Galina MARTEA: Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură, subînțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri, cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii, valori naționale, etc., respectivele, toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii. Cu rădăcini universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului, necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri foarte prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia, concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul de dezvoltare a propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv, oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Referindu-ne la expresia de necesitate, atunci aceasta prin categoria sa filozofică reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui individ. Deci, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.

Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea contemporană, credem, acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Astfel, unele popoare, cu o cultură mai puțin civilizată, ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori cu care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare, pentru a-și forma un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie doar de dorința individului, dar mai ales, de dorința societății respective care ar urma să fie mai deschisă la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea. Componente dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice societății basarabene de astăzi – o societate inhibată de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură. Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea moldavă tinde de a conserva dezvoltarea spirituală a poporului, tinde de a menține o subdezvoltare doar pentru a ține în întuneric o lume, un popor cu un comportament umil. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul de depășită, aceasta fiind adeptă încă unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent de care are nevoie.

Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa, etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și a normelor comportamentale decente ale omului;  atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță, decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul timpului, respectv, și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii respective, concomitent, totul fiind ghidat sub influența mediului respectiv. Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare regret, însă, ca exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel, societatea există prin termenul de subdezvoltare și subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că epoca contemporană se definește prin modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare, erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una: trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput, unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută la nivel internațional), poporul basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii este pur și simplu lăsat în voia soartei. În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran: „… Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric…” (Schimbarea la față a României). În esență, totul se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă pentru poporul român din Basarabia, dar și pentru întregul popor din Basarabia, cu un destin istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea identității, dar a izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței care, în timp, le-a creat și existența plină de incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată, ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat până-n gât în teascul nedreptăților sociale/ nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor imperii cu o cultură străină neamului românesc).  În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric, istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”, continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(Monografia „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, altele – totul fiind creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Astfel, clasa dominantă a societății, neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai bine zis, stopează procesul de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante care dictează regulile de joc ale existenței. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din stat, poporul fiind acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales cea din zonele rurale), totodată, poporul fiind acel care încă și sigur dorește să mențină tradițiile și obiceiurile culturale românești, deoarece cultura română este destul de bogată în spiritul de conșiință națională. Un lucru este cert că poporul basarabean conștientizează (o bună parte din populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Astfel, identitatea culturală a societății basarabene este ignorată în cel mai real mod, iar actuala clasă dominantă în asemenea împrejurări își fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Prin urmare, cultura, prin manifestările ei actuale, reprezintă stagnarea, degradarea, involuția. Cauza insucceselor se datorează cel mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa dominantă distrugând și neglijând în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ, echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale – toate fiind transpuse prin cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări, însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor. Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent. Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul inadectat al clasei dominante care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie, iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare care le îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca factor în existență.

Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Da, numai așa, cu capul cât mai sus spre lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, numai în așa mod vom identifica mai bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și alte doctrine/ virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi motivează dezvoltarea prin cultură.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

9 octombrie, 2018

Eleonora SCHIPOR: Întâlnirea cu noul Consul General al României la Cernăuți

Am avut la 9 octombrie 2018, o zi deosebită. Am venit un grup de intelectuali bucovineni la Consulatul General al României la Cernăuți, pentru a face cunoștință cu doamna Irina-Loredana Stănculescu, noul Consul General al României la Cernăuți. Ne-am simțit onorați de faptul că domnia sa a acceptat cu plăcere inițiativa noastră de a veni în vizită la Consulat.  Ne-am bucurat mult că la întâlnirea noastră a participat și domnul ministru consilier Ionel Ivan.

          Din grupul nostru au făcut parte: doamna Doina Bojescu-Staric, redactor șef la ziarul CONCORDIA, membră a Uniunii Scriitorilor și Ziariștilor din Ucraina, a Asociației creștine ASCIOR, poetă, publicistă, pictor; domnul Vladimir Acatrini, lucrător al Bibliotecii Universitare, Președintele Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni, Președintele Filialei-Cernăuți a Asociației Civice ASCIOR; doamna Ivona Lughina, directoarea Sistemului Centralizat al Bibliotecilor raionului Storojineț; doamna Maria Ștefureac, șefa bibliotecii (filiala n. 17) din satul Pătrăuții de Jos, membră a Filialei ASCIOR și subsemnata. Vom menționa faptul că toți cei veniți în vizită la Consulat suntem și membri Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni.

