Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Primul decalog

     Începând cu această pagină voi încerca să scot la lumina cuvintelor înțelepciunea acestora despre rolul jurnaliștilor în refacerea cunoașterii umane cu ajutorul epistemologiei

    Vom începe cu o înțelepciune a lui Platon, de prin 375 î.Hr.

  1. Căci, iată, oamenii închiși în peșteră (…) ne sunt asemănători nouă-am spus, căci crezi că acești oameni au văzut, întâi din ei înșiși, cât și din soții lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

În Banchetul Platon vrea să spună să este o deosebire dintre intelect și lumea simțurilor. De aici vine și așa-zisa dragoste platonică, ca expresie a legăturii dintre suflete, și nu dintre trupuri. Avis amatorilor celor care lucrează în televiziune.

2. Este, într-adevăr, o idee straniu de preponderentă printre oameni că munții, casele, râurile, într-un cuvânt toate obiectele au o existență natural sau reală, distinctă de faptul de a fi percepute. Scria în 1710 George Berkeley.

Pentru acesta realitatea este formată chiar din idei și senzații în sine!Negând lumea fizică externă.

Ideea este că jurnaliștii trebuie să-și înlăture vălul necunoașterii atunci când doresc să perceapă adevărul cu orice preț. Deci, plecând de la cogito– gândesc, deci exist, poate fi folosit și în jurnalism.

3. Nu de puține ori scriem despre un fenomen la care participăm că este cognoscibile a priori dacă poate fi cunoscut fără să facem apel la experiență- adică fără verificarea empirică.Pe de altă parte, dacă este nevoie de verificare, la jurnaliști verificarea din trei surse este obligatorie,  atunci putem spune despre enunțuri că sunt cognoscibile a posteriori.

4. O propoziție o numim analitică atunci când nu dă mai multe informații decât cele cuprinse în semnificația termenilor ei efectivi. Pentru a stabilii  dacă enunțul este adevărat sau nu, ar trebui să verificăm mentalitatea fiecărui jurnalist despre ce înseamnă analitic și sintetic. În Critica rațiunii Immanuel Kant lămurește acest fapt.

5. Thomas de Quincey în anul 1830 scria că “matematica nu are nici măcar un punct de sprijin al ei care să nu fie pur metafizic”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Primul decalog”

Meglenoromânii

Dacă pentru cunoaşterea trecutului Aromânilor avem câteva date istorice, pe baza cărora ne putem face o idee despre locuinţele şi rostul lor de mai târziu, despre Meglenoromâni nu avem nimic. În cazul acesta, singurul izvor din care se poate şti ceva privitor la originea lor, şi la epoca coborârii şi aşezării lor într’un ţinut situat la apus de munţii Rodope, este limba lor. În privinţa aceasta, Meglenoromânii ar fi mai în drept decât toţi ceilalţi Români să spună: “limba noastră reprezintă istoria noastră”.”

Limba pe care o vorbesc Meglenoromânii este românească. Originea ei comună cu limba română se dovedeşte nu numai din identitatea elementului constitutiv, cât mai ales din schimbările ce a suferit acest element. Unele din aceste schimbări ale dialectului meglenit reprezintă fazele cele mai vechi prin care a trecut graiul tuturor Românilor până când s’a constituit într’o limbă proprie, deosebită de limba celorlalte neamuri cu care Românii au venit în atingere. Despre aceste faze ne dau mărturie, în primul rând, tratarea elementului latin care, atât ca înţeles cât şi ca formă, a suferit prefacerile proprii limbii româneşti; în al doilea rând, elementele străine.

Printre acestea, locul dintâiu îl ocupă elemental albanez care a pătruns în limbă odată cu elementul latin. Avem o întreagă serie de cuvinte albaneze în graiul Megleniţilor care se regăseşte şi în dialectele dacoromân, aromân şi istroromân. După elementul albanez vin puţinele cuvinte de origine bizantină. Acestea se găsesc numai în dialectele române şi cele mai multe lipsind din celelalte limbi balcanice, mai ales din limba bulgară, prin care ar fi putut pătrunde în graiul meglenit. În fine, mai vine un număr de cuvinte de origine paleoslavă, care se găsesc şi în dialectele dacoromân şi aromân, foarte puţine în dialectul istroromân, după aceea un număr şi mai mare de elemente bulgăreşti, care lipseşte în celelalte dialecte şi se întâlneşte numai în dialectul dacoromân.

