Armata rusă a încercat în două rânduri să ocupe Plevna, mai întâi, la 8/20 iulie, unde se instalase deja Osman Paşa cu circa 35.000 de oameni, veniţi aici de la Vidin. Având nevoie de noi trupe, marele duce ceruse principelui Carol să îngăduie diviziei 4 trecerea peste Dunăre, apoi, şi la ,,insistenţele personale ale împăratului”, acesta a dispus ca o brigadă de infanterie şi una de cavalerie să treacă Dunărea pentru a prelua Nicopole şi a coopera cu armata rusă. Această primă trecere a fost efectuată la 16/28 iulie. După două zile, la 18/30 iulie, trupele ruse au angajat o nouă luptă pentru ocuparea Plevnei, dar au fost respinşi din nou cu mari pierderi, turcii transformaseră cetatea într-o fortăreaţă şi au adus noi forţe. La Plevna, formidabil întărită, de marele general Osman Paşa, nu era numai un ,,insucces” trecător, ,,ci ameninţarea unei catastrofe, cu toate consecinţele…pentru România însăşi”.

  După această nouă înfrângere, la Plevna, s-a produs panică în rândul trupelor ruse, care se retrăgeau în dezordine spre podul de la Zimnicea şi ţarul însuşi se pregătea de plecare. La 19/31 iulie 1877, în notele sale, Carol consemna că Brătianu se pronunţa pentru o acţiune completă dincolo de Dunăre, numai astfel putând fi înlăturată primejdia ce ameninţa România însăşi. Situaţia critică a armatei ruse în Balcani a silit guvernul imperial să mobilizeze noi forţe militare şi să solicite ajutorul urgent al întregii armate române, singura disponibilă pentru a opri o eventuală învăluire. În acest context dramatic, la 19/31 iulie 1877, marele duce Nicolae expedia principelui Carol, în limba franceză, următoarea telegramă: ,,Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

  Solicitarea militară rusă fiind extrem de urgentă, au fost trimise dincolo de Dunăre restul trupelor diviziei 4 române. În urma altor telegrame trimise de  Nicolae, din 9/21 august şi 19/31 august, şi după tratative între cele două guverne şi între împărat şi principe, din 16/28 şi 17/29 august, grosul armatei române a trecut Dunărea, la 20 august/1 septembrie 1877, pe podul improvizat de la Siliştioara, lângă Corabia, luând poziţie de luptă alături de armata rusă în faţa fortificaţiilor Plevnei. Pentru a răspunde solicitării ruse, la 23 iulie/4 august, prin ordinul nr. 38, fusese constituită Armata de operaţii, sub comanda generalului Al. Cernat, alcătuită din diviziile 3 şi 4 infanterie şi divizia de rezervă, în total 41 batalioane, 32 escadroane, 18 baterii de artilerie, 5 companii de geniu şi pontonieri, cu un efectiv de 43.414 oameni, 7.170 cai şi 110 tunuri.

   Pentru acoperirea frontierei între Calafat şi Turnu Măgurele, s-a constituit Corpul de observaţie, sub comanda generalului Gh. Lupu, alcătuit din 10 batalioane, 8 escadroane, 11 baterii de artilerie, cu un efectiv de 11.380 oameni, 1.350 cai şi 74 de tunuri, fiind concentrate şi miliţiile din Oltenia, sub comanda generalului N. Haralambie. În urma tratativelor purtate la Gorni Studen între cele două părţi, s-a decis să se constituie din trupele ruso-române de la Plevna o singură grupare militară, Armata de Vest, sub comanda principelui Carol, care avea reşedinţa la Poradim, lângă Plevna, secondat de generalul rus Zotov, ca şef de stat major. Comanda efectivă a trupelor române a fost încredinţată generalului Al. Cernat. În urma negocierilor, Rusia accepta ,,parteneritatea oştirii române în condiţiile unei armate aliate”, iar românii s-au mulţumit cu asigurările verbale ale ruşilor, fără a pretinde o ,,alianţă scrisă”. Consecinţele aveau să se vadă curând.

  Plevna. În timp ce principele Carol anunţa pe marele duce că se pregătea să intervină în luptă cu 30.000 de oameni, ,,pentru a lua într-o sforţare comună Plevna”, (Iorga), ruşii, în aşteptarea celor şase divizii din ţara lor, reveneau la vechea atitudine ,,de neîncredere şi dispreţ” faţă de ajutorul românesc. Dar principele rămase la ideea unei acţiuni separate a armatei sale. La 25 august/6 septembrie, s-a ţinut un Consiliu de război, la Radeniţa, unde se afla Marele cartier general rus,  hotărându-se ca atacul general asupra Plevnei să fie declanşat la 30 august/11 septembrie (de ziua onomastică a ţarului). Până atunci, au fost intensificate bombardamentele de artilerie asupra redutelor turceşti, iar la 27 august/8 septembrie, trupele române au cucerit un redan turcesc, dar succesul a costat vieţile a 132 de soldaţi, morţi şi răniţi. Forţele ruso-române care au atacat Plevna, la 30 august, aveau un efectiv de 90.000 de oameni şi 424 de tunuri, cetatea fiind apărată de 50.000 de oameni şi 100 de tunuri.  În cadrul atacului general prevăzut, armata română avea misiunea de a cuceri reduta Griviţa, apoi urma să pătrundă în nordul oraşului odată cu trupele ruse. Reduta, foarte puternică, ,,cheia Plevnei”, a fost atacată de unităţi din diviziile 3 şi 4 române. Atacul a fost deschis, pe o ceaţă deasă, la 30 august, orele 15, de Regimentul 10 dorobanţi, în condiţiile unui teren abrupt şi, de fapt, necunoscut, precum acea vale abruptă şi largă (,,Valea Plângerii”). În lupta grea angajată, au căzut maiorul Gh. Şonţu şi căpitanul N. Valter Mărăcineanu. După trei asalturi respinse, în urma unui nou atac, reduta Griviţa 1 a fost cucerită în seara zilei, cu mari pierderi pentru români, cifrate la 2500 de morţi şi răniţi. Ruşii n-au obţinut niciun succes, la 30 august, suferind şi ei mari pierderi.