          Am fost primiți cu multă amabilitate, căldură sufletească și atenție. Am adus în dar pentru doamna Consul ziare, reviste, cărți. Personal i-am adus câteva cărți proprii pentru a lua cunoștință cu cele ce am tipărit și publicat de-a lungul anilor.

          Am avut un dialog constructiv abordând probleme ale literaturii, culturii, civilizației. Am vorbit despre activitățile Societăților susnumite, despre problemele limbii, despre organizarea diferitelor măsuri culturale, cum ar fi Saloanele de Carte, prezentări de carte, Simpozioane, Conferințe etc. Am vorbit și despre activitatea Societății regionale GOLGOTA, a cărei președinte este savantul bucovinean Ilie Popescu, originar din Pătrăuții de Jos. Ne-am exprimat părerea de rău în legătură cu faptul că nu apare deja de peste două luni dublajul românesc al ziarului raional Storojineț „Meleag Natal”. Ne-am adresat cu rugămintea de a ne ajuta și Consulatul la procurarea pentru bibliotecile noastre a mai multor cărți pentru copii, cât și trecerea mai simplificată a unor loturi de cărți la vamă, oferite de anumite Asociații, biblioteci etc. din România. Sperăm că va fi soluționată și această problemă în timpul apropiat. Am menționat faptul că prima rubrică a ziarului CONCORDIA intitulată „Veșnicia s-a născut la sat” a debutat tot cu satul Pătrăuții de Jos. I-am mulțumit încă odată vrednicei doamne Doina Bojescu pentru acest gest demn de toată lauda, menționând hărnicia și ingeniozitatea de care a dat dovadă. Am vorbit și despre celelalte ziare românești și ucrainene cu care colaborăm, despre pelerinajele și vizitarea unor muzee, expoziții ce le organizăm în permanență, mai ales noi, pătrăucenii.

Am invitat-o pe doamna Consul Irina-Loredana Stănculescu, să ne viziteze cu prima ocazie posibilă satul nostru, menționând totodată că am avut o colaborare fructuoasă cu precedenta doamnă Consul General Eleonora Moldovan, căreia de asemenea îi mulțumim pentru cea ce a făcut în acești ani pentru noi, bucovinenii.  Aceeași invitație a primit-o și din partea d. Ivona Lughina de a vizita biblioteca raională Storojineț. De asemenea credem că va fi prezentă atât domnia Sa cât și alți membri ai Corpului diplomatic de la Cernăuți la ședințele și manifestările Asociațiilor de care am vorbit mai sus, așa cum de fapt a fost și până acum.

          Am avut o discuție sinceră, binevenită, constructivă. Sperăm că și colaborarea va fi la fel.

       Deocamdată îi dorim succese mari în importanta misiune diplomatică recent începută la Cernăuți, doamnei Consul General Irina-Loredana Stănculescu, ajutată de domnul ministru consilier Ioinel Ivan, dar și de ceilalți consuli și lucrători ai Consulatului.

          Întru-n ceas bun și Doamne ajută!

               

———————————-

 Eleonora SCHIPOR,

profesoară superioară, membră a Uniunii Jurnaliștilr din Ucraina, a USLR din Moldova, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”, a Filialei Asociației ASCIOR, membră a Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni, Cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos

9 octombrie, 2018

Liliana ZAHARIA: Nu te înfrupta din mine, Doamne!

Nu te înfrupta din mine, Doamne!

 

Nu te înfrupta din mine, Doamne!
Încă-Ți cer: iubirea să-mi asculți!
Lasă-mi amintire-acestei toamne
Și eternitatea prinsă-n munți.

 

Iartă-mă că nu Ți-am știut calea
Și nu m-am păzit de lumea rea.
Eu m-am risipit în toate alea,
Dar prea iertător ai fost Tu, prea!

 

Nu vreau încă să închin ogorul
Timpului ce a rodit în noi.
Tristă-i amintirea, dulce harul,
Încă nu-mi veni ziua de-apoi!

