Emilia ȚUȚUIANU: Anotimpurile poeziei la Văratic – 170 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu

Lăcaș monahal voievodal, Văratic este loc de referință în Munţii Neamţului, precum şi în lumea spiritualității ortodoxe românești, alături de celelalte mănăstiri din Ținutul Neamțului: Agapia, Secu, Sihăstria şi Mănăstirea Neamţ. Voievodal și pentru că nepoata domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, domnița Safta Brâncoveanu, a cinstit fecioarele domneşti ce s-au dedicat ca mucenițe Domnului nostru Iisus Hristos.


Geografic, Mănăstirea Văratic este situată în partea de sud-vest a depresiunii Neamțului, la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț, într-o mirifică vale de la poalele Munților Stânișoarei, adăpostită de Dealul Mare, cu vârful Văratic având înălțimea de 978 de metri. Pe drumul de intrare în localitatea Văratic, în dreapta se întinde muntele Filiorul, la poalele căruia se află frumoasa Pădure de argint, iar în stânga, Dealul Carpenului. Două pâraie, Netezi şi Tardia, curg la sud de culmea Filiorul.

Pelerinii ajunşi în faţa Mănăstiri Văratic află în fața ochilor o intersecţie de străduţe: cea din stânga duce spre biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”- construită în lemn la anul 1817; cea din față, trecând pe sub o boltă cu ziduri masive din piatră, ne îndreaptă pașii spre mănăstirea cu hramul „Adormirea Maici Domnului” – fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada şi duhovnicul Iosif. În stânga mănăstirii pornește o străduţă pietruită, cu căsuţe ascunse între flori multicolore, ce duce la Biserica ,,Schimbarea la Față” – zidită în anul 1847 iar în dreapta aflăm o uliță îngustă, străjuită de brazi, pe care, străbătând-o, ajungi la Palatul Episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron.

Aerul de ctitorie are o putere miraculoasă. Rezistând prin vremi, devine oarecum și un bun al nostru. Un Lăcaș sfânt prilejuiește o comunicare magică spirituală, greu de definit în cuvinte. O cuantificăm doar prin starea interioară, percepută adesea ca pe o trăire sacră, în consonanță cu posibilitățile fiecăruia, de puterile sale interioare de a vedea lumea sub aspect emoțional, nu doar cognitiv. Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiecţie dulce şi luminoasă în eternitate.

Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relaționare subtilă, fermecătoare cu un Acum și un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie şi de simţire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emoția noastră poate fi și ea un strat de abur, fără de care memoria prin timp a acestui loc mirific, numit Văratic, nu ar avea continuitate.
Aici, la Mănăstirea Văratic, primești necondiționat sigiliul apartenenţei la specificul nației tale, de care nu poți face abstracție, oriunde te-ai afla în lume. Așadar, Văraticul rămâne Liant prin timp între particularul emoțional, miraculos, sfânt și emblema specificului național românesc.

În faţa mănăstiri, în drum spre biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, se ridică albă îşi impunătoare clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratic, construită în anul 2017, ctitoria lui Dianu Sfrijan. Un edificiu cu o arhitectură aparte, realizată în plan dreptunghiular (ortogonal, având trei balcoane, dispuse pe laturile de vest, est si sud ale edificiului), cu ziduri trainice, despărțite de coloane, părând un simbolic Altar.

Impresia pe care o creează clădirea te îmbie să simți dulceața și melancolia acestei vetre de cultură românească, plină de istorie, ce îţi arată limpede cum poți depăși cumpăna vremurilor.

Pe locurile unde mari creatori de frumos și-au purtat pașii și au fost vrăjiți de aureola spirituală a locurilor s-a născut Centrul Cultural Spiritual Văratic. Acesta este rodul iubirii, sacrificiului și generozității câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoașterii, păstrarea tradițiilor culturale locale, dar și pentru a bucura sufletul celor dedicați artelor, literaturii, laolaltă cu credința în Dumnezeu.

Urcând pe valea pârâului Văratic, pe drumul forestier din stânga Mănăstirii, ajungi la Poiana Ţigăncii. Mai sus de această poiană se află Vârful Bradului şi Platoul Ciungi, de unde se vede în zare miraculoasa privelişte a Masivului Ceahlău.

Toată Valea Cracăului, cu fâneţe înmiresmate, se aşterne la picioarele pelerinului care cutează să ajungă în acest loc.

Eminescu

Dodecameronul eminescian întru Văratic

***

 

Pădurea de argint

 

…De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

 

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele… (Călin, VIII)

 

Revedere

 

– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

 

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

 

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

 

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

 

Floare albastră

 

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

 

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

 

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

 

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

 

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

 

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

 

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

 

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

 

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

 

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

 

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

 

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

 

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

…………..

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

 

Atât de fragedă

 

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

 

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

 

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

 

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

 

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

 

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

 

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

 

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

 

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

 

Învierea

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în pereții străvechii evanghelii.

 

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

 

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

 

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

 

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

 

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

 

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

 

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Melancolie

 

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

 

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

 

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

 

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

…………………

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

 

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

 

Glossa

 

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

 

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

 

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

 

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

 

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

 

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

 

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

 

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

 

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

Oda (în metru antic)

 

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

 

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

 

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

 

Mai am un singur dor

 

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

 

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

 

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

 

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

 

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

 

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

 

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

 

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

 

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

 

Și dacă…

 

Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

 

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

 

Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

 

Pe lângă plopii fără soț

 

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

 

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

 

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

 

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

 

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

 

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

 

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

 

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

 

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

 

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

 

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

 

Rugăciune

 

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

 

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Aceste 12 poeme – dodecameron – dau chip ,,anotimpurilor Văraticului”, mai bine zis, întruchipează spiritul Văraticului, ,,eminescianitatea” acestuia. Putem adăuga fără a greși, în mod necesar și firesc, alte capodopere lirice: Călin – Gazel, Luceafărul – Dorința, Povestea Codrului, Povestea Teiului, dar și Povestea magului – călător prin stele, Archaeus, Sărmanul Dionis.

Schițând acest fundament cultural, nu putem să nu amintim lucrările literare ale unor maeștri ai condeiului și operele lor nepieritoare: Garabet Ibrăileanu – Adela; Alexandru Vlahuță – Dan; Calistrat Hogaș – În munții Neamțului; George Călinescu – Viața și opera lui Mihai Eminescu și mulți alții: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.

Am alcătuit astfel un tablou policrom, din perspectivă hermeneutică, din care să extragi magma poetică eminesciană, relevată într-o fenomenologie a trăirii sentimentale, menită să reașeze gândul în matca lui firească, evidențiind amplele semnificații ale rolului sensibilității umane, născute în ambianța spirituală de o unicitate incontestabilă, potențată mai ales de măreția sublimă a Văraticului.

Sub semnul inspirației lirice eminesciene putem depăși aporiile timpului, integrând iubirea, acest fenomen uman irepetabil, în ordinea divină a Universului.

Fără îndoială, timpul Văraticului este întotdeauna un „timp viu”, în care anotimpurile se nasc din îngemănarea veșniciei Naturii cu miracolul Ființei.

––––––––––

Emilia ŢUȚUIANU

15 ianuarie 2020

Grafica:  Iurie Brașoveanu

Sursa: https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2020/01/14/emilia-tutuianu-anotimpurile-poeziei-la-varatic-170-de-ani-de-la-nasterea-poetului-mihai-eminescu/?fbclid=IwAR1dtQ4wJapImtmxMkKTJ-0C_83lqNkPvBeuxeacUjGfSgP3iw6sMDWzTBo#more-1116

 

Lasă un răspuns