Gheorghe APETROAE: “Ceasornicarul timpului” – Irina Lucia Mihalca (recenzie)

Poemul Irinei Lucia Mihalca, intitulat ”Ceasornicarul timpului”, din volumul de poezii ”Dincolo de luntrea visului” poate fi considerat un tratat excelent despre timpul substanțial, ca și categorie filosofică a trecerii în metafizica definirii fluxului formelor din ontologicul universal!

Chiar și între secunde se rulează un infinit de cardinali ce temporalizează pozitiv un infinit de obiecte, toate mișcate prin magnetismul universal al substanței în infinitezimalitatea lor cronologică sau în cea simultană, pozitive…

Toate acestea se divid sau se redublează în genomul universalului și se devoalează cu astralitatea luminii căzută pe oglinda minerală a existenței lor cosmice, socotită ca un vector temporal universalizat de subiectivare, tocmai spre a le data pe fiecare cu timpul lor, cu un timp de identificare și de purificare. Pentru penetrarea cronomă a contiguului pozitiv sau a discontinuului, poeta expune timpul subiectivat într-un registru de definire-receptare, reflexie și ipostaziere individuată cu un timp diferențial, într-un spațiu infinit diferențial și într-o permanentă pozitivare timp-spațiu-substanță, scopul fiind cel de penetrare a timpului din NEÎNCEPUTUL UNIVERSAL.

         Continue reading „Gheorghe APETROAE: “Ceasornicarul timpului” – Irina Lucia Mihalca (recenzie)”

Alexandru NEMOIANU: Cine sunt cei chemați?

În urmă cu doar câteva zile am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasa întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: “cva la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați”.
Dacă  “ea“ (“cv..a” citată) face acest lucru dovedește că este și inteligență și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul “de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a “răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate, categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și voință Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere”(“metanoia”,”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia “prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercării, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cine sunt cei chemați?”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul de teroare şi tortură permanentă (partea I-a)

„Mereu şchiopătând prin dezastre,

Mereu cu osânda pe frunte,

Credeam că tot spini sunt şi-n astre,

Şi-n ceruri tot temniţe crunte.”

(RADU DEMETRESCU GYR)

 

Teoretic anchetatorul şi anchetatul sunt două forţe, două puteri care se studiază ca la şah, încercând fiecare să intuiască mişcarea celuilalt, să-i anticipeze atacul, să simuleze o mutare greşită, uşoară pentru a contraataca greu, frontal, decisiv. Iniţial fiecare bănuieşte despre celălalt că ştie mai mult, că poate mai mult. Este un studiu de acomodare, de adaptare, de cunoaştere, de cântărire, de apreciere, poate chiar şi de admiraţie.

   Ancheta este fiica moştenitoare, odioasă a Anchetatorului sadic. Ambii aparţin diabolicului.

   Unul vine în numele legii, fără-de-legii, minciunii, mistificării, ipocriziei, abuzului, tiraniei puterii samavolnice, proletariatului, Internaţionalei, masoneriei, celălalt se apără în numele Adevărului, Dreptăţii, Credinţei, Conştiinţei, Iubirii de Neam şi Dragostei de Dumnezeu.

   Metodele însă cu care lucrează şi operează cei doi sunt complet diferite. În general anchetatorul este înfiorător ca înfăţişare, schimonosit, semidoct, crud, ateu, o brută încrezătoare în sine, în regim, în cei care-l sprijină chiar greşind deseori.

   Poate uza de orice mijloace, de orice tehnici, de orice brute, de orice bătăuşi, de orice joc.

   Poate fi amabil, cald, calm, binevoitor, politicos sau rece, nervos, perfid, turbat, călău.

   Poate promite ,,ajutor”, de orice natură, medicamente, vizite, pachete, reducere de pedeapsă, ameliorare, compasiune ori poate înscena, ameninţa, jigni, insulta, pedepsi, lovi.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul de teroare şi tortură permanentă (partea I-a)”

Vavila POPOVICI: Minciuna ipocrită

Minciuna premeditată nu mai e o chestiune de fantezie, ci de caracter.”Tudor Mușatescu

    Minciuna este definită de dicționar ca fiind o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr, deprindere de a minți, înșelăciune, vicleșug, ficțiune, plăsmuire,  născocire, răsucirea adevărului într-o măsură mai mică sau mai mare. Când este însoțită de vicleșugurile mincinosului, de ipocrizia lui, produce confuzie, tulbură gândirea și atmosfera dintre oameni.