 

Mai vreau încă să revin acasă,
La lumina crucii mă pogor,
Să m-adăp din roua ce își lasă
Strălucirea dulce pe ponor.

 

Nu te înfrupta din mine, Doamne!
Lasă-mi împlinirea unui vis!
Să-Ți slujească, înc-această carne,
Apoi pot să cresc în paradis…

––––––––––

Liliana ZAHARIA

29 septembrie, 2018

Constantin DOBRESCU: Vasile Alecsandri (viaţa şi opera sa)

Într-o seară de iulie, în munţii Bacăului unde părinţii i se refugiaseră sătui de jafurile şi măcelurile grecilor eterişti îmbătaţi de dorul liberării Greciei se născu poetul Alecsandri. El se născu într-o trăsură mare braşovenească , care servea de adăpost familiei sale acolo unde poposea.

Poetul era vornicul Alecsandri şi al Elenei Cazani de neam italian. Educaţia a început-o în casa părintească cu călugărul Gherman şi a continuat-o apoi la pension francez la Iaşi unde îşi va lua bacalaureatul, va încerca pe rând chimia, medicina, dreptul, ingineria, dar niciuna din aceste ştiinţe nu-l atrag. Cât a fost la Paris a citit mult şi mai ales scrierile lui Lamartine, Chateaubriand, J.J. Rousseau. Dorul de ţară îl face ca în 1839 să se întoarcă în Moldova la Mirceştii lui drag. Cât a fost la Paris a legat prietenii cu I. Ghica, Costache Negri, Al. I. Cuza.

În 1840 este numit director al teatrului, va întreprinde călătorii în Orient şi Italia. În timpul revoluţiei paşoptiste, poetul se va implica cu ardoare. Va scrie Deşteptarea României care va fi tipărită pe foi volante şi răspândită la Iaşi unde va înflăcăra populaţia. Poezia va fi retipărită în nemţeşte şi franceză în Gazeta din Braşov. Pentru moldoveni ea cuprindea o frază foarte aspră: Până când să sufere ca boii? El este cel care va formula la hotelul Regensburg programul de revendicări al mişcării revoluţionare. Care va fi înaintată domnitorului care nefiind de acord cu aceste revendicări care supărau Rusia trece la  represiune. Toţi participanţii la  revoluţie „bonjuriştii” au fost prinşi şi bătuţi la pielea goală şi după aceea trimişi la graniţă în surghiun. Numai de Vasile Alecsandri nu s-au atins sbirii domneşti, ocolindu-l aşa cum el însuşi spunea undeva „Pe mine m-au cruţat de hatârul lui tătână-meu, vornicul care era şi om de încredere al lui Vodă”. Într-un roman neterminat Alecsandri povesteşte scena ieşirii din Iaşi cu ajutorul surorii sale. Se opreşte din fugă abia în munţi la Hangu la cneazii Cantacuzini, care erau supuşi ruşi ce a văzut el la Hangu a povestit într-un episod din 1848. La Hangu va scrie Alecsandri Sentinela Română un poem care reflectă sentimentele ce l-au animat pe el şi tovarăşii săi în revoluţie.

Deoarece la Hangu nu se simţea în siguranţă putând fi trădat, poetul va trece în Ardeal la Tulgheş şi apoi la Braşov unde se va întâlni cu Bariţiu.

Legăturile ardelenilor cu refugiaţii din Moldova şi Muntenia şi mai ales corespondenţa lor cu ţara începuseră a îngrijora pe saşi şi unguri. Comandantul militar al Braşovului i-a chemat pe refugiaţii din Moldova şi le-a cerut să părăsească Ardealul.

Drumul de la Braşov pe sub munţi prin sate cu furci înălţate de unguri pentru români până ce trecuseră frontiera în Bucovina a fost fireşte cu fiori şi teamă.

Liniştiţi emigranţii vor respira aerul libertăţii abia la Cernăuţi în casele Hurmuzăchenilor şi la Moşia lor Cernăuca. Aici îşi cristalizează crezul politic al dacoromânismului. Aici va scrie Alecsandri broşura program. În numele Moldovei în calitate de secretar al Comitetului revoluţionar moldovean.

