, cunoștințele noastre sunt condiționate de înțelegere. Trebuie să avem o idee generală despre ceea ce vedem pentru a le înțelege. De exemplu, cum ne putem da seama de existența unui copac, fără a avea înainte o idee, nu contează cât de vagă, despre el? Fiind date asemenea limitări, cum putem vedea sau cunoaște Creatorul tuturor?

Ca ființe create și finite, potențialul și capacitatea noastră sunt limitate. Creatorul nostru, pe cealaltă parte, este infinit. Trăim și murim în creația Sa, luptăm pentru înțelegere și virtute, și ne căutăm salvarea în mila Lui. Profetul Muhammad1 a spus: „Comparat cu Locul Onoarei, întregul Univers este mic precum un inel aruncat în mijlocul unui deșert. În mod similar, comparat cu Tronul, Locul Onoarei este ca un inel în deșert.” Aceste lucruri arată cât de mult depășește Măreția Lui, puterea noastră de a-L înțelege. Dacă nu putem să percepem realitatea Locului Onoarei și Tronul, atunci cum putem să Îl percepem pe El?

În Coran citim: „Privirile nu-L ating, ci El atinge toate privirile” (6:103). După ascensiunea Profetului la Ceruri, companii săi l-au întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu3. Abu Dharr a afirmat că o dată Profetul a răspuns: „Ceea ce am văzut a fost Lumina, cum aș fi putut să Îl văd pe El?”4. Altă dată el a răspuns: „Am văzut o Lumină”5. Aceste declarații confirmă un lucru bine-știut: „Lumina este limita sau vălul lui Dumnezeu”6. Această lumină pe care El a creat-o este un zid între noi și Dumnezeu. Nu putem să vedem dincolo de lumină, care face viziunea posibilă, dar limitată, și de asemenea pune un scut protector între noi și El.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Știința și religia pe același drum al cunoașterii” →

Daniela BALAIITA: Poesis

Îmbrățișarea ta

Când abătută sunt, îți mulțumesc că nu mă întrebi prea multe

Și că ești singurul ce știe, gândurile să-mi asculte!

Și grijă ai să nu îmi răscolești în suflet iar furtuni

Sărutul tău pe fruntea mea, face minuni!

Când neputința mă apasă și plâng simțind povara ei

Îmbrățișarea ta fierbinte, alungă lacrima din ochii mei.

Și nu uiți nicio clipă, să-mi spui că mă iubești

Și mângâidu-mă, cu atâta dragoste tu mă privești!

Măreția iubirii

Este iubire când doar cu privirea un fluture atingi

Ca aripile-i diafane, nicicând să nu-i le frângi.

Este iubire când marea tu o dezmierzi cântând

Și ea îți mulțumește-n unde, cercuri desenând.

Este iubire când tu mă porți mereu în gând

Iar eu, ți-aud inima ta lângă a mea, bătând.

Și abia atunci când adormim în liniștea iubirii

În vise ne înfloresc în taină, trandafirii!

În lumea mea interioară

În lumea mea interioară

Nu-mi cântă întotdeauna o vioară

În acorduri line și senine

Mai ies din strune și suspine.

E un vârtej de emoții amețitor

Acum sunt tristă, acum eu zbor.

E un amalgam de sentimente

Unele confuze, altele concrete.

Mă pasc și liniști și neliniști

Îmi cresc și flori cu spini pe pajiști

Mă zbat adesea pe tărâmuri de durere

Și totuși, e ceva ce-mi dă putere!

De bună seamă sunt visele mele.

Mi-s dragi și nu vreau să renunț la ele!

Și atunci când eu le văd că prind contur

Mă simt asemeni unui trubadur!

————————————

Daniela Balaiita

15 ianuarie 2020

Continue reading „Daniela BALAIITA: Poesis” →

Vasile MIRCESCU: Găsește-mă-n cuvânt (poeme)

Găsește-mă în prag de zori,

Când, în cârduri trec cocori,

Spre zări albastre cu mult soare…

Găsește-mă prin frunze căzătoare !

Găsește-mă și în amiaza mare,

Când soarele se pregătește de plecare,

Lăsând pe cer o dâră vișinie…

Găsește-mă în tril de ciocârlie…

Găsește-mă acum, când vine seara,

Prin frunze galbene, nu verzi ca vara,

Căci toamna a sosit și se grăbește…

Găsește-mă în roua, ce frunza umezește,

Găsește-mă în ploaie, găsește-mă în vânt,

Găsește-mă în versuri, găsește-mă-n cuvânt !

Oare cine sunt eu

Oare cine sunt eu

și ce-aș putea să spun,

Despre mine și încotro

acum o să mă-ndrept ?

E grea-ntrebarea…

Despre mine, ce-i mai bun,

Dar…obiectiv aș fi ?

E drept, nu-i drept…

Totuși, cine sunt ?

Mă cunosc, atât de bine,

Încât să am curajul,

să jur că sunt ca toți ceilalți ?

Continue reading „Vasile MIRCESCU: Găsește-mă-n cuvânt (poeme)” →

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Luceferii pe raze se cobor

Luceferii pe raze se cobor

Nimic în lume nu e cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.