   După marile pierderi din 30 august/11 septembrie 1877, comandamentul comun a ajuns la concluzia că Plevna, transformată de turci într-o super-fortăreaţă, nu poate fi cucerită printr-un asalt general, ci numai printr-un asediu sistematic, îndelungat. Nu s-a mai dat un nou atac, ci au fost aşteptate noile trupe din Rusia, cu care sosea şi bătrânul general E. I. Totleben, strategul de la Sevastopol, pentru a conduce operaţiunile de blocare a Plevnei, fiind numit şi şef de stat major. Pentru a stabili condiţiile asediului, la 1/13 septembrie, a fost convocat un nou consiliu de război, cu participarea ţarului Alexandru, a principelui Carol, a marelui duce Nicolae, a ministrului de război Miliutin şi unor generali ruşi şi români. Au fost examinate două soluţii: 1. ridicarea asediului Plevnei şi retragerea forţelor aliate pe râul Osma şi 2. păstrarea aliniamentului atins, prin consolidarea asediului în jurul Plevnei, optându-se pentru a doua soluţie. După această decizie, la 6/18 septembrie şi 7/19 octombrie, s-a încercat cucerirea redutei Griviţa 2, dar fără succes. În cursul acţiunilor pentru blocarea Plevnei, în septembrie şi octombrie, trupele române au ocupat satul Susurlu şi înălţimile învecinate, înaintând până la redutele de la Opanez, apoi localităţile Gorni şi Dolni.

  Pentru asigurarea încercuirii depline a cetăţii, s-a decis cucerirea  cetăţii Rahova, aflată la jumătatea drumului dintre Plevna şi Vidin, la 60 km nord-vest de Plevna, fiind situată pe malul drept al Dunării, în faţa Bechetului.  În acest scop, s-a constituit un corp de 5.000 de soldaţi români, în majoritate dorobanţi, sub comanda colonelului Slăniceanu şi un corp ruso-român de 1.200 soldaţi, alcătuit din ulani, călăraşi şi dorobanţi, condus de generalul Meyendorf. Luptele de la Rahova s-au desfăşurat între 7/19 noiembrie şi 9/21 noiembrie 1877. În dimineaţa de 7/19 noiembrie, dorobanţii din Regimentul 4 Muscel, îndemnaţi de maiorul D. Giurescu, au pornit la asalt şi, după o luptă înverşunată, au cucerit prima redută. Apoi a fost atacată reduta din estul Rahovei, cea mai puternică, dar în apropierea ei a fost ucis maiorul D. Giurescu, apoi locotenentul P. Bordeanu, iar după încercuirea redutei a căzut în luptă şi maiorul C. Ene. În noaptea de 8/20 spre 9/21 noiembrie, turcii au început retragerea din Rahova spre podul de pe Ogost, dar încercările lor disperate nu au reuşit din cauza rezistenţei îndârjite a dorobanţilor din Mehedinţi, conduşi de căpitanul Merişescu (acest ,,viteaz fără pereche”-N.Iorga). Roşiorii şi lăncierii români au capturat convoiul otoman de muniţii şi provizii (150 de care), două chesoane de artilerie şi 54 de prizonieri, puţini turci au reuşit să scape spre Lom Palanka. În dimineaţa zilei de 9/21 noiembrie, după retragerea turcilor, generalul Lupu a traversat Dunărea pe la Bechet şi a intrat în Rahova, aclamat de bulgari, urmat de trupele colonelului Slăniceanu şi ale generalului Meyendorf. Lupta de la Rahova s-a soldat cu 337 de soldaţi români morţi şi răniţi, iar pierderile otomane s-au ridicat la 655 morţi şi răniţi.

  Încă de la sfârşitul lui octombrie 1877, blocada era încheiată, cercul din jurul Plevnei era tot mai strâns. În condiţiile în care erau tăiate toate posibilităţile de aprovizionare, trupele otomane nu mai puteau rezista mult, armata închisă în cetate ,,suferea de foame şi frig”, numărul răniţilor şi bolnavilor creştea. Doi ofiţeri turci aflaţi în Plevna asediată, în noiembrie 1877, notau: ,,Un cerc de foc şi de fier strângea Plevna…, proviziile erau aproape epuizate, reducând chiar raţiile, nu mai aveau hrană decât pentru max. 15 zile…Mortalitatea creştea îngrozitor…Plevna devenise un vast mormânt, unde pierea o armată…complet separată de restul lumii”. Cum situaţia armatei otomane devenise critică, din raţiuni umanitare evidente, i s-a cerut lui Osman Paşa să depună armele şi să predea cetatea, pentru a curma noi vărsări de sânge şi suferinţe inutile, dar acesta a refuzat. La începutul lui noiembrie, turcii dispuneau la Plevna de 40-50.000 de infanterişti, 1500-2000 cavalerişti şi 40 de tunuri, o parte din cavaleria otomană părăsise Plevna şi se retrăsese spre Sofia. Prelungirea rezistenţei nu mai era posibilă, iar în sânul conducerii otomane se conturase ideea abandonării Plevnei.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

9 octombrie, 2018