Olimpia MUREȘAN: Pas prin lacrimă / Frunze pictate prin rouă și lacrimi

Poezii scrise de Vasile Bele

(note de lectură)

După Schelling arta este „prin excelență întruparea spiritului în materie, a infinitului în finit, a absolutului în ceea ce este particular” ideea poetică la acest grupaj de poezii este subiectivă, universală în același timp și se numește iubire necondiționată, echilibrul dintre ceea ce scrie și ceea ce simte poetul este o armonie formală perfectă, de aceea oricum ar combina cuvintele alese, sentimentul transmis este același, variantele multiple nu adaugă nimic nou din punct de vedere al sensului, îl precizează numai formal-poetul caută un punct de reper în sine însuși.

Caracteristic la poetul Vasile Bele este crearea unei atmosfere de vis și magie, la citirea versurilor ești prins empatic, se creează o legătură a cititorului cu creația poetului, el se regăsește în anumite imagini; știut fiind că un cuvânt poate crea o imagine personală sau poate fi percepută această imagine în mod unanim de mai multe persoane.

Produs al imaginației creatoare, următoarele versuri ne transpun într-o lume magică:

„Euterpe și-a oprit muzica

greierul dansează alături de lumina unui vânt

și-a luat chitara și a început

un vals de lacrimi și rouă de mir.

Valsul iubirii începe între două priviri

îngemănate … cu rouă și foșnet de urmă

sub picurii de ploaie pictați cu iubire

valsul iubirii dansează pe muzica unui foșnet de vânt

să-i fie umbră unui curcubeu îndrăgostit de rouă”.

Că la origini poezia e însoțită de factorul muzical, sentimentele din interior caută să se reverse tumultuos în diferite variante de a combina cuvintele. Între „rouă” și „lacrimi” se poate stabili o corespondență și anume aceea a efemerității vieții care începe și se termină cam repede – ca roua și lacrima de bucurie și lumina – aceea care are menirea de a ne ține treji în prezentul efemer, dar, în același timp și veșnic (ca iubirea).

Versurile sunt metaforice aproape în totalitate – ele cuprind imagini auditive (foșnet, simfonia etc), vizuale (curcubeu, salcâm, fluture etc), imagini ale iubirii spirituale (dragoste, izvor de mir, fericire etc), imagini de vis (vise calde, picior de frunză etc). După esteticianul Benedetto Croce poezia e „o intuiție pură” – e de natură individuală și concretă, în cazul nostru atât de fericit este poetul încât e imposibil să nu se reverse în exterior sub forma unor idei intuitive.

Nominalizarea iubirii prin personalizare „să-ți fiu…să-mi fii… să-i fiu… ”

,,și cireșele vor mirosi a lacrimă

și iubirea unei lacrimi va deveni patimă

iar greierul își va termina simfonia,

după curgerea unui vânt

vântul va curge lin

precum izvorul din stânca de mir

plină de albastru” – toate se găsesc în jurul unei trăiri sufletești autentice.

Lumina pare a fi sinonimă cu iubirea, de aceea sunt: lacrimile, curcubeiele (brâiele Maicii Domnului), ploaia, roua, floarea de cireș etc. Cele două entități ale iubirii „el” și „ea” duc o conversație nesfârșită, o conversație a iubirii: „iubito, azi vei fi o lacrimă…, suntem valuri de fericire, aș vrea să te îmbrățișez, eu…mire de rouă…tu-mireasă de lacrimă…

În varianta a șaptea din „Foșnet de salcâm” triumful iubirii este evident:

„ne vom opri și ne vom întoarce în izvorul

unei lacrimi pentru a-ți vorbi despre

iubirea unei dimineți

pentru a-ți dărui un zâmbet de rouă

nopțile se scaldă în miros de stele

și miros de lacrimă virgină pictată cu mir

să mă știi…iubire între gânduri

să te știu .. lacrima unei patimi…

să ne știm…rouă pe un foșnet de salcâm…”

Există cuvinte care se repetă-n aproape toate variantele, ele aduc de fiecare dată o nouă perspectivă și o nouă metaforă: aceste cuvinte aduc o atmosferă de vis – „curcubeu, foșnet de salcâm, lacrimă, roua (presupune ceva de început, care se topește-n prezent), vântul „unește” dar și desparte (rouă de vânt); prin sonoritate și ritm aceste cuvinte capătă înclinări magice.

Finalul acestor variante de poezie sentimentală – una mai frumoasă decât alta – prin nuanțele pe care le aduce în plus luminii din iubire – ar fi un tablou de sentimente în cuvinte anume alese care ar marca povestea de dragoste unică prin lumina curcubeului efemer, prin salcâmul plin de floare albă, prin boabele de rouă strălucind și pierind la fel de repede atinse de razele soarelui.

Varianta finală ne apare ca o esență a iubirii în poezie prin cuvinte transmise metaforic:

„Sărută-mă și pleacă pe roua curcubeului

iubește-mă…să-mi placă…să-mi placă lacrima

privesc spre floarea de cireș

sunt foșnet de salcâm și umbra unui curcubeu

sunt zâmbetul unei priviri

îmbracă-mă în frunza de rouă

să-ți fiu…să-mi fii…să-i fiu…”

Astfel „Pas prin lacrimă” se declară a fi un imn închinat iubirii veșnice prin efemerele ei trăiri pământene: frunze-n vânt … pictate … cu rouă … și lacrimi.

Ca să fiu în tonul acestor poezii ale scriitorului V. Bele!

– Da! Ce puțină durere vrei! Doar un „pas”- restul, e și el puțin, dar, cât de mult ți se pare ție a fi iubirea adevărată, încât nu găsești cuvintele care să exprime ceea ce gândirea entuziastă o simte – sau le găsești mereu în prezent și-n absolut! Super!Felice!

