Irina Lucia MIHALCA: Învelișul cuvintelor (poeme)

Întâlnirea cu tine

 

Ai închis copilul, iar odată cu el,
ai închis zâmbetul, lumina, bucuria.
Dă-i drumul să se joace,

să caute, să râdă,

să zâmbească, să  se bucure!
Ţi-am promis că-l voi elibera într-un poem,
printre gânduri, printre cuvinte,

în amurgul unde

se contopesc

amintirile cu visele.

Odată arsă până la capăt,

durerea se va risipi.
Copiii descoperă totul în nimic,

fără o ţintă, fără o destinaţie,
oamenii nu găsesc nimic în toate.

 

În camera ta, într-o seară,

de departe, de tare departe,

a venit

un băiat cu ochii verzi.
– Extraordinar, de unde-ai apărut?
Îmi pari atât de cunoscut! surprins, i-ai spus.

Dezinvolt, s-a apropiat, te-a privit cald,

ţi-a zambit şi-a început

să-şi depene firesc întâmplările,

trăirile, minunile vieţii

văzute, parcurse, înţelese.

……………………………………………………….
Suzetele colorate, ţinute strâns

în ambele mâini şi niciuna eliberată,
cum fără să realizeze scurgerea timpului,
ore în şir îl captiva un muşuroi de furnici,

atent studiate,

ce devorau un colţ de pâine pus,
de plimbările zilnice

alături de Riki, prietenul credincios,

cu boticul catifelat, câinele crescut de mic,
de piciorul cu entorsele avute
şi promisiunea lui de a se reface,
desenele care îi captivau pe toţi,
de poezia, nespus de frumoasă,

spusă Moşului, cu o căprioară,
uimindu-şi tatăl

de improvizaţia momentului,
de lecţia, învăţată de la tată,

de aprindere a hârtiei cu o lupă.

………………………………………………………

Jocurile erau toate în ambianţă cu flori şi copaci,

cu soare şi ploi, cu nori şi cu stele,

cu ochiuri de apă şi pietre.
Avea copacul lui, pentru el trăia.
Rodiul plantat în curtea casei care, în timp, se uscase,

înregistra, fără greş, totul.

I s-a spus că toate relele şi bunele acolo se vedeau.
– Ai făcut rele, copacul nu va înflori!

aşa i-au spus, iar el îngrijea cu totul acel copac.
Acea imagine îi hrăneşte şi acum sufletul.
Anii copilăriei cu înălţimea copacului şi-a măsurat.

 

Frumos om, frumos pom! Perenă este iubirea!
În viteză s-au derulat toate acele clipe.

Laşi lacrimile să-ţi curgă, purificând totul în cale,

elixir magic, undeva, o melodie din eter

se topeşte, adânc, în sufletul plin de stele,

prin sunetele infiltrate.
Ce frumos când apuci să zici iar azi!
În pacea inimii

ai regăsit drumul spre tine.

 

Învelișul cuvintelor

 

Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,

ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.

În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem

ce-ți umple sufletul cu isihie,

în abisul adevărului știi că

în lumea creației ei

simți eternitatea acestei lumi.

 

Când soarele luminează, în cele patru straturi

– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,

înfrunți hazardul timpului.

Cometele rătăcesc pe cer.

Aproape de bezna începutului,

profețiile se prefac în realitate, prind viață,

împlinind destinul glasului nostru.

Asculți murmur după murmur,

un răspuns tainic, subteran, vei primi

din gravitația copacilor

ce vara-și atârnă

crengile până la pământ,

iar iarna se înalță spre cer.

Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie

și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.

 

Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.

Fragilă și nouă, trezită din somn,

clipa domină în toate,

contopită în necunoscut

prin cuvânt capătă un nume,

se întrupează.

Spre perfecțiune te miști asimptotic,

totul e în continuare, nimic nu e de la zero,

căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.

 

Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,

într-un spațiu amplu,

o punte a dorinței a întins cuvintele

prin fiecare piatră,

prin fiecare templu înălțat.

Cu mantia ei învolburată

leagănă copacii și pe pământ,

o interacțiune a verticalei cu orizontala.

Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,

dincolo de ferestrele

acestei temnițe nevăzute,

iar odată cu tine lumea se va schimba.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Învelișul cuvintelor (poeme)” →

Eleonora SCHIPOR: Sărbătoarea de căpătâi a lui Brumărel

Luna octombrie vine în viaţa noastră cu o sărbătoare de neuitat, o sărbătoare tradiţională ziua Învăţătorului.