Existenţa acestor elemente străine în graiul Megleniţilor ne dau putinţa să mai facem următoarele două constatări: întâiu, că, după formarea limbii române, graiul Megleniţilor a continuat multă vreme să fie acelaş cu graiul celorlalţi Români; al doilea, că după despărţirea dialectului aromân, graiul Megleniţilor a mai continuat câtăva vreme să stea în legătură cu limba Românilor din care era să iasă Dacoromânii. Continue reading „Meglenoromânii”

George ANCA: Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu

Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie Teatrux), termen poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși Dinulescu, are de a face pre/para teatral cu scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei scrise, aici. L-am practicat tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși, îmbinând convorbirile literare cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea în cartea de scenometrie a piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica făcea caz de întâlnirile cu filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în piesa pușiană de-o viață, Adevărata casă cu țoape etc.: adevărata scenometrie.

         O lectură mediată, implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă, oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată. Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită, este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe acolo bate.

         Scenometria se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici. Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.

         Abia am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a prinde un fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. – , a sugera dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la 60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se, augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre deșerturi și libații.

         Poveste cu Monica din Linda Belinda se face, reflex,  roman, Galaxia Burlacilor. Măcar Romanul Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată, mateină, încartiruind, grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele paracomuniste bucureștene, aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu farfuria zburătoare ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil, și iar povestiri, până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la concurență, ia pun’te tu cu mine, că mă iubești.

         Tirada maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost derizionat cu porecla de Omul-Fragment.

         Că-și permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? – în Galaxia burlacilor, deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele Continue reading „George ANCA: Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu”

Laura OPARIUC: Focul lumii

FOCUL LUMII

 

E azi penurie de belșug
în foc de august estival,
lumea aburită e un rug,
ard toate valurile-n mal…
Vara asta-i imitație,
ne-a pus arșiței robie,
invoc ploi în incantație,
să scap de noua mea fobie!
Mi-e dor de jungla de răcoare,
aș rupe sârma gardului încins,
să simt pe față val de boare,
focul lumii să-l văd stins.
Prin labirinturi de umbră,
vietăți sar din liană-n liană,
departe de clipa cea sumbră,
poiana-i insulă verde, virană,
ziua e ca o panteră frumoasă,
neagră-n umbre de-amurg,
respiri cu seara apoasă,
cu frunzele toate ce curg…
Te simți aici stăpân ca un eon,
e timpul poeziei în insulele-Azore,
și vrei chiar poezie cu blazon
și-atuci reciți șoptind Tagore…

—————————-

Laura OPARIUC

18 august 2019

sursă foto, Creative images page

 

Nastasica POPA: Sub petic de cer

Îmi ninge pe tâmple nămeți argintii,
Par flori indamine rupte din astru,
Stau vise vrăjite, scurse ghirlande
Plătite-n piaștri, gându-i sihastru,
Neantul mă cheamă și ochi-mi țintii,

 

Spre zările-albastre… Ah, timpule rău!
Mai stai, nu mă grăbi! Să las ce mi-e drag?!
Pământene culori, albastrul marin,
Un val ce despică mărgeanuri șirag…
În suflet abundă… doar tu-mi ești călău.

Mi-e ninsă privirea de verdele crud,
Din zori nenăscute, ce vrei să le curmi
În vraja-nserării, în umed apus,
Durere îmi sfâșii, trecutul îl scurmi
Și-apoi mă răsfeți… pârdalnice prud.

Mai lasă-mi în gânduri, sub petic de cer
Zorele-nflorite prinse-n liane,
Și greieri să-mi cânte, noapte de noapte,
Să-mi curgă prin vene, astre, noiane…
Lasă-mă, Timpule…! Pierdută-s în ger.

 

*indamină-culoare albasru-verzui
*piastru-monedă turcească de argint
*prud-care simulează atitudine virtuoasă
*pârdalnic-afurisit

——————————-

Nastasica POPA

26 august 2019

 

Gavril Iosif SINAI: vacanța de vară

te recunoști în imaginea satului
dintre dealurile înverzite
sub cupola cerului
de unde chipul lui Cristos
s-a imprimat pe pântecul lutului
care zămislea cântări
prin împerecherea buzelor
o jertfă de bun sosit
la rugăciunea din duminica noastră

printre toți din satul meu
eram cu tine
cățărați în mărul de vară
tușa Victoria ne-a văzut
precum două păsări răpitoare
ne-a alungat cu un măturoi

la cuiburi de cioară erai
fără mine prin sălcii
pe vale mă zbenguiam
cu toate pânzele sus
trecând bosforul mă-nchipuiam

pe uliță seara reveneam
murdari și cu pantalonii spintecați
povesteam
cele mai năstrușnice aventuri
în care fiecare era principalul erou
cei lipsiți de acest halou
câțiva metri mai în spate strigau
fugiți măi de la ferestre

miezul nopții ne prinde în pat
îngerul lângă noi
repeta
și astăzi mult m-ați alergat