OLIMPIA MUREȘAN,

L.S.R.-FILIALA MARAMUREȘ

***

PAS PRIN LACRIMĂ /

FRUNZE PICTATE CU ROUĂ ȘI LACRIMI

(dintr-un volum în curs de pregătire)

FRUNZE PICTATE CU ROUĂ ȘI LACRIMI …

Euterpe și-a oprit dansul

Greierul cântă alături de lumina unui vânt

Și-a luat chitara și a început

Un vals de lacrimi și rouă de mir

Valsul iubirii începe între două priviri

Îngemânate … cu rouă și foșnet de urmă

Sub picurii de ploaie pictați cu iubire

Valsul iubirii se dansează pe muzica unui foșnet de vânt

Să-i fie umbră unui curcubeu îndrăgostit de rouă

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Pas prin lacrimă / Frunze pictate prin rouă și lacrimi” →

Olimpia MUREȘAN: „Întoarcerea în timp”de Milian Oros (note de lectură)

Romanul „Întoarcerea în timp ”de Milian Oros apare la Editura Enesis, Baia Mare în anul 2019, se vrea o continuare a romanului „Femeia din vis” din 2015; deosebirea dintre cele două romane este faptul că-n cel de-al doilea triumfă iubirea, totul este fantezie și vis; Zedac în viața reală este doctor iar la întâlnirea cu Marele Preot a lui Zamolxe se produce dedublarea „eului” devenind locuitor al orașului subteran Tomassis; casca oferită de Vezinas îl face să revadă amintirile stocate în subconștient. În povestea cu romanii Zedac apare staraoste rănit, istoria vieții lui Zedac-dac e foarte interesantă. Odată cu călătoria în timp a lui Zedac –pleacă și soția lui Arina imaginându-și tot felul de ipostaze.

Einstein zicea că dacă am folosi toată capacitatea creierului am deveni invizibili. Cred că invizibil a vrut să devină scriitorul Milian Oros- atunci când s-a teleportat din prezent spre trecut timp de trei ani virtual, imaginativ, care au fost de fapt trei zile în realitate. Pe tot parcursul lecturării cărții am simțit că autorul pendulează între prezent și trecut, dar până la urmă prezentul învinge, deși autorul se întreabă mereu care e adevărata lui stare, tot el își răspunde că nu înțelege ce se întâmplă cu conștiința lui. Am să încerc să clarific lucrurile creației. De fapt cel care conduce narațiunea este subconștientul autorului.

Încerc să dau o definiție a subconștientului ca să fiu mai bine înțeleasă, nu înainte de a spune că întreaga narațiune este străbătută de iubirea față de semeni-în primul plan familia, și, apoi sentimentul patriotismului, al datoriei istorice față de străbunii noștri daci care și-au dat viața pentru țară. Viața poate fi înțeleasă privind în urmă, dar trebuie trăită privind înainte!-zicea un proverb vechi.

Deci, „subconștientul este totalitatea fenomenelor psihice care se desfășoară la un moment dat în afara câmpului conștiinței și care au putut fi anterior conștiente sau ar putea deveni conștiente ulterior.”(V. Breban, Dicționar al limbii române contemporane. 1980).

„Subconștientul e o treaptă a conștiinței, cuprinzând reprezentări și impresii care au fost odată în lumina conștiinței și care rămân confuze până la o revenire în sfera conștiinței clare.”(Dicționar de neologisme, Florin Marcu, 1966). „Subconștientul este un termen folosit de psihanaliști pentru a desemna sfera fenomenelor psihice care se desfășoară în afara conștiinței și care au putut fi anterior conștiente sau ar putea deveni ulterior conștiente.” (D.E.X.-1975) etc.

Soția lui Zedac- Arina a murit după ce a născut-o pe Adina; era o durere prea mare. Deci, scriitorul trece dintr-un timp în altul; aceste întâmplări sunt chiar insuportabile-scriitorul a vrut să schimbe timpul, iar apoi după ce a desființat bariera timpului, începe să mărturisească soției sale tot ceea ce gândește și, ulterior povestirile sunt scrise și-într-un jurnal ce va fi citit de Arina.

S-ar putea numi această carte „teoria lui Einstein în acțiune” sau„ subconștientul în acțiune”, suprapunerea temporală, roman în roman, trecerea din trecut în prezent sau viitor, de la vechii daci în zilele noastre, în zilele vechiului Imperiu Roman în care dacii erau luați ca sclavi, puși să lupte ca și gladiatori până la moarte în Colosseum, fiind cum se știe din istorie de la Homer „cei mai viteji dintre traci”. Se știe că subconștientul conține acea scânteie divină din orice om, care e dată de divinitate, care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu și care se va întoarce la moarte tot de unde a plecat-în lumină , da, în lumină!

Într-o perioadă de neliniște interioară a simțit că timpul „se dilata nefiresc” iar sufletul Arinei putea să fie cel din trecut, dar și cel din prezent-„deși lipsise doar trei zile, i se făcuse un dor teribil de Adina, fetița lui”-în drum spre casă „i se derulau imagini din alt timp, demult trecut, totul suprapunându-se și împletindu-se după legi cunoscute doar de subconștientul său.” Ochii fetiței Adina îl impresionează pe Zedac și-i transmit energia dătătoare de viață necesară. A dat timpul înapoi cu trei ani ca să poată fi cu Arina din nou; la București în loc să-și găsească fetița și pe mama lui, o găsește pe Adina-iubita lui; iar restul evenimentelor nu s-ar fi întâmplat, deci visul lui de a se întoarce în timp s-a împlinit; se zice că nu-ți dori prea mult ceva că, s-ar putea să ți se întâmple. Și acum autorul se întreabă dacă e vis sau realitate tot ce i s-a întâmplat în cei trei ani și, continuă să trăiască între vis și realitate-cum zicea Eminescu: „că vis al morții eterne e viața lumii întregi” sau „La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre/ Și umbra unui vis?”

Era un coșmar pe care îl trăia-calculatorul arăta că se află „cu mai bine de trei ani în urma celei în care credea el că s-ar afla” Rațiunea îi spunea că așa ceva nu e posibil și totuși el s-a întors în timp, scopul ascuns, încă nedeslușit de conștient a fost acela de a o salva pe soția lui de la moarte- prin acea operație la inimă și apoi să fie pregătită a da naștere unei ființe. Deci, Divinitatea le-a oferit o nouă șansă.

Se ia ca probabilitate și existența unui univers paralel care din anumite motive s-a intersectat cu cel prezent. De fapt teoria cuantică spune că toate lucrurile sunt conectate, timpul nu există, el este o creație a omului, se poate trăi simultan în timpul pe care-l alegem și că totul e într-o continuă mișcare și schimbare.

