Când anul 2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri), o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…” (proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat „Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.

Sursele de inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii, cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Deşi imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici, părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate cerneala din papirusul  povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei, cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi neguri”. (În dor de ducă)

Stilul scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii, observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor cu privire la fapte, situaţii, personaje…

Limba literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un „meşter” talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii, pentru că „Vorbea bunicul despre  grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.” (Bunicul Grigore)

Proza din această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…

Minunate descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie, zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea. N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)

Pe firul arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei  Brânduşa, care a jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi  farmecul studenţiei aduc aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.

Cartea are şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în care  doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl, învăţător a înaintaşilor din familie.

Revenirea, reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului, venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt, acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din România în scrierile lor.

Scriitoarea ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge, declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee, autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se poate să nu fii mândră de ei.

Meticulozitatea autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi,  sate cu semnificaţie profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la sat”.

Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei,  fiică de învăţători, admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură, plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.

Sărbătorile din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare. Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă, cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.

Naraţiunea evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se complice cu lucruri importante, însă  relaţiile dintre oameni nu ajungeau la conflicte ireconciliabile.

„Amintiri, portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.

Mesajul Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de import, pentru că am devenit nişte snobi, iar   snobismul manifestându-se astăzi ca un sport de masă.

Aducând în atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei: „Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului, veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.

——————————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

10 august, 2018