„Învăţătorule!” îl numeau cu drag şi evlavie ucenicii pe Mântuitorul lumii. Nu-i spuneau nici Maria Ta, nici Luminate Împărate, nici altfel, ci simplu, frumos, cinstit „Învăţătorule”!

De-a lungul secolelor, deceniilor, anilor, munca grea şi nobilă a Învăţătorului a fost comparată cu cea a fântânarului, a cioplitorului, a grădinarului, a semănătorului, a cultivatorului. Căci învaţătorul şi sapă,  şi sădeşte, şi seamănă, şi cultivă sufleteşte în inimile discipolilor calităţile bune, dragostea, de carte, de muncă, cinste, omenie, dreptate, credinţă…

Viaţa fiecăruia dintre noi a fost, este, sau va fi legat de şcoală. Inginer, cosmonaut, doctor, ministru, oricine şi oriunde n-ai ajunge, drumul spre culmi porneşte de pe băncile şcolii.

Tocmai de aceea nu trebuie nicicând uitată şcoala şi cei care muncesc în ea.

Fie ca toamna, anotimpul împlinirilor belşugului, frumosului să se asocieze în inimile tuturor cu sărbătoarea de căpătâi a lui Brumărel – Ziua Învăţătorului.

Iar fiecare dascăl şcolar – fost, actual, viitor să aibă parte de sănătate, răbdare, tărie de caracter, bunătate şi înţelepciune, de elevi ascultători şi părinţi înţelegători, de mai multă fericire, bunăstare materială şi morală, sărbători în viaţă şi buchete de flori pe masă, salarii pe măsura muncii depuse şi o mai mare atenţie şi stimă din partea celor din jur.

Toate crizantemele acestei toamne de aur să-şi scuture petalele în calea d-voastră dragi şi scumpi învăţători.

     La mulţi, mulţi, buni, fericiţi şi bogaţi ani, stimaţi pedagogi de ieri, de azi, dintotdeauna!

———————————-

Prof. Eleonora SCHIPOR,

Colectivul pedagogic al CIE Cupca împreună cu elevii clasei a XI-a

Bucovina de Nord / Ucraina

8 octombrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (21)

Armata rusă a încercat în două rânduri să ocupe Plevna, mai întâi, la 8/20 iulie, unde se instalase deja Osman Paşa cu circa 35.000 de oameni, veniţi aici de la Vidin. Având nevoie de noi trupe, marele duce ceruse principelui Carol să îngăduie diviziei 4 trecerea peste Dunăre, apoi, şi la ,,insistenţele personale ale împăratului”, acesta a dispus ca o brigadă de infanterie şi una de cavalerie să treacă Dunărea pentru a prelua Nicopole şi a coopera cu armata rusă. Această primă trecere a fost efectuată la 16/28 iulie. După două zile, la 18/30 iulie, trupele ruse au angajat o nouă luptă pentru ocuparea Plevnei, dar au fost respinşi din nou cu mari pierderi, turcii transformaseră cetatea într-o fortăreaţă şi au adus noi forţe. La Plevna, formidabil întărită, de marele general Osman Paşa, nu era numai un ,,insucces” trecător, ,,ci ameninţarea unei catastrofe, cu toate consecinţele…pentru România însăşi”.

  După această nouă înfrângere, la Plevna, s-a produs panică în rândul trupelor ruse, care se retrăgeau în dezordine spre podul de la Zimnicea şi ţarul însuşi se pregătea de plecare. La 19/31 iulie 1877, în notele sale, Carol consemna că Brătianu se pronunţa pentru o acţiune completă dincolo de Dunăre, numai astfel putând fi înlăturată primejdia ce ameninţa România însăşi. Situaţia critică a armatei ruse în Balcani a silit guvernul imperial să mobilizeze noi forţe militare şi să solicite ajutorul urgent al întregii armate române, singura disponibilă pentru a opri o eventuală învăluire. În acest context dramatic, la 19/31 iulie 1877, marele duce Nicolae expedia principelui Carol, în limba franceză, următoarea telegramă: ,,Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