Cartea conține lumini și umbre, e scrisă de la A.la Z. în lumina credinței actuale creștine, dar și trecute-a dacilor conduși de Marele Preot și de Zamolxe. Numele femeilor încep cu litera A(Arina, Adina, Andrada-mama lui Zedac) și al bărbaților cu Z –deci de la alfa la omega, începutul și sfârșitul, aș zice prezentul și trecutul , că viitorul nu-l știm… Zedac scapă cu viață de la bătălia cu romanii în care a murit Decebal și se povestește un alt episod în care dacii reușesc să recupereze capul și mâna dreaptă a lui Decebal de la romani în timpul unei lupte minuțios pregătite.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Întoarcerea în timp”de Milian Oros (note de lectură)” →

Olimpia MUREȘAN: Glasul roților de tren…

În ultima perioadă de timp se răspândește ideea că-n satele din Ardeal unde optzeci la sută din populație este de etnie maghiară, ar exista organizații de tineri care ar fi instruiți să disprețuiască poporul român din care fac și ei parte și să găsească orice mijloace pentru a obține autonomia acestor ținuturi. Pentru a combate această propagandă periculoasă, voi relata două întâmplări din viața mea care au avut loc-una înainte de căderea comunismului și instaurarea democrației în 1989 și, alta din zilele noastre respectiv anul 2o18. Iată prima întâmplare:

Pe o stradă din centrul Clujului-în vremea lui Ceaușescu.

-Tu ești Pușa de la gară?

-De la ce gară?

-De la Ulmeni-Sălaj!/- Da, eu sunt!/- Eu sunt Arpad, student la Arhitectură./ Tot aici la Cluj./-Eu sunt la Litere-îmi place să citesc!

Sunt fată de șef de gară, e bine, e rău, câte un pic din fiecare, e bine că pot călători gratis cu permisul de călătorie și e rău că ne mutăm dintr-un loc în altul, de la o stație la alta și-mi pierd prietenii pe care mi-i făceam, pe colegii de clasă etc. Amintirile însă nu le pierd. Când m-am născut eu, atunci și-a luat tata certificatul de șef de gară prin concurs. Deci, eu am fost numai fiica șefului de gară, pe când fratele meu Mihai-cu șase ani mai mare ca mine, a fost și fiu de impiegat de mișcare ceferist.

Profitam de orice ocazie de a călători în dorința mea de-a cunoaște cât mai mulți oameni și cât mai multe locuri, așa că de îndată ce aflam că merge tata-n deplasare la Dej sau la Cluj la Regionala C.F.R.-ului, săream ca arsă și ceream să merg și eu mai ales în vacanțele școlare.

Așa am cunoscut Clujul și Dejul înainte de a fi elevă la Liceul Pedagogic sau studentă la Litere, bineînțeles că nu stăteam la ședință cu tata, ci, mă plimbam prin orașul de pe Someș.

Pentru mine gara C.F.R.-ului și trenurile au făcut parte din viața de zi cu zi, mai fac și acum, locuiesc în casa părinților, acum ei sunt printre stele iar casa se găsește tocmai lângă linia ferată.

Cam așa a fost întâlnirea noastră, după zece ani în care nu ne-am mai văzut. Eram vecini de apartament, gara veche avea două locuințe. În prima stătea șeful de gară cu familia iar în cealaltă locuia impiegatul de mișcare cu familia lui- cu cei doi copii care se numeau Chilo și Arpi sau Arpad cum se mai numea în acte, dar noi ne strigam pe numele mic. Toată ziua ne jucam împreună, băieții băteau mingea iar noi, fetele ne jucam șotron, cine fuge mai repede?, de-a v-ați ascunselea etc. Prietenia dintre noi era perfectă, nu eram preocupați că o familie e de naționalitate maghiară –iar noi eram români, nicidecum; ei învățau de la noi românește- iar noi ungurește. Chiar și acum știu vorbi această limbă deoarece am învățat-o fără să vreau, în timpul jocului, însă îmi pare rău că n-am exersat-o mai târziu ca să-mi îmbogățesc vocabularul. Am exersat franceza și mai ales italiana-fiind admisă la grupă de italiană.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj- la câte un suc și la câte o prăjitură împreună și cu sora lui-fiind și ea studentă, apoi fiecare cu preocupările lui-am revenit la forma de început, nu ne-am mai întâlnit deloc, deși între noi se recrease acea legătură armonioasă de pe vremuri când ne jucam doar și nu ne interesa ziua de mâine. S-a auzit mai târziu că Arpad ar fi intrat în politică în partidul U.D.M.R. și ar fi propus niște schimbări: sper ca aceste schimbări să nu fi fost în detrimentul nostru, al românilor- care am fost prieteni cu ei de mici copii, nu le-am vrut răul și nu i-am urât, ba chiar i-am iubit! Am copilărit cu Arpad, azi e deputat în Parlamentul României, sper ca în amintirea anilor copilăriei -să nu uite prietenia dintre noi și să facă unele greșeli de interpretare luptând împotriva românilor- care sunt buni la suflet, dar nu sunt nici proști și nici mămăligari! Nu mi-ar veni să cred că Arpad ar fi devenit un extremist.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Glasul roților de tren…” →

Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)

Având ca fondator pe poetul Vasile Dan Marchiș, revista aceasta își propune să unească în paginile ei pe toți aceia care iubesc condeiul și vor să comunice; fiind o revistă de cultură, literatură, artă, religie și tradiții.

Ca istorie privind apariția revistei putem aminti că în anul 2010 apare revista „Izvoare Codrene”, (revistă cu rază medie de Cultură, Literatură și Artă -de la Asuaju de Sus la Mireșu Mare și retur prin tot nord-vestul- țării) – am doar numărul 4 din acel an -inițiată și condusă de scriitorul Vasile Dan Marchiș; revista Izvoare Codrene a avut mai multe numere; a revenit în 2019 schimbându-și titlul prin adăugarea cuvântului „chiorene” cu ideea de a cuprinde cât mai mulți colaboratori într-un spațiu geografic mai mare.

Voi continua prin a comunica câteva observații asupra numerelor mai sus amintite; cele două reviste, nr. 16 și 17 fiind număr dublu-stau sub semnul celebrării evenimentului major care a marcat istoria României și anume 1 Decembrie 1918.

Cu gândul la aceste vremuri poetul Radu Botiș remarcă în „articolul „SEMN” apariția cărții „100 de ani la Marea Unire”- carte coordonată de dl. Dr. Teodor Ardelean, lansând și la Ulmeni acest volum omagial.

În cuvântul de început dl. Maxim Morariu-devenit de curând doctor în teologie-aduce laude colectivului de redacție pentru publicistica literară, istorică, etnografică, filozofică sau teologică-oprindu-se asupra preotului cărturar Botiș Radu care împletește calitățile de slujitor al altarului cu cele de mânuitor al condeiului, conducător al revistelor electronice „Glas comun” și „Slova Creștină”.