Apoi va pleca în Apus pentru a informa politicienii şi cărturarii de acolo despre situaţia din ţările române şi pentru întări legăturile cu emigranţii răspândiţi aiurea. Se va achita cu cinste de toate însărcinările primite, se va reântoarce în Moldova ca membru al Divanului Ad-hoc şi ministru de externe, va intra în vârtejul luptelor politice şi va îndemna pe toţi la lupta pentru unire. A luptat pentru emancipare socială cerând desfinţarea „sclaviei cea neagră a ţiganilor” şi „robia cea albă a românilor”, numai cu un lucru n-a fost de acord, cu împământenirea evreilor.

Refuzând domnia, pleacă iar pe la curţile străine pentru a vesti urcarea pe tron a lui Cuza. Vorbi atât de bine în favoarea României că va câştiga bunăvoinţa şi simpatia tuturor. Ba Napoleon al III-lea pe lângă sfaturi îi va da şi 10.000 de puşti. Va mai îndeplini misiuni diplomatice în Occident fiind primit de regele Victor Emanuel la Torino. Va avea întrevederi cu Camilo Cavour şi alţii.

Sfârşind misiunile politice în străinătate, Alecsandri se retrage din viaţa politică şi se va ocupa numai de literatură. Acum începe să cânte natura în „Pasteluri” care apar în „Convorbiri literare”. Venind războiul pentru neatârnare din 1877 el nu se simte obosit şi din nou cântă şi slăveşte faptele Românilor în „Ostaşii Noştri”, care îl acoperă de glorie. Îşi va spori gloria la concursul de la Montpellier când va fi premiat pentru poemul său „Cântecul Gintei latine” (1878). Acest cântec l-a consacrat ca apostol al Latinităţii.

O altă perioadă a vieţii sale a fost colaborarea la revista „Convorbiri literare” încă din 1867. De la Mirceşti se interesează de toate manifestările culturale ale românilor de pretutindeni, va avea cuvinte de simpatie faţă de poetul basarabean Stamati. A fost preşedinte de onoare al Junimii. Mult timp s-a crezut că „bardul de la Mirceşti” nu l-a cunoscut şi apreciat pe Eminescu, el care îl ajutase pe Ionescu de la Brad pe N. Bălcescu şi care s-a implicat în toate mişcările politice şi literare ale vremii. E adevărat s-au întâlnit la „Junimea” dar nu au fost prezentaţi unul altuia.

Eminescu nici nu se gândea ca să fie ajutat de Alecsandri „boerul poet” – nici de a-i deveni prieten – era o distanţă socială care-i despărţea. Totuşi Alecsandri – după cum îi scrie Eminescu iubitei sale Veronica Micle a primit de la acesta suma de 200 lei. „Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma”. Mai departe Eminescu relata mirat „Eu nu cunosc personal pe d. Alecsandri, l-am văzut la Junimea fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea – eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet. Nu ştiu pentru ce mi-a trimis banii, o fi aflând că sunt la strâmtoare, căci nu cred că el să mă fi apreciat sigur, ori d. Negruzzi o fi vorbit despre mine, ori d. Maiorescu, în tot cazul să aştept să văd care e destinaţia lor”.

Interesant este că în scrisorile către Iacob Negruzzi, poetul niciodată nu întreba de unul singur: de Eminescu. Care să fi fost explicaţia acestei indiferenţe voite parcă, pe care Alecsandri o manifestă de la început faţă de poetul care-i închinase cele mai frumoase versuri din câte îi fuseseră scrise de cineva.

„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”

Poate deosebirea prea mare de temperament, poate teama de a nu emite o judecată greşită.

La 2 august 1890 poetul se stinge în cuibul de la Mirceşti pe care atât de mult l-a cântat şi iubit. În domeniul cultural Alecsandri a avut o contribuţie imensă şi în acest sens îşi are în istoria noastră modernă un singur echivalent deopotrivă de vast: Nicolae Iorga după cum afirma Mihail Sebastian.

