(Amintiri moștenite)
Un pufos printre flăcăii cei abia întorși de la război
Era într-o potolită Duminică de vară. La crâşma lui Damian, cu ţoiul de rachiu în faţă, vreo cinci-şase flacăi norocoşi, doar de vreo doi-trei ani întorşi din război, îşi povesteau isprăvile de oşteni. O făceau însă fără bravura viteazului. Dar nici cu lejeritatea povestitorului neimplicat. Din când în când îl invocau pe Dumnezeu în cuvinte aduse, odată cu timpul, de la creştinii începuturilor:
– Slavă Ţie Doamne, că m-ai păzit di şina tancului nemţesc! O trecut pisti mine dihania. M-au apărat păreţii tranşeului abia scobit. Cât pi ci să se năruie malurili, Doamne fereşte! Acolo-mi putea fi mormântul…
– Ş-ai avut puterea s-azvârli grenada după el, măi Neculai, îl întreabă a’ lui Ţugulea, singurul din grupa lui care-a scăpat teafăr.
– Drept să spun, n-am putut. Mă zâdise ţărna de la gura borţii, di mi-o trebuit un sfert di ceas până mi-am tras mâinile afară. Da’ tancu’ acela o luat foc oleacă mai încolo de groapa me’. Pisemni trecuse peste-o mină, că locu’ era împânzit de minele puse de franţuji.
– Auzi, bre! Cică… franţuji. Ce mică-i lumea la război! se miră crâşmarul.
Şi tocmai când le-ajunseseră şipurile cu rachiul de drojdie golite pe la jumătate, se stârni în crâşmă o zdruncinătură, de parcă ucigă-l toaca s-apucase să zgâlţie înadins pacea atât de râvnită a flăcăilor întorşi de la război. Măsura de rachiu a lui Ţugulea se rostogoli pe masa de scândură, cioplită din secure. Flăcăul o prinse repede, înainte de-a se goli de tot, şi le dădu alarmă și comandă militărească celorlalţi, cu un zâmbet ascuns în colțul gurii:
– Artileeerie inamicăăă! În tranşeee!…
Cu ochii holbaţi, dar repede luminaţi asupra a ceea ce se întâmpla, flăcăii răsuflară uşurarţi, unii dintre ei neîncetând în a-și face cruce. Ţugulea îi lămureşte repede pe cei încă nedumeriţi:
– Cutremur, măi!… Mulţumescu-Ţi, Doamne, că-mi aduci aminte că mânia Ta îi mai blândă decât mânia omului!
– Ce vrei să spui cu asta, măi înţeleptule? îl ia în râs, totuşi interesat să afle cimilitura, Neculai, feciorul crâşmarului.
– D-apoi, ce mare scofală? intră în vorbă Ion a’ lui Nică Ionaşcu, care răsărise acolo ca din pământ. Câţi o omorât cutremurele pe-aici, pi la noi, şi câţi o omorât omul?! C-o fost turc, c-o fost neamţ…
– Uite ci uşor îi la minte pufosu’ ista! Dac-ar fi fost la război aş fi zis că di la asta i se trage dişteptăciunea, observă crâşmarul.
– Să-ţi spun eu una mai dişteaptă, bădie Damian, avansează în sfătoşenie Ion. Mai bine sî nu fi fost războaie pi faţa pământului şi sî fi rămas oamenii fără folosu’ ista pi care-l crezi mata. Sî fi rămas proşti. N-ar fi fost atâta jale-n lume. Şi-ar fi fost viu acum şi frate-miu Vasâli. Că pi tata nu războiu’ mi l-o răpus, ci bandiții lui Zanet.
Şi Ion nu sfârși bine vorba, că şi începu să-i tremure barba. Ca să nu-şi scape plânsul, băietanul ieşi repede pe uşa proptită în lături. Afară îl întâmpinară însoţitorii lui la şotiile tinereţii, cu care venise în partea asta a satului. Aceştia nu îndrăzniseră să intre-n crâşmă, ca să nu fie sictiriţi de cei cu tiuleiele-năsprite. Dar adesea le ţineau acestora hangul la hore, la întrecerile de oină din medeanele satului. La şuguielile cu fetele, mai ales, nu erau mai prejos de flăcăii cei căliţi în vâlvătaia războiului. Uneori aceştia chiar întreceau măsura. Aşa s-a întâmplat într-o seară cu unul a’ lui Crăciun şi cu cel mijlociu a’ lui Budacea. Era şi Ion cu ei, dar el era mai cumpătat şi adesea-i oprea să sară calul. Acum, deşi era de faţă, chiar că n-avea ştiinţă de ce pusese la cale a’ lui Budacea. (VA URMA)
———————————
Gheorghe PÂRLEA