În recenzia referitoare la „Mărturii năsăudene” carte scrisă de preot Maxim Morariu și recenzată de poetul Radu Botiș-se specifică faptul că „țăranii români din Ardeal, cei din zona Năsăudului au lăsat posterității un adevărat tezaur constând în poezii, balade, bocete sau povestiri privitoare la război.

Scriitorul Ioan Voicu care face parte din Cenaclul Literar „Petre Dulfu” din Satulung e prezent în revistă cu poezii triste și nostalgice. Lipsește însă balada „Rău mă dor ochii, mă dor” devenită șlagăr după ce muzica a fost adaptată textului de Valentin Moldovan-devenind piesă șlagăr național, cântat cu succes de Paul Surugiu &Fuego și Irina Loghin. Redau aceste versuri:

„1. Rău mă dor ochii, mă dor/ De lumina stelelor/ De durerea frunzelor

Refren: Și mă duc și mă tot duc/ Până la izvor sub nuc

Și mă fac și iar mă fac/ Lemn de brad și lemn de fag.

2. Rău mă dor picioarele/ De bătut cărările.

3. Rău mă doare inima,/Că iubești pe altcineva.

4. Unde ai plecat, nu știu/ Dar mi-e sufletul pustiu.

5. Și-am să merg fără să știu/ Dus de dorul meu târziu.”

Făcând o comparație cu baladele scrise de Ion Minulescu „vesele și triste”-cele scrise de Ion Voicu sunt numai triste: exemplific prin „Balada cutremurătoare”: „de unde-n mine atâta chin/ și-atâta ură și pelin/ că n-am fost niciodată salbă/ doar un culegător de iarbă/ pe unde calc, nu e lumină/ doar întunericul de vină/ și mă cutremur printre voi/ cu temătoarele nevoi…”

Se prezintă într-un articol scris de Radu Botiș și Mircea Botiș cartea nou apărută „Lucăcești-file de istorie.” Localitatea reprezintă un colț de lume din țara noastră România, scriitorul și jurnalistul Gelu Dragoș alege descrierea satului natal cu oamenii lui, obiceiurile lor din trecut până-n prezent. E monografia unui sat transilvan din zona Chioar(Cetatea de Piatră)-fiind situată în depresiunea Someșului, având forma unui uriaș ou de struț iar în 1970 datorită așezării sale a fost ferită de inundații, cartea prezintă date despre populație(tabelul)-oameni, școala de ieri și de azi personalități din Lucăcești, natura așezării, rezervația de stejar pedunculat Bavna Fersig, laleaua pestriță-monument al naturii, stârcul cenușiu, moara plutitoare de pe Someș etc. În cuvântul introductiv al cărții primarul comunei Mireșu Mare-Ioan Mătieș recunoscând valoarea acestei cărți pentru lucăceni scria că „patriotismul nu e un merit, ci o datorie de onoare.” –referindu-se la faptul că această monografie e un act de patriotism din partea unui scriitor.

Preotul și scriitorul Radu Botiș prezintă cartea de dezvoltare personală „Arta de a învinge” scrisă de Minodora Ion– o carte care îndeamnă la armonie între oameni și la stimularea imaginației, atât la oamenii simpli, cât și la scriitori, deoarece așa cum zicea Einstein „imaginația e mai importantă decât cunoașterea”-cunoștințele sunt limitate, pe când imaginația nu are limite.

Scriitorul Vasile Bele s-a documentat asupra subiectului „claca” din Chiuzbaia(care seamănă identic cu alte adunări de la țară din zona Codrului-numite „clacă”)-încearcă și reușește să dea o definiție acestui fenomen al satului tradițional românesc; descrie desfășurarea unei astfel de întâlniri unde „clăcașii” sunt oameni veniți la muncă să-l ajute pe un semen de-al lor, benevol, fără a primi bani în schimbul muncii, dar, la nevoie-cel ce-a venit la ajutor-va fi și el ajutat la rândul lui. Astfel se realiza socializarea prin muncă, omul leneș, dar și cel harnic se recunoșteau la clacă. fetele se cunoșteau cu băieții-viitorii pețitori: era și claca „de femei” dar și claca „de bărbați” în funcție de munca ce trebuia îndeplinită(munca la câmp, culesul fructelor, adusul lemnelor din pădure, crăpatul lor). Claca are puncte comune cu o șezătoare, participă băieți și fete care socializează, spun povești, zicători, întâmplări. Din zestrea strămoșească s-a scos la lumină acest obicei, el perpetuează valorile spirituale ale oamenilor satului. Acestea sunt tradițiile autentice, acesta e poporul românesc, sunt obiceiurile pe care le-au învățat de la moșii și strămoșii noștri. În acest fel avem o identitate distinctă, etnică, culturală și lingvistică.

Frații Mircea și Radu Botiș aduc o apreciere realistă și bine primită cărții scrise de Angela Monica Jucan cu titlul „Înstelatul Finteuș” carte în care se spune că acest cor bărbătesc de-o vârstă cu Marea Unire a repurtat succese răsunătoare pretutindeni prin repertoriul său de cântece patriotice-care au fost interpretate nu numai la noi în țară ci și peste hotare unde se găsesc români realizând „ păstrarea nealterată a identității naționale și ducând mai departe cu mândrie „cântul neamului nost”.

Vasile Hatoș scrie o„ Incursiune în poeziile și poemele lui Radu Botiș” afirmând că poeziile autorului reflectă stările sufletești care sunt în căutarea credinței adevărate”, spiritul este pur, ca a unui copil- Iar poezia lui Radu Botiș atinge stări mistice. Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)” →

Olimpia MUREȘAN: Ciocârlia

„Lie, Lie-ciocârlie/ Primăverii ești solie/ Cerurilor, bucurie/ Plugarilor, veselie/ Lumii-ntregi minunăție/ Tot rotind, mărunt cântând/ De pe lunci, de pe ogoare/ Urci în soare/ Amețești de înălțime/ De lumina/ Cea prea tare/ Săgetată,/ Fulgerată/ Cazi prin vânt/ Vâjîind/ Iar pe pământ/ Bulgăraș/ Cât pumnul meu/ Aldui-te-ar Dumnezeu!”-(Popular)

Lie, Lie,/ Ciocârlie, /Zbori în soare/ Cântătoare/ Și revină/ Din lumină/ Pe pământ/ Cu dulce cânt.