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Carmen STUS: Aminte să-mi aduc de tine

Aminte să-mi aduc de tine

 

Când ți-am pictat în suflet chipul
Cu dor albastru-n tușe fine
Sculptat-am în arpegii timpul
Aminte să-mi aduc de tine

Reflexe sidefii de vară
Ascunse-n toamna care vine
Vor străluci seară de seară
Aminte să-mi aduc de tine

Un mac aprins și o cicoare
Se-nclină tandru către mine
Când îi alintă câte-o boare
Aminte să-mi aduc de tine

Departe de vei pleca-ntr-o zi
Călătorind în lumi străine
Adu-ți aminte oriunde-ai fi
Că te-am iubit numai pe tine

————————-

Carmen STUS

Alina CRISTIAN: Iubito, e iarăși toamnă!

                  ,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”
-Nichita Stănescu

Iubito, hai se ne-mbrăcăm iarăși de toamnă!
Copacii se dezbracă de veșminte, rămân goi
Iubirea ne găsește chiar printre frunzele moarte
Iar noi, la fel de fericiți că suntem amândoi.

Se-aud pierdut în noapte trubadurii-greierași
Și voci ștrengare de copii din satu-nvecinat
Ce nu se lasă duși în casă prea devreme,
Deși școala le bate-n ușă, ca un ușor oftat.

Iubito, tu ești mai frumoasă-n straiele de toamnă
Strugurii rumeni, sunt acum obrajii tăi, sfioși,
Iar mustul dulce-al buzelor tale, mereu mă-mbată
Ești licoarea zeilor și răsfățata strugurilor copţi.

Cu-a ta nostalgică privire ce mă soarbe,
Încă mă porți peste acele meleaguri, nelumești,
Iar vântul cel ștrengar, cu șoapte tandre,
Mai duce vorba, cum că încă mă iubești.

Nici nu mă mir, iubito, goliţi de sentimente
Nicicând nu pot rămâne, cei ce se iubesc ca noi,
Chiar și copacii goi, vor prinde iarăși viață
Când primăvara cu iubire, îi îmbracă-n straie noi.

Iubito, să n-ai teamă, frigul n-o să ne-ngheţe,
Simțirile și toate, câte ne-au legat treptat
Vom continua să mergem, mereu, mână în mână,
Pe-alei de toamnă, ce an de an s-au dezbrăcat.

——————————–

Alina CRISTIAN

25 august 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Umbra

ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri
drumurile sunt astăzi pustii
nu e lună pe cer, nu e soare pe mare
cuvântul plânge pe drumuri târzii

 

întuneric este în mine, în jur
de unde vin și unde curg ape înspumate
mai trec în zbor râzleț
șir lung de gânduri amputate

 

cuvintele au dispărut pe rând
cui azi să cânt balade într-o noapte
frumoasa mea cu ochi fierbinți
tu ai plecat la cer în cor de șoapte

locuiesc acum cu mine, cu timpul și moartea
cad umbre adânci și mă plâng
mă așteaptă în cer nesfârșitul
eu am rămas aici să cânt la lăută, sfârșitul

alunec agonic pe ape
în dansul înserării peste pleoape
cresc imagini himeric pe cer
ce să cer, ce să sper

aș pleca, dar cum să zbor
cu aripi arse de-al meu dor
mi-e sufletul zbucium etern
și durerea mi-e soră și soartă

legat de țărm
nu plâng, nu gem și nu blestem
sunt doar o umbră sau o rană
prin care mă încheg în apă

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

25 august 2019

Elena VOLCINSCHI: Îndrăgostit

Mi-ardea febra la umbra gleznei tale
Și atras de mierea-ți cursă în poezie,
Tânjeam să gust esența păcatelor carnale
Ce-mi sfredelea flămânda fantezie…

Simțeam chemarea avidă, a dorurilor coapte
Sub tremur de zefir pe sâni de așteptare,
Slobozeam libertate fiorului de noapte,
Când patima dorinței mă-mpingea-n căutare…

Avid sorbeam din tine în clipa de visare,
Lava ce se stingea-n profunda-ți dăruire…
Te devoram cu setea prelinsă -n adorare
Și apoi te adunam-n extazul de iubire.

……………………………………………
,,De ce-ai plecat? În vin sălbatic setea-mi se-neacă
Mă doare a ta durere care în mine țipă…
Chitara vrerii nu are cum să tacă
Și mă afundă-n strunele adâncului o clipă,

Când pătimaș la piept te înfășor
Și-n dorul meu durut, îmi este dor”…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul IUBITĂ DOAMNĂ, 2016)