Academia Română va aduce în 1928 un pios omagiu memoriei „nemuritorului poet” Vasile Alecsandri. La şedinţa solemnă pentru cinstirea poetului va participa familia regală, Patriarhul Miron I. Nistor, N. Iorga, D. Gusti, I. Petrovici, I. Bianu, L. Rebreanu, C. Rădulescu – Motru, O. Goga, Emil Racoviţă ş.a. Paralel cu această comemorare, rămăşiţele pământeşti ale poetului vor fi trecute în mausoleul de lângă lunca nemuritoare unde „bate vânt de primăvară”.

Aşa a fost comemorat cântăreţul lui „Dan căpitan de plai”, a „Marioarei florioarei” şi a „Liei Ciocârliei”.

——————————————-

Prof. Dr. Constantin DOBRESCU

Emilia AMARIEI: Poesis

Doar muzica

 

Mă voi topi între notele calde

Ale unei sublime, cerești serenade,

Voi fi ca o lacrimă-n crinul din vale,

Voi curge adesea pe urmele tale…

 

Mă ard, mă topesc… mă dizolvă… mă curge

Iar viața din mine se scurge

Pe iarbă, pe flori, pe luceferi, pe lună,

Iar note emise prin cerul cel gri descompună

Tăcerea cea lungă, nebună,

Pentru că eu… mă voi topi astă seară

Ca lumânarea de ceară

La focul aprins din fitilul tăcerii,

La focul cel viu al plăcerii…

 

Mă voi topi… simt cum carnea ușoară

Desprinsă de oasele-mi… zboară,

Se sparge coconul de fier și betoane,

De parcă-l zdrobesc camioane,

Și văd cum fiorul din mine lumină,

Cum ies diamante din mină,

Iar Schubert… mă prinde de mână…

 

Mă scutur de mine, mă duc, mă ascund,

Să nu mă mai tragă durerea la fund.

Firescul din toate ce sunt împrejur

Să nu mi se-ntoarcă… îl jur!

Să pot răsări după multe furtuni

Din patimi, din dor și cărbuni,

 

Voi scrie pe boltă cu note de vals,

Spre-a șterge trecutul cel fals.

Mă voi topi… voi luci… voi iubi,

Ca lava fierbinte voi fi!

Cu patima strânsă în mine de-un veac,

Cu Strauss, cu Schubert, cu Bach…

 

Pe stânca topită a gândului meu,

Ia chip, lăcrimând, ca un cer, Dumnezeu,

Cu inima lumii în pieptu-i bătând,

Cu tot universul în El, tremurând,

Cu focul, cu apa, cu stâncile-n piept,

Cu visele cele pe care le-aștept,

Cu valul ce poartă oceanele-n zbor,

Cu zarea cea scursă pe ape de dor…

 

Topindu-mă-ncet, ca un cântec ușor,

Privesc, mă închin, mă uimesc, mă-nfior

Și tot mai suspin, mai tânjesc, mai oftez.

Nu știu, mă topesc? Mă strecor? Mă botez?

Sau caut filonul din cosmicul dans

Să-i prind armonia, să-l prind în balans…

Doar muzica știe procesul deplin

Și-n fața minunilor ei mă înclin,

Mă tulbur, mă bucur, scântei răscolesc,

Iar focul se-aprinde. Mă ard… mă topesc…

 

Nu-mi amintesc

 

Cu mâini tremurânde

îmbrăţişez copilul din mine.

Nu-mi amintesc unde s-au rătăcit mâinile tale, mamă,

poate sub pieptul muntelui urcat de atâtea ori

cu traista sorţii în spate,

nădușind amarnic zăngăneau pe umerii tăi

greble şi furci pentru surghiunul ierbii.

 

De o parte eu – de cealaltă năduful…

 

Poate văruind pereţii pentru ziua de Paşte

ți-au rămas agățate de cer,

poate sfâşiate de truda zilelor au căzut în odihnă

pe coapsele timpului.

 

Undeva, în adâncul meu, nu conteneşte plânsul,

suspinele beau lacrimi și mănâncă durere,

de aceea copilului îi este veşnic sete

şi plânge întru veșnicia suspinului

ascuns în inima mea.

 

Poemul este cartea mea de identitate

 

Poemul este cartea mea de identitate

scrisă în codul genetic al ființei mele.

El mă legitimează în vămile de trecere,

purtându-mă pe umerii săi ca pe stânca lui Sisif.