Ciocârlia este o pasăre călătoare care pleacă toamna spre alte zări mai primitoare și mai calde; când se întoarce primăvara la noi își începe cântecul zburând spre înălțimile celeste. Ciocârliile cântărețe sunt mici, se rotesc prin aer, vestind anotimpul dulce al primăverii. Ea este singura pasăre cântătoare care nu se așează pe o ramură să cânte sau pe pământ cum face pitpalacul, ci, cântă numai în văzduh, înălțându-se spre soare. Ea zboară prin aer drept spre soare-alergând în cercuri tot mai mici, cântându-și cântecul până când obosește, atunci dintr-o dată se hotărăște să se întoarcă de la acea înălțime- fiind și afectată de lumina prea puternică a soarelui.

„Crește, crește iarba verde/ Ciocârlia-n nori se pierde/ Haideți s-ascultăm, copii/ Al ei cântec din câmpii!”

Trilul ciocârliei este frumos pentru noi cei ce-l ascultăm, dar nu știm dacă ea este conștientă de acest lucru, probabil nu știe ce e frumusețea, muzica, poezia extazul etc. Viața este un miracol, dimineața când soarele este pe cale să răsară, apare cântecul ciocârliei, copacii dansează în adierea vântului, toți așteaptă să apară soarele la orizont ca să se bucure împreună, e o nouă zi, o nouă renaștere, un cântec de bun venit.

Marele compozitor național G. Enescu a topit motive muzicale folclorice românești într-un aliaj superb(sârbe, hore, doine)incluzând melodia „ciocârliei” în Rapsodia Română.

Omul de teatru și artistul Radu Beligan scria într-o intervenție că: „omul de artă nu-i făcut să reproducă umil realitatea, ci să asigure prin creațiile lui un sistem de mărturisiri și taine, apt să întrețină un continuu proces de cunoaștere a lumii, iar autorul lor trebuie să devină unul din factorii determinanți în istoria spiritului.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Ciocârlia” →

Olimpia MUREȘAN: PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – AN NOU 2020

1 IANUARIE – „Întreită sărbătoare

„Tăierea împrejur a Pruncului Iisus”: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele IISUS, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21). În evreieşte numele său este Iehoşua– prescurtat Ieşua– care se tâlcuieşte „Dumnezeu mântuieşte” sau „Dumnezeu este mântuirea„, ori simplu. „Mântuitorul„. În greceşte a fost redat sub forma „IISUS„. Dar acest nume apare de regulă alături de cel de „HRISTOS”, termen grecesc, care este traducerea ebraicului „Maşiah” adică „MESIA” sau „Unsul lui Dumnezeu„. Acest nume complet, de „Iisus Hristos„, apare chiar în primul verset al Noului Testament (Matei 1, 1), înţelegând prin el pe „Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Întemeietorul Bisericii şi propoveduitorul credinţei creştine„. De la numele grecesc Hristos, s-a dat pentru prima dată, ucenicilor sau adepţilor noii credinţe din Antiohia Siriei, numele de „CREŞTIN” – din greceşte „hristianos” (Fapte 11,26). Acest nume de creştin îl purtăm şi noi toţi care am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi.

„Sfîntul VASILE CEL MARE „(330 -1ianuarie 379), a trăit pe vremea Sfântului şi marelui Împărat Constantin cel Mare. S-a născut în Pont şi a fost unul din marii învăţaţi ai Bisericii creştine din veacul al IV-lea. A fost arhiepiscop, considerat Doctor al Bisericii, şi unul din cei patru doctori răsăriteni, alături de Grigore de Nazians (Teologul) şi Sf. Ioan Gură de Aur. El s-a bucurat de mic de o educaţie aleasă de la mama sa Emilia şi bunica Macrina. A făcut studii strălucite de filosofie la Cezarea, Constantinopol şi Atena. Cu timpul s-a retras la mănăstire iar în anul 370, a fost ales arhiepiscop până în anul 379 la moartea sa. Rămâne în istoria Bisericii prin opera teologică, el fiind autorul unei Sfinte Liturghii care se oficiază de 10 ori pe an. A scris lucrări memorabile ca : „Despre Duhul Sfânt”, „Hexaimeron”, „Omilii la Psalmi„, şi o vastă operă împotriva arianismului. Are o impresionantă operă de asistenţă socială, instituind azile pentru bătrâni, spitale, cantine pentru săraci, case pentru primirea străinilor- toate cunoscute sub numele de „VASILIADE”. Toate acestea şi multe altele, a făcut din el o personalitate puternică, încât şi azi după 2 milenii mulţi creştini, biserici, schituri şi mănăstiri îi poartă numele.

„RUGĂCIUNE PENTRU ANUL NOU 2020″ : Doamne Isuse Hristoase, Te rugăm pomeneşte în noul an 2020, poporul nostru românesc dreptcredincios, pe toţi aceia care aduc roade şi fac bine în Sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci; Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri; dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice… Cămările lor le umple de tot binele; căsniciile lor în pace şi întru iubire le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţele le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţ îi adună, pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i împreună cu Sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică. Pe cei bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, călătoreşte; văduvelor le ajută, pe cei bolnavi îi tămăduieşte. Adu-ţi aminte Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de necaz, nevoi şi strâmtorare. Adu-ţi aminte Doamne de cei ce au trebuinţă şi de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc şi de cei ce ne-au poruncit nouă, nevrednicilor să ne rugăm pentru dânşii. Adu-ţi aminte Doamne Dumnezeul nostru şi de POPORUL NOSTRU ROMÂNESC, şi peste toţi varsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire” AMIN!

„LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI!” tuturor ROMÂNILOR, indiferent de etnie sau religie; „LA MULŢI ANI FERICIŢI!” tuturor, care poartă numele marelui Sfântului Vasile, cu toate derivatele aferente. Un „adagio” pentru FRAŢII ARDELENI, de a fi cu „mare luare aminte la pământul sfânt”, de a nu fi batjocorit şi… de a fi demni de cei care s-au jertfit pentru el şi pentru noi, şi să nu uite predicţia „Sfântului Ardealului”… „CINE ARE MINTE, SĂ IA AMINTE!”

Cu dragoste creștinească,

PROF. OLIMPIA MUREȘAN , L.S.R.Maramureș

PĂRINTELE ILIE BUCUR SĂRMĂȘANUL, MUREȘ

Olimpia MUREȘAN: Notre-Dame

Luni, 15 aprilie 2019 e prima zi din Săptamâna Mare la catolici. În catedrala Notre-Dame, slujba începuse de cinci minute când, la ora 18h20 sirena de alarmă incendiu se declanșează pentru prima oară. Alarmă falsă ?

