La început am zărit o Lumină, ceva alb  ce venea  de departe, un fel de voal ce se schimba în fel de fel de  nuanţe. Nestatornic, albul acela se transforma când în gry  cenuşiu înverzit pe la capete, când se păta de un albastru intens, ca în final să rămână o ceaţă roşiatică prin care  bâjbâiam căutând o ieşire.

          Afară totul era un amalgam de impulsuri, de culori  fără sens şi sunete fără finalitate. Parcă urcam o spirală unde culorile începeau să intre în forme, apoi în imagini,  zgomotul devenea semn, adierea  atingere.

          Străbăteam alunecarea aceea călduţă şi la capătul ei  se contura ceva cunoscut, în altă formă auzit şi văzut, mai bland şi mai bun decât tot şi de toate, ceva ce îmi lua şi oprea teama de plângeri.

                   Era Mama !

          Luasem deci forma Genomului Uman. Ea mă crease  din celulele ei şi acum m-a scos la lumină dându-mi un strop din suflarea eternă a vieţii al căruisecret iniversal doar ea îl cunoștea.

                  Ce orbitoare-i lumina !

                  Ce asurzitor este zgomotul timpului !                                                                                                                                                                    Gândesc, deci sunt viu ! Recunoscându-mi izvorul acopăr  deja o parte a necunoscutului din care veneam şi în care în  curând voi intra.

               Deasupra mea o altă imagine venea şi pleca învăluită într-o formă exuberantă a bucuriei stelare. Venise  şi a doua măsură a primului  impuls ce o ajutase pe creatoarea mea să-mi dea porţia ce îmi fusese  repartizată de univers din veşnicia genomului  uman.

                                     Era Tata !

               EI erau procreatorii mei, CEI ce m-au adus într-o  altă formă structurală a existentei, într-un spatiu şi timp cu  totul nou pentru mine, unde urmează să îndeplinesc rolul  unui umanoid stelar cu tot ce e bine şi rău în această  formă de organizare a materiei inteligente.

         Şi totuşi, pe aici, parcă am mai fost cândva.

         Ce-i drept erau alte imagini şi altfel de sunete, într-un cu totul alt timp şi într-un spaţiu total diferit. Doar că în structura anterioară a  amteriei am cunoscut o cu totul altă dimensiune total diferită de cea în care am evoluat acum.

          Luând un extras din Memoria–Anticipaţiei mi- am  amintit că; pe atunci eram un copac şi priveam totul din puct de vedere al frunzei. Lumea o vedeam toată în verde, sau în culorile adiacente născocite de minunata lume a naturii.

          Florilor ce creşteau sub crengile  noastre împodomindu- ne cărările în culorile lor. Aerul îşi schimba zilnic mirosul  în funcţie de ce flori îşi desfăceau petalele în perioada  aceea . Pe jos alergau necontrolat fel de fel de viețuitoare. Prin aer zburau o mulţime de păsări multicolore ce  înnobilau aerul cu cântecele lor ademenitoare spre visare a  tot ce e mai frumos şi plăcut când eşti viu, sănătos şi  fericit.

                          Umanoizii nu  existau.

           Genomul  uman încă nu avea definitivat un nucleu  din care să poată apărea embrionul viului său definitoriu. Doar animale imense ne cutreierau pădurile rupându-ne   crengile, luptându-se între ele pentru viaţa mereu nesigură, nehotărâtă cui să îi dea mai multă întâetate .

        La un moment dat au început să vină de sus un fel de Zburătoare care trimiteau spre noi raze a căror lumina era  atât de fierbinte că topea până şi piatra de sub rădăcinile  noastre. Nu după mult timp totul a dispărut într-un scrum  ars de focurile injectate din zburătoarele acelea.