   Este și teribilism, dar și o stare de spirit negativă a stăpânilor față de supuși. Ei au interesele lor care sunt mai presus de grija pentru popor, țară, deși, actori buni fiind, jură că le pasă. Unii – supușii – deznădăjduiesc, alții – conducătorii – se împătimesc. Devin hoți, mincinoși, palavragii, trădători. Pasul înainte făcut de mincinos este ipocrizia – minciuna transpusă în comportament uman bine conturat pentru cel ce o folosește, în care naturalul dispare complet. Ipocritul se arată altfel de cum este, adoptă această atitudine pentru a ascunde gândurile și acțiunile lui, urâciunea din suflet, fiind ghidat doar de dorința de putere și avere.

   Despre minciuna am mai vorbit cândva, dar se pare ca în zilele noastre ea are un alt colorit. Pe vremea  scriitorului Alexandru Vlahuţă, în apocalipticul an 1907, minciuna sta cu regele la masă: „Minciuna stă cu regele la masă…/ Doar asta-i cam de multişor poveste: / De când sunt regi, de când minciună este, / Duc laolaltă cea mai bună casă…”.  Acum alți actori, piese noi… „Minciuna e grăbită, adevărul întotdeauna așteaptă”, mai spunea Vlahuță.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Minciuna ipocrită”

Viorel ROMAN: După Congresul PSD

După Congresul PSD, România și Europa parteneri inegali, care se străduiesc să ascundă sub preș ce știe tot statul global.

După vizita istorică a Sfântului Ioan Paul II la București, vin oficialitățile UE/NATO si in 2007, fără să îndeplinească criteriile, România ortodoxă e acceptată generos, integrată cu drepturi aproape depline în civilizația catolică, tot așa, cum după Războiul Crimeei și Războiul Mondial, occidentalii au hotărât Unirea Principatelor, Marea Unire și integrarea iî civilizația apuseană, împotriva Rusiei pravoslavnice și ortodoxo-comunistă, mereu în poziția de a invada Europa.

Fără refacerea unității creștine cu Roma, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, 45 de milioane de ortodocși integrează normele, valorile și tradiția catolica, milenara a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, codificata în acquis / drepturile și obligațiile statelor Uniunii Europene. În Sfântul Imperiu ortodocșii erau tolerați, poate și de aceea rezultatele de până acuma sunt modeste. Grecii sunt faliți, bulgarii nu știu ce-i acquis-ul, moldo-valahii, care n-au făcut parte din Sf. Imperiu, ca ardelenii uniți cu Roma, distrug industria, irigațiile, vând pământul la străini și sunt băjeni în vest, pe locul doi în lume, după Siria în război civil.

Înainte de întâlnirea cu Bush la Malta, la Roma, Sf. Ioan Paul II îi atrage atenția lui Gorbaciov să nu se grăbească, pentru că adaptarea mentalităților celor rupți de lume în Lagărul ortodoxo-comunist, la cerințele globalizării, cere timp. Sfat desconsiderat și la Congresul partidei ortodoxo-socialiste moldo-valahe PMR, PCR, FSN, PSD, care decide brusc ca tara va fi a opta putere a Europei în 2040, dar trece cu vederea generozitatea Sf. Ioan Paul II, că Papa Francisc nu mai vine la Centenar, băjenirea a cinci milioane la catolicii dn Italia, Spania etc., trece cu vederea necesitatea refacerea unității de credință cu Roma, conditio sine qua non a egalității, a acquis-lui. În acest context rupt de realitate, Adrian Severin vede în Congresul PSD „o butaforie ipocrită menită a acoperi lupta nemiloasă pentru putere într-o țară fără putere“. Rupta în state paralele ilegale în război, cât mai rezistă o astfel de țara? Încă doi ani, cu speranța că se înșeală fostul ministru de externe, deputat PSD și în Parlamentul European. Continue reading „Viorel ROMAN: După Congresul PSD”

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Ultima filă dintr-o viaţă

 

E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh,

fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani,

maltratată şi judecată a fi executată

prin spânzurătoare

pentru împotrivirea întinării ei.