Enoriașii nu-și închipuiau ce se va întâmpla. Responsabilii de securitate incendiu nu găsesc nimic. Slujba reîncepe. 30 de minute mai târziu, o a doua alarmă și un miros de fum nu lasă nicio îndoială celor prezenti : biserica arde !

Lumea se îmbulzeste către ieșire. La baza sageții catedralei sunt vizibile flăcările.

Ajung și primii pompieri care, repede depășiți de situație, cer întăriri. Prima echipă încearcă să intre lateral pe scări ca să studieze imaginea incendiului și să vadă de unde să înceapă stingerea. A doua echipă intră înăuntrul catedralei și salvează coroana de spini a lui Iisus, o duc la Primărie care se află la 700 metri de catedrală, Această coroană e scoasă o dată pe an în biserică pentru a fi văzută de credincioși, Sunt mobilizate 60 de brigăzi de pompieri din Paris, căldura e mare, peste 150 grade celsius și e un fum galben, toxic ca-n scrierile lui Dante Alighieri, pompierii își fac un plan de acțiune, se iau imagini din avion pentru a se lua cele mai bune soluții de intervenție. Nu se stropește cu apă de sus pentru a nu se afecta structura catedralei. Statuile celor 12 apostoli fuseseră luate înainte de incendiu. Focul s-a întins și datorită vântului care sufla din spatele clădirii.

Pe malul Senei parizienii filmează și fotografiază conștientizând catastrofa, mulți sunt cu lacrimi în ochi văzând cum catedrala Notre Dame a luat foc, acel edificiu care a supraviețuit nazismului să se facă scrum după 856 ani de istorie ?-era ceva incredibil !

La 19h50 vârful catedralei cu acoperișul de plumb adică 500 de tone de lemn și 200 de tone de plumb, se prăbușesc. Acoperișul din lemn de stejar original din secolele 12 si 13 e mistuit la rândul său de flăcări. Echivalentul a 20 de hectare de pădure a fost folosit pentru construcția acestuia.

Intervenția pompierilor oprește propagarea focului către turnul de nord al catedralei. După 15 ore de la declanșare, incendiul e stins în totalitate. Pagubele sunt incalculabile având în vedere importanța bisericii în patrimoniul umanității : un simbol istoric uriaș !

Vârful edificiului e contruit în secolul 19 sub indicațiile arhitectului Viollet-le Duc. La începutul secolului 19, catedrala e într-o stare jalnică. În perioada revoluției declanșată în 1789, biserica e devastată. Statuile regilor iudei de pe fațadă sunt sfarâmate și folosite ca material de construcție. În 1977, în urma unor lucrări de renovare, sunt găsite întâmplător 21 din cele 28 de capete originale ale statuilor respective. Tezaurul catedralei e jefuit iar biserica devine templu al națiunii.

Următoarea etapă e transformarea sa în depozit de vin pentru armată. Într-un fel, această utilizare împedică distrugerea catedralei.

Napoleon înapoiază Notre-Dame bisericii catolice și se încoronează împărat în 1804. Pentru ocazie, biserica e zugrăvită în alb și decorată în stil templu greco-roman.

După restaurarea monarhei, edificiul religios biserica e într-o stare jalnică. Se intenționează chiar demolarea sa. Salvarea vine din partea marelui romantic Victor Hugo, mare pasionat de istorie veche. Romanul său, Notre Dame de Paris, are un succes răsunător și readuce în atenția opiniei publice, importanța catedralei pentru patrimoniul istoric.

Catolici, laici si monarhiști se mobilizează pentru salvarea sa. Statul va debloca o parte din fondurile necesare restaurării. Romanul lui Hugo apare în 1831 iar lucrările se vor întinde pe perioada 1845- 1864, cu întreruperi cauzate de lipsa de bani.

Eugene Viollet-le-Duc va da catedralei forma sa actuală. Decorațiunile exterioare sunt reconstituite minuțios. Aproape 200 de statui sunt fabricate și instalate. Pe fațadă, monstrii din înălțime sunt invenții ale arhitectului. Vârful catedralei împreună cu statuile provin tot din secolul 19.

De fapt, marea reușită în renovarea edificiului o constituie partea sculpturală exterioară.

Nu e prima dată când biserica e modificată. Prima piatra e pusă, conform traditței, de către papa Alexandru al III lea în prezența regelui Luis VIII. Pe locul ales exista deja o biserică în stil romanic și înaintea ei se afla un templu închinat lui Jupiter. În secolul 19 e descoperită sub podeaua bisericii o coloana votivă dedicată lui Jupiter din vremea împăratului Tiberiu.

Construcția catedralei se întinde de-a lungul a două secole. Ulterior sunt făcute modificări și amenajări. Unele elemente originale( jubar, gargouile, vitralii) sunt distruse și refăcute în funcție de gusturile artistice ale diferitelor epoci.

În incendiu turla cade în catedrală unde era corul și altarul iar orga rămâne intactă ; după acest incident a început lupta cu flăcările care a durat aproximativ șapte ore, pompierii sunt considerați eroi, ei și-au făcut doar datoria.

Cauzele incendiului

Diferite speculații circulă în legătură cu cauzele incendiului. Teza oficială susține cauze accidentale și proasta funcționare a dispozitivului de detectare a incendiilor. După unii specialisti e imposibil. Aparatura electrică e interzisă sub acoperiș și stejarul vechi de sute de ani nu arde cu ușurința. Adică : un simplu scurt -circuit nu putea declanșa asemenea incendiu.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Notre-Dame” →

Olimpia MUREȘAN: Privighetoarea

(Continuare prin cântec)

„Veniți, privighetoarea cântă/ Și liliacul a înflorit!”-cântă minunat Mirabela Dauer! –

-De ce crezi că a ales dintre toate păsările pe privighetoare? Mă întreabă nepoțelul!

-Pentru că ea este o pasăre secretoasă , mai mult auzită, decât văzută, cântecul masculului

deoarece numai el cântă, e variat ca sunete și în timp, plăcut la auz-dar greu de redat în cuvinte.

E, totuși ușor de recunoscut, nu se confundă cu al altor păsări. Marele Beethoven a încercat în „Simfonia pastorală ” să redea prin muzică câteva note din cântecul privighetoarei ce erau triluri înalte, în popor se zice că „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”.

-Dar de ce cântă privighetoarea mascul? Povestea, povestea- sunt numai ochi și urechi!