  Solicitarea militară rusă fiind extrem de urgentă, au fost trimise dincolo de Dunăre restul trupelor diviziei 4 române. În urma altor telegrame trimise de  Nicolae, din 9/21 august şi 19/31 august, şi după tratative între cele două guverne şi între împărat şi principe, din 16/28 şi 17/29 august, grosul armatei române a trecut Dunărea, la 20 august/1 septembrie 1877, pe podul improvizat de la Siliştioara, lângă Corabia, luând poziţie de luptă alături de armata rusă în faţa fortificaţiilor Plevnei. Pentru a răspunde solicitării ruse, la 23 iulie/4 august, prin ordinul nr. 38, fusese constituită Armata de operaţii, sub comanda generalului Al. Cernat, alcătuită din diviziile 3 şi 4 infanterie şi divizia de rezervă, în total 41 batalioane, 32 escadroane, 18 baterii de artilerie, 5 companii de geniu şi pontonieri, cu un efectiv de 43.414 oameni, 7.170 cai şi 110 tunuri.

   Pentru acoperirea frontierei între Calafat şi Turnu Măgurele, s-a constituit Corpul de observaţie, sub comanda generalului Gh. Lupu, alcătuit din 10 batalioane, 8 escadroane, 11 baterii de artilerie, cu un efectiv de 11.380 oameni, 1.350 cai şi 74 de tunuri, fiind concentrate şi miliţiile din Oltenia, sub comanda generalului N. Haralambie. În urma tratativelor purtate la Gorni Studen între cele două părţi, s-a decis să se constituie din trupele ruso-române de la Plevna o singură grupare militară, Armata de Vest, sub comanda principelui Carol, care avea reşedinţa la Poradim, lângă Plevna, secondat de generalul rus Zotov, ca şef de stat major. Comanda efectivă a trupelor române a fost încredinţată generalului Al. Cernat. În urma negocierilor, Rusia accepta ,,parteneritatea oştirii române în condiţiile unei armate aliate”, iar românii s-au mulţumit cu asigurările verbale ale ruşilor, fără a pretinde o ,,alianţă scrisă”. Consecinţele aveau să se vadă curând.

  Plevna. În timp ce principele Carol anunţa pe marele duce că se pregătea să intervină în luptă cu 30.000 de oameni, ,,pentru a lua într-o sforţare comună Plevna”, (Iorga), ruşii, în aşteptarea celor şase divizii din ţara lor, reveneau la vechea atitudine ,,de neîncredere şi dispreţ” faţă de ajutorul românesc. Dar principele rămase la ideea unei acţiuni separate a armatei sale. La 25 august/6 septembrie, s-a ţinut un Consiliu de război, la Radeniţa, unde se afla Marele cartier general rus,  hotărându-se ca atacul general asupra Plevnei să fie declanşat la 30 august/11 septembrie (de ziua onomastică a ţarului). Până atunci, au fost intensificate bombardamentele de artilerie asupra redutelor turceşti, iar la 27 august/8 septembrie, trupele române au cucerit un redan turcesc, dar succesul a costat vieţile a 132 de soldaţi, morţi şi răniţi. Forţele ruso-române care au atacat Plevna, la 30 august, aveau un efectiv de 90.000 de oameni şi 424 de tunuri, cetatea fiind apărată de 50.000 de oameni şi 100 de tunuri.  În cadrul atacului general prevăzut, armata română avea misiunea de a cuceri reduta Griviţa, apoi urma să pătrundă în nordul oraşului odată cu trupele ruse. Reduta, foarte puternică, ,,cheia Plevnei”, a fost atacată de unităţi din diviziile 3 şi 4 române. Atacul a fost deschis, pe o ceaţă deasă, la 30 august, orele 15, de Regimentul 10 dorobanţi, în condiţiile unui teren abrupt şi, de fapt, necunoscut, precum acea vale abruptă şi largă (,,Valea Plângerii”). În lupta grea angajată, au căzut maiorul Gh. Şonţu şi căpitanul N. Valter Mărăcineanu. După trei asalturi respinse, în urma unui nou atac, reduta Griviţa 1 a fost cucerită în seara zilei, cu mari pierderi pentru români, cifrate la 2500 de morţi şi răniţi. Ruşii n-au obţinut niciun succes, la 30 august, suferind şi ei mari pierderi.