La ceasul iernii când se visează
Tăceri în cuvintele uitate,
Dorinţa-n flăcari la amiază,
Sparge clipe de singurătate.

Nu-s zăpezi, e secetă-n stele
Doarme visul pe poteci pierdute,
Fantome închise în castele,
Se luptă închipuind redute.

Noi plecăm pe drumuri ocolite
N-avem aripi vrednice de zbor,
În inimi puternic răscolite
Luceferii pe raze se cobor.

La steaua-mi veşnic norocoasă
Mă înfăşor în lumină rece,
Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
Mă umpli cu timpul care trece.

————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

15 ianuarie 2020

Emilia ȚUȚUIANU: Anotimpurile poeziei la Văratic – 170 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu

Lăcaș monahal voievodal, Văratic este loc de referință în Munţii Neamţului, precum şi în lumea spiritualității ortodoxe românești, alături de celelalte mănăstiri din Ținutul Neamțului: Agapia, Secu, Sihăstria şi Mănăstirea Neamţ. Voievodal și pentru că nepoata domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, domnița Safta Brâncoveanu, a cinstit fecioarele domneşti ce s-au dedicat ca mucenițe Domnului nostru Iisus Hristos.

Geografic, Mănăstirea Văratic este situată în partea de sud-vest a depresiunii Neamțului, la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț, într-o mirifică vale de la poalele Munților Stânișoarei, adăpostită de Dealul Mare, cu vârful Văratic având înălțimea de 978 de metri. Pe drumul de intrare în localitatea Văratic, în dreapta se întinde muntele Filiorul, la poalele căruia se află frumoasa Pădure de argint, iar în stânga, Dealul Carpenului. Două pâraie, Netezi şi Tardia, curg la sud de culmea Filiorul.

Pelerinii ajunşi în faţa Mănăstiri Văratic află în fața ochilor o intersecţie de străduţe: cea din stânga duce spre biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”- construită în lemn la anul 1817; cea din față, trecând pe sub o boltă cu ziduri masive din piatră, ne îndreaptă pașii spre mănăstirea cu hramul „Adormirea Maici Domnului” – fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada şi duhovnicul Iosif. În stânga mănăstirii pornește o străduţă pietruită, cu căsuţe ascunse între flori multicolore, ce duce la Biserica ,,Schimbarea la Față” – zidită în anul 1847 iar în dreapta aflăm o uliță îngustă, străjuită de brazi, pe care, străbătând-o, ajungi la Palatul Episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron.

Aerul de ctitorie are o putere miraculoasă. Rezistând prin vremi, devine oarecum și un bun al nostru. Un Lăcaș sfânt prilejuiește o comunicare magică spirituală, greu de definit în cuvinte. O cuantificăm doar prin starea interioară, percepută adesea ca pe o trăire sacră, în consonanță cu posibilitățile fiecăruia, de puterile sale interioare de a vedea lumea sub aspect emoțional, nu doar cognitiv. Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiecţie dulce şi luminoasă în eternitate.

Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relaționare subtilă, fermecătoare cu un Acum și un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie şi de simţire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emoția noastră poate fi și ea un strat de abur, fără de care memoria prin timp a acestui loc mirific, numit Văratic, nu ar avea continuitate.
Aici, la Mănăstirea Văratic, primești necondiționat sigiliul apartenenţei la specificul nației tale, de care nu poți face abstracție, oriunde te-ai afla în lume. Așadar, Văraticul rămâne Liant prin timp între particularul emoțional, miraculos, sfânt și emblema specificului național românesc.

În faţa mănăstiri, în drum spre biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, se ridică albă îşi impunătoare clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratic, construită în anul 2017, ctitoria lui Dianu Sfrijan. Un edificiu cu o arhitectură aparte, realizată în plan dreptunghiular (ortogonal, având trei balcoane, dispuse pe laturile de vest, est si sud ale edificiului), cu ziduri trainice, despărțite de coloane, părând un simbolic Altar.

Impresia pe care o creează clădirea te îmbie să simți dulceața și melancolia acestei vetre de cultură românească, plină de istorie, ce îţi arată limpede cum poți depăși cumpăna vremurilor.

Pe locurile unde mari creatori de frumos și-au purtat pașii și au fost vrăjiți de aureola spirituală a locurilor s-a născut Centrul Cultural Spiritual Văratic. Acesta este rodul iubirii, sacrificiului și generozității câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoașterii, păstrarea tradițiilor culturale locale, dar și pentru a bucura sufletul celor dedicați artelor, literaturii, laolaltă cu credința în Dumnezeu.

Urcând pe valea pârâului Văratic, pe drumul forestier din stânga Mănăstirii, ajungi la Poiana Ţigăncii. Mai sus de această poiană se află Vârful Bradului şi Platoul Ciungi, de unde se vede în zare miraculoasa privelişte a Masivului Ceahlău.

Toată Valea Cracăului, cu fâneţe înmiresmate, se aşterne la picioarele pelerinului care cutează să ajungă în acest loc.

Dodecameronul eminescian întru Văratic

***

Pădurea de argint

…De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele… (Călin, VIII)

Revedere

– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Floare albastră

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

…………..

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în pereții străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Anotimpurile poeziei la Văratic – 170 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu” →