În noaptea aceea blestemată

ar fi fost moartă,

după ce ar fi fost pângarită,

de nu ar fi înfruntat, cu un stilou,

frica şi demonul atacator.

 

Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască.

Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit.

În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă,

n-a vărsat lacrimi, n-a implorat,

n-a plâns, nu s-a lamentat,

pentru a fi absolvită de crima comisă.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: De-am mai fi odată…

DE-AM MAI  FI O DATĂ…

 

Mă plimb pe aleea noastră de-altădată,
Și-acum, ca și atunci, sunt pomii înfloriți…
Parfumul lor suav mă poartă cufundată,
În amintiri ce retrăiesc, cu mintea inundată,
Pe-acolo, unde-n urmă, mi-s pași bătătoriți,
Pe piatra timpului aspriți…

 

Parcu-i pustiu, pe noi parcă ne-așteaptă…
Mai este banca noastră, scorojită-n vreme…
Ba, chiar e și statuia, cu femeia pe o treaptă,
Cu cap plecat, de-o soartă mai nedreaptă,
Că tare ar striga, pe noi din nou să cheme,
Să-i ștergem lacrima când geme….

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: De-am mai fi odată…”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poezii de dragoste

CHEMAREA IUBIRII

te caut în gânduri răvășite
printre ceaceafuri frământate
pierdut în plecări temerare
rătăcit în cuvinte nerostite
scriu ieri și azi
un vers doar ție
te aștept în amurg
pierdut în clipa cea dintâi
pe buze aduc aroma pură a unui vis
ce lungă e cărarea către tine
nu-ți cer decât să fiu al tău
o noapte sau o veșnicie
apoi, fie ce o să fie
dau de pereți cu toate
iubindu-te cu patimă în noapte

 

FLACĂRA IUBIRII

Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poezii de dragoste”

Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Poeme dedicate sculptorului Constantin Brâncuși (19 Februarie, 1876 – 16 Martie, 1957)

Sculptorul

 

Brâncuşi îşi ciopleşte gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut.

Poarta se deschide,
îndrăgostiţii trec
sculptorul moare.

Se aşază masa tăcerii,
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au iubit,
Jiul doar murmură.

Spiritul său se înalţă
prin coloana fără sfârşit,

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Poeme dedicate sculptorului Constantin Brâncuși (19 Februarie, 1876 – 16 Martie, 1957)”

Eleonora SCHIPOR: Martie fără Ion Cozmei

La acest început de martie, mai bine zis la 11 martie poetul sucevean Ion Cozmei ar fi împlinit vârsta de 66 de ani. Deja al doilea an întâmpinăm un martie fără cunoscutul poet, prozator, traducător, epigramist, profesor și un bun prieten al nostru, al nord-bucovinenilor Ion Cozmei. Era prezent deseori la manifestările noastre de suflet, la Cernăuți, unde ne încânta cu poeziile sale, cu sonetele, dar și cu vocea-i solo căci poseda și o voce bună. Întotdeauna ne aducea cărți și reviste, unde atât el, cât și alți scriitori din sudul Bucovinei, dar nu numai, aveau publicat câte ceva. Era și un bun eminescolog, or, nu odată publicase materiale despre poetul nepereche al neamului, și din spusele domniei sale era chiar o rudă îndepărtată a marelui poet.

          Marea sa pasiune a fost opera Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko. A tradus în întregime opera marelui clasic ucrainean, de mare folos fiindu-i cunoașterea limbii ucrainene, pe care o vorbea foarte bine. Studiase și făcuse cunoștință cu traducerile altor scriitori și cunoscători ai operei șevcenkiene  și studiase cu de-a-mănuntul totul despre viața și opera Cobzarului. Putea ore întregi să recite pasaje din poemele clasicului ucrainean, atât în original, cât și în traducere. Una dintre cele mai reușite, dacă nu chiar cea mai reușită traducere făcută de-a lungul anilor din opera lui Taras Șevcenko, îi aparține fără îndoială traducătorului sucevean Ion Cozmei. A reușit să scoată de sub tipar în afară de cărțile proprii de versuri, mai multe volume, care de fapt cuprind toată opera șevcenkiană. Aceste traduceri au fost și teme doctoratului pe care l-a susținut.

          Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Martie fără Ion Cozmei”