   După marile pierderi din 30 august/11 septembrie 1877, comandamentul comun a ajuns la concluzia că Plevna, transformată de turci într-o super-fortăreaţă, nu poate fi cucerită printr-un asalt general, ci numai printr-un asediu sistematic, îndelungat. Nu s-a mai dat un nou atac, ci au fost aşteptate noile trupe din Rusia, cu care sosea şi bătrânul general E. I. Totleben, strategul de la Sevastopol, pentru a conduce operaţiunile de blocare a Plevnei, fiind numit şi şef de stat major. Pentru a stabili condiţiile asediului, la 1/13 septembrie, a fost convocat un nou consiliu de război, cu participarea ţarului Alexandru, a principelui Carol, a marelui duce Nicolae, a ministrului de război Miliutin şi unor generali ruşi şi români. Au fost examinate două soluţii: 1. ridicarea asediului Plevnei şi retragerea forţelor aliate pe râul Osma şi 2. păstrarea aliniamentului atins, prin consolidarea asediului în jurul Plevnei, optându-se pentru a doua soluţie. După această decizie, la 6/18 septembrie şi 7/19 octombrie, s-a încercat cucerirea redutei Griviţa 2, dar fără succes. În cursul acţiunilor pentru blocarea Plevnei, în septembrie şi octombrie, trupele române au ocupat satul Susurlu şi înălţimile învecinate, înaintând până la redutele de la Opanez, apoi localităţile Gorni şi Dolni.

  Pentru asigurarea încercuirii depline a cetăţii, s-a decis cucerirea  cetăţii Rahova, aflată la jumătatea drumului dintre Plevna şi Vidin, la 60 km nord-vest de Plevna, fiind situată pe malul drept al Dunării, în faţa Bechetului.  În acest scop, s-a constituit un corp de 5.000 de soldaţi români, în majoritate dorobanţi, sub comanda colonelului Slăniceanu şi un corp ruso-român de 1.200 soldaţi, alcătuit din ulani, călăraşi şi dorobanţi, condus de generalul Meyendorf. Luptele de la Rahova s-au desfăşurat între 7/19 noiembrie şi 9/21 noiembrie 1877. În dimineaţa de 7/19 noiembrie, dorobanţii din Regimentul 4 Muscel, îndemnaţi de maiorul D. Giurescu, au pornit la asalt şi, după o luptă înverşunată, au cucerit prima redută. Apoi a fost atacată reduta din estul Rahovei, cea mai puternică, dar în apropierea ei a fost ucis maiorul D. Giurescu, apoi locotenentul P. Bordeanu, iar după încercuirea redutei a căzut în luptă şi maiorul C. Ene. În noaptea de 8/20 spre 9/21 noiembrie, turcii au început retragerea din Rahova spre podul de pe Ogost, dar încercările lor disperate nu au reuşit din cauza rezistenţei îndârjite a dorobanţilor din Mehedinţi, conduşi de căpitanul Merişescu (acest ,,viteaz fără pereche”-N.Iorga). Roşiorii şi lăncierii români au capturat convoiul otoman de muniţii şi provizii (150 de care), două chesoane de artilerie şi 54 de prizonieri, puţini turci au reuşit să scape spre Lom Palanka. În dimineaţa zilei de 9/21 noiembrie, după retragerea turcilor, generalul Lupu a traversat Dunărea pe la Bechet şi a intrat în Rahova, aclamat de bulgari, urmat de trupele colonelului Slăniceanu şi ale generalului Meyendorf. Lupta de la Rahova s-a soldat cu 337 de soldaţi români morţi şi răniţi, iar pierderile otomane s-au ridicat la 655 morţi şi răniţi.

  Încă de la sfârşitul lui octombrie 1877, blocada era încheiată, cercul din jurul Plevnei era tot mai strâns. În condiţiile în care erau tăiate toate posibilităţile de aprovizionare, trupele otomane nu mai puteau rezista mult, armata închisă în cetate ,,suferea de foame şi frig”, numărul răniţilor şi bolnavilor creştea. Doi ofiţeri turci aflaţi în Plevna asediată, în noiembrie 1877, notau: ,,Un cerc de foc şi de fier strângea Plevna…, proviziile erau aproape epuizate, reducând chiar raţiile, nu mai aveau hrană decât pentru max. 15 zile…Mortalitatea creştea îngrozitor…Plevna devenise un vast mormânt, unde pierea o armată…complet separată de restul lumii”. Cum situaţia armatei otomane devenise critică, din raţiuni umanitare evidente, i s-a cerut lui Osman Paşa să depună armele şi să predea cetatea, pentru a curma noi vărsări de sânge şi suferinţe inutile, dar acesta a refuzat. La începutul lui noiembrie, turcii dispuneau la Plevna de 40-50.000 de infanterişti, 1500-2000 cavalerişti şi 40 de tunuri, o parte din cavaleria otomană părăsise Plevna şi se retrăsese spre Sofia. Prelungirea rezistenţei nu mai era posibilă, iar în sânul conducerii otomane se conturase ideea abandonării Plevnei.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

9 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Moartea

Moartea

Poezie scrisă în anul 1953, când aveam 14 ani !