-Da, o să-ți spun ca și altă dată o poveste adevărată despre această pasăre mititică. M-am întrebat și eu de multe ori de ce cântă așa de frumos și cine-i învață să cânte. Atunci am luat legătura cu un ornitolog(acel specialist care se ocupă mai mult cu studiul vieții păsărilor) și am organizat să facem un experiment. Iată ce-am făcut:

Prima dată am observat aceste păsări, atât pe mascul, cât și pe femelă. Am format o echipă și ne-am pus întrebarea de ce tatăl de privighetoare cântă zi și noapte, de ce nu ajunge să cânte numai ziua? Am căutat cuibul cu puișorii și am luat cu noi din cuib trei dintre puii masculi, i-am dus acasă, i-am îngrijit, le-am dat să mănânce; după trei săptămâni i-am adus din nou în cuibul lor și, de atunci am reînceput să-i urmărim. Au crescut și ei alături de ceilalți frați și a venit timpul șă părăsească cuibul, au devenit maturi, puteau să-și poarte singuri de grijă. Cei trei pui care au crescut fără tată nu știau să cânte, scoteau niște țipete stridente care speriau păsările din jur. Chiar și femelele s-au speriat și au plecat, deci nu se mai puteau forma perechi cu acești masculi care, de altfel, trebuiau să cânte frumos cântecul învățat de la tatăl lor în primele săptămâni de viață. N-au format cuiburi, n-au avut urmași din partea lor.

Uite așa, acel animal mărunt, cu capul mic și un creier minuscul parcă știa că: am doar trei săptămâni pentru a implanta în capul puilor mei acele melodii minunate, care erau necesare pentru perpetuarea speciei, deci pentru viitorul lor: masculul cântă neîncetat după apariția puișorilor, până la epuizare-zi și noapte și numai după aceea le dă drumul în lume, ca să formeze perechi noi, să construiască alte cuiburi noi, să depună ouă, și vine generația nouă, deci există continuitate!

În mâinile noastre, ale părinților se găsesc copiii noștri cel puțin până la 18 ani; oare ce ați reușit să le transmiteți copiilor voștri, ce ați reușit să le implantați în inimile lor?

Luați seama de la păsări! Cum cântă părintele puilor, fără încetare melodia supraviețuirii speciei!

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Privighetoarea” →

Olimpia MUREȘAN: Povestea vulturului

-Bunică, spune-mi te rog povestea cu vulturul!

-Vrei să știi cum trăiesc acele păsări mari?

-Da, vreau să știu totul despre vulturi!

Ascultă atunci povestea mea:

-Era odată un vultur mare care trăia într-o pădure pe o stâncă-unde deocamdată era singur; ca el erau și alți vulturi care-și aveau cuiburile pe stânci, la înălțime. Să știi că vulturii zboară la înălțime plutind fără efort peste dealuri și munți înalți, în așa fel încât îi pierzi din vedere, nu-i mai vezi; dorm și ei noaptea iar dimineața când îi prinde foamea, pleacă la vânat, mănâncă și mortăciuni fiind astfel sanitarii pădurilor-ca și corbii.

Vulturul nostru-despre care vreau să-ți povestesc era bătrân, tare bătrân, de fapt el avea cincizeci de ani, nu mai putea vâna, ghearele i se tociseră, cu ciocul nu putea prinde păsări mici, i se tocise și ciocul; avea două alternative-să moară de foame sau să întinerească pentru a putea mânca din nou.

-Ce crezi că va alege?

-Să trăiască, bineînțeles!

-S-a hotărât să întinerească, dar pentru aceasta trebuia să muncească; mai întâi a început să-și lovească ciocul de stânci-cu putere din ce în ce mai mare –până când acesta a căzut. A așteptat apoi să-i crească alt cioc încovoiat; a pornit apoi la a doua luptă-cu ciocul lui își smulgea câte o gheară, îl durea rău de tot, dar n-avea încotro dacă voia să trăiască. După o perioadă mai lungă de timp, ghearele au început să se refacă, să fie încovoiate și numai bune de sfâșiat prada. De îndată porni vulturul neînfricat și nemilos să-și caute de mâncare, știind că-n tot acest timp până i-a crescut ciocul și ghearele a ținut „post negru”.

-Ce-i acela post negru, bunică?

-N-a mâncat nimic, nu avea cioc și nici gheare! Dar despre post o să-ți povestesc altă dată.

Prima dată a zburat cu aripile lui mari spre un lac cu apă rece și limpede ca cristalul, a băut foarte multă apă fiindcă se deshidratase, apoi mai târziu a pornit la vânătoare și, în sfârșit, când soarele mergea la culcare- a plecat și vulturul nostru spre stânca cea înaltă. De atunci a mai trăit vreo douăzeci de ani. Și uite așa vulturul a trăit șaptezeci de ani în total.

Dacă nu ți-e somn o să-ți povestesc cum acest vultur s-a întâlnit cu vulturița și cum au avut puișori.

Vulturoaica își alege tatăl pentru puii ei. Ea rupe dintr-un copac o crenguță, zboară la înălțime cu ea și învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai mici îi atrage pe masculi spre ea. Atunci, lasă să cadă crenguța și acel vultur care o prinde mai repede și i-o înapoiază, va fi ales ca tată. Vulturița aruncă crenguța de mai multe ori- iar vulturul o prinde și i-o dă în cioc. Femela îl alege și se împerechează cu el. Își aleg o stâncă amândoi unde construiesc un cuib din crengi și pene de pe corpul lor. Acum cuibul e moale și cald, femela vultur depune ouăle, le clocește și le îngrijește până ies puii. Fiind mici și neajutorați-puișorii sunt protejați de părinți fiind ținuți sub aripile lor până se vor întări și vor fi mai puternici. Vulturii îi feresc de ploaie, de vântul puternic, de soarele prea călduros, le aduc apă și mâncare până când observă că aceste lucruri le-ar putea face singuri; atunci ei vor schimba tactica; tatăl scutură cuibul, din el cad penele, rămân doar ramurile care nu mai țin de cald puilor, cuibul e dur și incomod, puii nu știu ce s-a întâmplat; până acum primeau totul de-a gata, nu mai e nici confortul…Mama se duce după mâncare, prinde un pește-vine la cuib, dar nu-l dă puilor, ci stă la vreo șase metri de cuib mâncând peștele ca să o vadă puii; aceștia nu știu ce se întâmplă. Puișorii încep să strige, să se miște, să facă zgomot pentru a atrage atenția…

-Ce să facă? Ce să facă? Dacă mai stau în cuib vor muri de foame…Într-un târziu înțeleg că trebuie să părăsească cuibul; acum intră în scenă tatăl ales de vulturoaică.

