(Continuare prin cântec)
„Veniți, privighetoarea cântă/ Și liliacul a înflorit!”-cântă minunat Mirabela Dauer! –
-De ce crezi că a ales dintre toate păsările pe privighetoare? Mă întreabă nepoțelul!
-Pentru că ea este o pasăre secretoasă , mai mult auzită, decât văzută, cântecul masculului
deoarece numai el cântă, e variat ca sunete și în timp, plăcut la auz-dar greu de redat în cuvinte.
E, totuși ușor de recunoscut, nu se confundă cu al altor păsări. Marele Beethoven a încercat în „Simfonia pastorală ” să redea prin muzică câteva note din cântecul privighetoarei ce erau triluri înalte, în popor se zice că „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”.
-Dar de ce cântă privighetoarea mascul? Povestea, povestea- sunt numai ochi și urechi!
-Da, o să-ți spun ca și altă dată o poveste adevărată despre această pasăre mititică. M-am întrebat și eu de multe ori de ce cântă așa de frumos și cine-i învață să cânte. Atunci am luat legătura cu un ornitolog(acel specialist care se ocupă mai mult cu studiul vieții păsărilor) și am organizat să facem un experiment. Iată ce-am făcut:
Prima dată am observat aceste păsări, atât pe mascul, cât și pe femelă. Am format o echipă și ne-am pus întrebarea de ce tatăl de privighetoare cântă zi și noapte, de ce nu ajunge să cânte numai ziua? Am căutat cuibul cu puișorii și am luat cu noi din cuib trei dintre puii masculi, i-am dus acasă, i-am îngrijit, le-am dat să mănânce; după trei săptămâni i-am adus din nou în cuibul lor și, de atunci am reînceput să-i urmărim. Au crescut și ei alături de ceilalți frați și a venit timpul șă părăsească cuibul, au devenit maturi, puteau să-și poarte singuri de grijă. Cei trei pui care au crescut fără tată nu știau să cânte, scoteau niște țipete stridente care speriau păsările din jur. Chiar și femelele s-au speriat și au plecat, deci nu se mai puteau forma perechi cu acești masculi care, de altfel, trebuiau să cânte frumos cântecul învățat de la tatăl lor în primele săptămâni de viață. N-au format cuiburi, n-au avut urmași din partea lor.
Uite așa, acel animal mărunt, cu capul mic și un creier minuscul parcă știa că: am doar trei săptămâni pentru a implanta în capul puilor mei acele melodii minunate, care erau necesare pentru perpetuarea speciei, deci pentru viitorul lor: masculul cântă neîncetat după apariția puișorilor, până la epuizare-zi și noapte și numai după aceea le dă drumul în lume, ca să formeze perechi noi, să construiască alte cuiburi noi, să depună ouă, și vine generația nouă, deci există continuitate!
În mâinile noastre, ale părinților se găsesc copiii noștri cel puțin până la 18 ani; oare ce ați reușit să le transmiteți copiilor voștri, ce ați reușit să le implantați în inimile lor?
Luați seama de la păsări! Cum cântă părintele puilor, fără încetare melodia supraviețuirii speciei!
Citim mereu și ni se spune că animalele sunt inconștiente, că trăiesc numai în prezent, nu în trecut și nici în viitor. Dar, Doamne, tot ce fac în prezent nu devine și trecut, cuibul berzei spre exemplu e folosit de viitoarea generație care se întoarce la el de peste mări și țări-la același cuib al părinților; când revin la vechiul cuib sunt inconștiente? sau gândesc acest lucru?
Cântecul privighetorii se transmite de la o generație la alta dacă este auzit de puișori pe când aceștia sunt încă mici, Tot așa este și în cazul oamenilor, cei „șapte ani de acasă ” îi marchează pentru totdeauna în viața viitoare de adolescent, om matur etc- pentru că în față a existat un exemplu bun de urmat.
-Deci, de ce cântă privighetoarea?
În lumea păsărilor ea are o conduită inteligentă, își construiește cuibul pentru puii ce-o să-i iasă din ouă, ea nu trăiește doar pentru prezent, ci și pentru viitor, își hrănește puii până se fac mari, îi învață să cânte așa cum cântă pasărea tată, că unele își însușesc mai bine cântecul, altele mai puțin-astfel că de la un crâng la altul nu sunt identice concertele.
Se scria pe Internet o povestioară cu o privighetoare care era hrănită de un călugăr în fiecare zi; iar privighetoarea drept mulțumire emite niște triluri minunate fiind așezată pe mâna călugărului, fiind liberă, nefiind constrânsă ca să facă acest lucru. Cred că această pasăre, deși e atât de mică și are un creier mic, are o memorie destul de bună-deoarece ori de câte ori are nevoie de hrană știe unde o găsește. În timp ce-și însușesc cântecul speciei lor, are loc la aceste păsări formarea de noi neuroni, păsările care sunt cântătoare au 50 de gene în relație cu această capacitate.
Așa cum scrie neurologul cercetător D.C. Dulcan: „Păsările trăiesc plăcerea de a cânta, de vreme ce sunt eliberați în același timp hormonii generatori de plăcere- dopamina și endorfinele.”
———————————
Olimpia MUREȘAN
Baia Mare, Maramureș