 

Mi-a bătut aseară moartea-n geam
zornăindu-şi lâncedele-i oase.
Pregătit eu însă nu eram
şi-am rugat-o-un pic să mă mai lase,

 

căci doream nainte ca să fiu
pe un alt tărâm în pribegie,
o scrisoare ţie să îţi scriu
ca să ştii că plec pentru vecie.

 

Însă când scrisoarea terminam
şi porneam s-o dau recomandată,
moartea mi-a bătut din nou în geam
şi mi-a spus : Te-amân pe altădată.

 

S-ar putea ca să nu mai revină.
Vestea ce-am aflat m-a bucurat.
A călcat-o-aseară o maşină
şi se pare că a decedat !

————————————–

Anatol COVALI

Cristian Gabriel VULPOIU: Introspecție

INTROSPECȚIE

 

Cern nisipul din clepsidră,
prin sita de vise
ce mă atrage încet
moleculă cu moleculă
și strop cu strop
curg în creuzetul unui gând
desfrunzit și păgân,
așa am dezvelit o poartă
înspre un necuprins
ce pare fără umbră …
văd o piață prăfuită
bătută de vânturi alegorice
cu tarabe goale,
pot să-mi așez acolo gânduri și vise
loc pentru umbre nu mai am
le duc la târg împreună cu umbra mea
și mărturisesc
că-mi este străin verbul a fi …
simt cum clipa neființei mele încet se topește
încerc să fug în stalagmite
dar și ele se topesc …
precum visul meu neatins
precum un fum
și eu m-am stins …

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

9 octombrie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Retorică

Retorică

 

Ia spune, ce-i iubirea?!
O pasăre în zbor,
Visul, dorința, amăgirea
Sau oceanul de fior?!

 

E semnul de inimă bună
Ce saltă la primul sărut,
Sau praful de stele de pe cunună
Din ziua când m-ai pierdut?!

 

Și-mi spui ce e iubirea
În florile albe de cireș
Din primăveri în care doinirea
Îți cântă în suflet fără greș

 

O doina, un vals, o baladă
Și altă muzică nouă,
Pe note și ritmuri inima îți scaldă
O mare de flăcări te rupe în două

 

Te face o roabă căzută pe vine
Statuie de aur fără iubiri ,
Și cine să-ți spună, sa ți se închine…
Auzi în șoaptă suspine și doiniri!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

9 octombrie, 2018

George POTIRNICHE: Versuri

Nu voi cere iertare…și nu te iert

 

Uitând de lumea -n care am fost
Am înțeles că viața nu-i un paradis,
Și nu mă scuz de pricini fără rost
La umbra unui foc pustiu nestins.

 

Să cer iertare nu este clipa potrivită
Chiar de ar fi să-mi fie o ultimă dorință,
Se frânge adevărul peste gloata parazită
Înțelesuri ce cutremură paharul plin de umilință.

 

Tăcerea mea nu va rămâne infinită
Și nu voi zace într-o boală infernală,
Tu,neîmplinită pe altarul vieții pironită
Amăgirea ta finală, nu a fost paradoxala.

 

Dar îmi ascult cuvintele -n noapte
Și plânsul mă arde ca un deșert,
Ating clipele pierdute în șoapte
Nu voi cere iertare ,..și nu te iert.

12. o4. 2018

 

Rătăcit pe drumul vieții

 

Rătăcit pe drumul vieții, prin bordele şi dezmăț ,
Sau taverne ordinare cu parfum de vinuri dulci ,
Țin pe brațe cucuvele, inorogii în ospăț ,
În afrodism de narghilele, cu cafele de la turci.

 

Acum, să sparg clepsidra sorții , e târziu..! Nu cred că pot…
Ca nici perfuziile vieţii nu mai au efect cadent,
Mă dezbracă suferința cu dureri atroce-n cot,
Într-o beznă fără margini păcălit de ascendent.