Puii sunt fricoși, n-au mai părăsit cuibul niciodată, sunt nesiguri, se uită împrejur, cuibul e neîncăpător, ei au crescut, părinții nu le mai poartă grija, ce se întâmplă cu ei, primul pui își ia avânt și părăsește cuibul, se leagănă-n vânt….dar tatăl e vigilent, îl prinde din zbor și-l duce la loc în cuib, și tot așa cu fiecare pui în parte-e prins de tată-cum odinioară prinsese crenguța…. Pentru a-i învăța să zboare. Când realizează că părinții nu mai au grijă de ei-vor continua zborul curajoși și susținuți de vulturul tată. De-acum își vor găsi mâncarea singuri. Pentru a-i învăța să zboare uneori și mama îi împinge jos din cuib în speranța că nu se vor prăbuși, ci vor zbura.

Și să mai spună cineva că animalele nu au emoții și suflet?-că au doar instincte și impulsuri?

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Povestea vulturului” →

Olimpia MUREȘAN: Povestiri din Țara Codrului

PINTEA

Grigore Viteazul-faimosul haiduc

„Istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!”

Multe sunt legendele și multe s-au povestit despre Pintea cel Viteaz-haiducul maramureșean refugiat în munți pentru a face dreptate celor asupriți.

Se zice pe la noi pe la Remeți pe Someș-comuna Mireșul Mare Maramureș:

-Hai la Fântâna Pintii!

-Hai la cules de ciuperci pe Dealu Pintii!

-Hai după piatră de construcție de pe Pârâul Pintii!

Iată încă o legendă care merită amintită!

Povesteau bunicii și străbunicii Mariei lui Todoruț întâmplarea din pădure la care această a fost părtașă. Pe atunci nu era televizor, se mândreau oamenii locului povestind întâmplări adevărate din trecutul localității, cu faptul că și pe acolo l-au purtat pașii pe acel viteaz Pintea care și-a lăsat amprenta asupra denumirii dealului, al pârâului și a fântânii.

Poveștile au circulat din gură în gură, mai ales în timpul șezătorilor unde se torcea din fuiorul de cânepă pentru a confecționa hainele de care aveau nevoie familiile. Astfel s-a conturat înc-o poveste despre viteaz și ascunzătorile lui.

Într-o zi Maria lui Todoruț pleacă-n pădure după phtitoi (ciuperci). Însetată fiind și obosită se oprește la o fântână de izvor să-și potolească setea. Uimită și speriată în același timp că mai vede pe cineva în pădure la o fântână-se apropie și-l întreabă:

-Cred că nu ești de pe la noi, ce vânt te aduce pe aici? Sper că nu ești vreun om rău?

Pintea i-a răspuns:

Nu sunt om rău pentru oameni buni, dar sunt om rău pentru oameni răi!

Zise Maria:

Am mai „auzât” eu de-un om care stătea ascuns prin păduri, cred că nu-i hi(fi)dumneata Pintea?

Ba, ai gâcit(ghicit), chiar eu sunt, Pintea cel vestit de care ai auzât. Da, ce-ai auzât de mine?

Am auzât că vor să te prindă și să te pedepsească pentru faptele tale. Dar, acei oameni răi nu cred că s-au gândit să caute pe aici, printre aceste dealuri și văi. Și-apoi îi mai spuse:

Vino, mai târziu, spre seară și-ți vom da și noi ceva de-ale gurii fără a spune nimănui.

De frică să nu-i facă vreun rău, nefiind sigură de adevărul vorbelor străinului îi promite ajutor în alimente pentru a supraviețui în munți ca să-și îndeplinească planul și să-i salveze de la sărăcie pe amărâții de țărani români.

Întâmplarea se repetă la aceeași fântână și cu alte persoane la alte intervale de timp, erau persoane care umblau prin pădure după lemne de foc.

Vestea a mers prin sat, dar nu la orișicine- numai la oamenii de bună credință, ca să nu fie cineva care să-l pârască la stăpânire cum că el se ascunde în această zonă.

Așa a rămas în amintirea oamenilor din Remeți pe Someș, comuna Mireșul Mare un luptător cu nume Pintea Viteazul-adăpostit de dealuri, stânci, pâraie-locuri minunate și binecuvântate unde a fost ferit de ochiul dușmanului.

Mai târziu a ajuns viteazul nostru în Munții Gutâi, în Maramureșul istoric-unde l-au prins și l-au împușcat.

Dealul, fântâna și pârâul întâlnirilor cu Pintea îi poartă și astăzi numele în semn de recunoștință pentru faptele bune pe care le-a făcut acest luptător în favoarea țăranilor săraci din acele locuri.

Faptul că aceste denumiri s-au păstrat în memoria colectivă a locului-arată că acest haiduc, luptător pentru dreptate n-a fost uitat și chiar mai mult, el a fost apreciat de atunci și până-n zilele noastre.

DEMISIA

Abia sosit acasă dis-de dimineață își aruncă treningul pe primul scaun și se lungi pe canapeaua din bucătărie și…dus a fost în lumea viselor. Îl trezi doar vocea Auricăi –soția lui, care-i spuse că e chemat de urgență la șefă.

-De ce mă cheamă? întrebă Vasile-din ce în ce mai nedumerit.

-Pe la doamna Valeria Cinteze mă duc numai atunci când iau salarul lunar. O fi ceva deosebit, ceva ce mintea mea nu poate cuprinde în aceste circumstanțe!

Zis și făcut, se-mbrăcă în grabă și pleacă la centru. Acolo i se înmânează de către contabila de la C.A.P. o foaie în care e specificată demisia lui din funcția de paznic de noapte la sere.

Citind-o, Vasile se-ntreba mereu cum și de ce a ajuns în această situație de neconceput și de neacceptat la prima vedere. Care o fi cauza? Avea două fetițe de crescut; era membru în C.A.P-ul comunei unde lucra terenul agricol comun împreună cu toată familia. Și, când se vedeau patru sau cinci oameni pe tarla, lucrul nu era greu și se termina la timp. Avea și acea parcelă dată-n folosință de C.A.P.-ca să poată și el ține o pasăre sau un porc de Crăciun. Era destul de mulțumit, familie iubitoare, masa era masă, de lucru nu se sfiau, erau harnici și săritori la muncă cu toții din familie, cum se zice erau învățași cu munca și cu dragostea de Dumnezeu, unde e dragoste-n familie și față de muncă toate se rezolvă ușor și bine.

Și-acum stând în fața contabilei, Vasile al nostru făcea fețe-fețe, fiind tare nedumerit.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Povestiri din Țara Codrului” →