       Noi, o parte a copacilor am rezistat. Parcă ne cruţau  special, semn că aveau nevoie în viitor de noi şi de  umbra noastră. Prin aer a plutit ani în şir cenuşa viului ars. Încet, încet s-a aşezat pe pămînt şi parcă hrana solului nostru a  devenit mai gustoasă şi noi, copacii rămaşi, puteam să  creştem mai  mari şi  mai repede.

       Era  clar, țintele lor au  fost animalele acelea imense care dominau atât de brutal spaţiul nostru existenţial împiedicând orice formă de dezvoltare a viului ce nu putea  fi dominat de forţele lor.

       Nu după mult timp, cei ce au tras cu focurile acelea ucigătoare au început să se apropie de vârfurile crengilor  noastre. Atâta ne mai priveau, ne cercetau, gustau din licoarea funzelor noastre, veneau şi plecau, pâna într-o zi când au coborât printre noi. Cu  paşii lor uriaşi au început sa ne cutreiere adâncurile pădurilor inițiale. Din loc în loc  se opreau şi începeau să se aşeze.

Ziua îi vedeam preumblând, făra temei, de colo colo. Noaptea intrau în maşinile lor zburătoare, sau în hăurile de  sub rădăcinile noastre. Ne urmăreu pas cu pas evoluţia şi când a venit  vremea seminței, au  început să încerce a ne  mânca din fructele noastre sălbatice ce creşteau până atunci  fără să-şi dorească un scop anume. Probabil le-a plăcut roadul  noastru  că au început să ne culeaga în mod ordonat  şi să ne pună deoparte.

        Nu erau aşa mulţi, doar cât au încăput iniţial în obiectele lor zburătoare. Difereau ca şi chip, culorile lor   variau de la negru la maroniu sau spre un galben de floare plăpândă.

      Mereu erau Doi. Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic. Prin forţa lui reuşea să mute orice piatră le stătea lor în cale. Celălalt părea mai plăpând, mai firav, dar cu  trăsături aşa fin definite, desenate parcă de cineva priceput în sisteme précis  măsurate.

       Părea o EA și avea  ochi  coloraţi  într-un fel de lumini  emanate de unele din pietrele noastre albăstrit înverzite. Deşi era aşa de fin  şlefuită EA părea că dictează  tot ce trebuie să se întămple. Toţi o ascultau cu supunere  ordonată.

        După un timp au apărut printre ei unii mai Mici. Aşa  mici că toţi ceilalţi se purtau cu cea mai mare grijă să nu îi  calce, toţi voiau să îi ajute să meargă şi îi purtau în braţele  lor ca pe nişte comori venite cine ştie de unde.

        Treceau anotimpuri şi micii aceea se făceau mari, la fel de mari ca cei ce le purtaseră grijă atat de mult timp şi cu aşa mare răbdare. Unii creşteau chiar mai mari decăt semenii lor dar tot în culori şi puteri diferite.

        Peste un timp primi veniţi s-au urcat  în obiectele zburătoare si au săgetat aerul cu mişcările lor până au  dispărut dincolo de zarea ce noi o vedeam licărind zi de  zi. Restul au rămas cu creaturile lor şi au început să se aşeze   sub umbra noastră.

         Eu a trebuit să plec, îmi venise  timpul să trec  în Altă  Formă de Organizare a  Materiei Inteligente. Încărcătura energetică ce îmi fusese repartizată pentru a  fi un copac se epuizase. Am plecat undeva într un colţ al  universului şi am aşteptat liniştit să văd în ce ce formă a  materiei inteligente pot încăpea spre a lua structura unui  nou început.

         Spre marea mea surpriză şi bucurie am acumulat procesele necesare unui genom umanoid. Şi aşa m- am  trezit ca fiind una dintre ființele acelea la care eu mă uitam pe vremea când eram doar un copac şi le priveam pe cele din maşinile lor zburătoare.

           Când mi s-au stabilizat toate formele de energie circulatorie spre a trece într-o formă superioară de  organizare a materiei, m-am trezit direct în mijlocul unei  acțiuni Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului” →