 

Călător prin trenul vieții, trag semnalul de alarmă!
Schimb macazele de-a valma şi trimit pe dracu-n praznic,
Voi cânta in strună sorții să-mi sădească flori în palmă !
Nu mai vreau iubiri de-o vară, sincer spun…mă doare groaznic !

11 / 9 / 2018

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

Silvia URLIH: Și-au fost șaradă

ȘI-AU FOST ȘARADĂ

 

El și Ea
pornesc în fugă
pe drumul ales,
își pun ramuri de mălin
pe frunți fericite,
uneori,
mălinul alb,
e de necules,
floarea albă se-ofilește,
nu le sunt
menite.

 

Merg pe drum ca doi străini,
pasul
le e-n barcă,
camarazi au fost
în lupta ce-a dus-o iubirea,
acum
sunt doar doi rivali,
viața îi încearcă,
unde este visul lor,
unde-i
fericirea ?

 

Au plecat
Spre malul vieții
ca nemărginire,
valul
i-a luat pe val
și i-a dus spre stânci,
au ajuns ca val la mal,
doar o amăgire,
întind brațul spre iubire,
însă
merg pe brânci.

 

S-au iubit în neiubire,
căci iubirea
le-a fost falsă,
și-a fost nor în amurgire,
și-au fost o șaradă,
s-au mințit cu vorbe goale,
au trăit în transă,
s-au visat vis împlinit,
dar,
și-au fost…
paradă.

—————————

Silvia URLIH

8 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Referendum

Referendum

 

În mintea cuprinsă de gheață
Nu-ncape vre-un cuget profund
Predați România cu viață
Pe alta, ce-i scoasă din fund.

 

Prin suflet surâd fariseii
Și dorm, mai adesea pe-un gând
Acum pot rânji tefeleii
Și țara și-o bagă, în fund.

 

Minciuna le trece de minte
Prin chipul ce greu și-l ascund,
Adio… și nu am cuvinte
C-au rupt România, la fund !

 

Cu fețe de parcă-s creștine
Iar suflet de smoală, afund
La Dracu pe veci să se-nchine,
Iar dosul, să-l facă fecund.

 

De azi mă închid toată-n mine,
Adânc, în străfund, mă scufund,
Doar Tatăl mă poate reține
Votat, Eu, nu mai corespund !!!

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

8 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Soarta

SOARTA

 

Podul de flori de pe Prut s-a deschis.
Fraţii de pe ambele maluri s-au acuprins.
Cu ochii în lacrimi deplângându-şi amarul
Şi fericiţi erau că au dat jos hotarul.
Hotarul pus-a de cel străin,
Le-au adus numai amar şi venin.
Nu s-au văzut frate cu frate,
Zeci de ani până la moarte.
De-şi scriau cate-o scrisoare,
Atenţia era foarte mare.
Nu puteau ca să-şi deplângă,
Soarta ce i-au despărţit,
Pu-sa între ei un gard de sârmă,
Pe acelaş scump pământ.
-Cât de greu îmi este frate,
Vorbea unul dintre ei.
-Am trăit o viaţa întreagă,
Nevăzând pe fraţii mei
Şi când s-a deschis hotarul,
Aş fi dorit ca să-i revăd,
Dar fiind mai mari ca mine,
Zac acuma în pământ.
Mi-aş fi dorit să-mi văd nepoţii,
De la fraţii mei iubiţi.
Teamă-mi-i de mă apropii,
Să ramână chiar uimiţi.
Nu am botezat nici unul,
N-am venit la nunta lor,
Pentru ei, eu sunt străinul,
De-am fost fraţi cu taţii lor.
Şi zicând aceste toate,
A rămas chiar el uimit,
-Tu eşti a lui tata, frate?
-Noi, iţi zicem: bun venit!
Iata aceştea-ţi sunt nepoţii,
De la fraţii tăi iubiţi
Şi te-am aşteptat cu toţii,
Ca să fim din nou uniţi.
înbrăţişându-se nepoţii,
Era atât de fericit.
-Aş vrea să fiu cu aşa emoţii
Şi când m-oi duce în mormânt!
Doresc acum ca niciodată,
Nici unul din nepoţii mei,
Să nu cunoască aşa soartă,
Ce am avut-o eu si fraţii mei.
Să se deschidă larg hotarul,
Să taie sârma dintre fraţi,
Să nu mai înghiţim amarul,
Ce ne-a fost dat, atâţia ani.

——————————

Raisa MOCREAC

8 octombrie, 2018