 

Grea e carnea care atârnă de aripile poemului,

prea strâmtă pielea care-l naște prin pori de parcă

prin ei s-ar propulsa în permanență rachete.

În camerele curbilinii îmi arde mintea și sufletul, iar

energia muzelor distorsionate de timp aruncă jeturi de lumină fluidă ce vin din alte dimensiuni.

 

Poemul este amprenta care-mi deschide buncăre.

mă coboară în inima pământului, în inima atomului,

mă zbate, mă doare, mă cutremură, mă uimește,

uneori mă zdrobește, mă frământă, mă reclădește.

Poemul dă cu mine de toate stelele,

pornește furtuni, îmi răsare soarele,

mă înnorează… mă adie… îmi trezește florile,

îmi curge prin ochi toate lacrimile…

El, poemul înfrângerii, poemul gloriei,

este și cer și credință și dragoste,

binecuvântare, blestem, pacoste…

 

Protest înăbușit

 

A venit liniștea

suficient de adâncă pentru a scufunda în ea ultimul suspin,

suficient de tulbure ca să ascundă marea dramă a lumii

s-a lăsat așa ca o cortină de plumb și

a ucis lumina

 

De ieri soarele își caută năuc omenirea,

conservând căldura pe brațele timpului

ca o mamă ce nu-și mai găsește pruncii.

Continue reading „Emilia AMARIEI: Poesis” →

Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului

Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa, afirma Ion Agârbiceanu. Cei care iubesc literatura pot descoperi adevărata putere a cuvântului. Pot atinge frumuseţile universale şi pot pătrunde în profunzimea lor, înţelegând că din cuvânt se revarsă lumina şi emoţia. Iubirea pentru cuvânt este iubire pentru frumos şi una dintre cele mai frumoase maniere de a explora lumea.

 

Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor-şef la mai multe publicaţii, George Roca se dedică literaturii de câteva decenii. S-a născut la 14 iulie 1946 în oraşul Huedin, Cluj, România. După scurt timp de la absolvirea Facultăţii de Filologie s-a stabilit în Australia, la Sydney. În anul 1993 a devenit membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), iar mai apoi membru Emeritus al Academiei Româno-Americane. De asemenea, este membru al mai multor organizaţii şi fundaţii culturale, dar şi fondatorul Academiei Româno-Australiene. Şi, nu în ultimul rând, este unul dintre fondatorii portalului de literatură Confluenţe literare, un proiect de mare succes. A publicat 3 volume de poezie şi 2 volume de proză, însă nu se opreşte aici.

 

În prezent, coordonează şi colaborează cu zeci de publicaţii literare, de care se ocupă cu mult interes şi devotament. De când se ştie, George Roca şi-a dorit să urmeze calea cuvântului şi să-i descopere tainele şi frumuseţea. Însă nu le-a păstrat doar pentru sine, ci a încercat mereu să îi ajute şi pe ceilalţi să înţeleagă puterea cuvântului. O mare parte din timp o dedică promovării celor care pătrund în tainele scrisului. Şi se dăruieşte acestui scop deoarece crede că astfel se ajută şi pe sine şi pe ceilalţi. Despre toate acestea, George Roca a vorbit cu drag şi am descoperit un ardelean cu suflet frumos, simţul umorului şi îndrăgostit etern de cuvânt.

***

Alexandra MIHALACHE: Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră şi cât timp vă dedicaţi promovării valorilor literare?

 

George ROCA: Literatura pentru mine înseamnă ceva minunat. Ceva fantastic. Pentru care trăiesc. Ceva care mă ţine legat de un computer în general zece ore pe zi. Sunt vehement, nu-i aşa!? Literatura este o parte din viaţa mea. Un instrument care mă face să trăiesc, să respir, să îmi satisfac dorinţele, să creez bucurii şi să îmi fac prieteni şi cunoscuţi pe tot mapamondul. În general, producători de literatură română, căci eu scriitor şi promotor de limbă română sunt!

De când mă dedic literaturii? Încă din liceu! Şi au trecut vreo şaizeci de ani de atunci! De când promovez valorile literare! Nu întotdeauna sunt valori, ci doar scriitori debutanţi sau începători pe care îi ajut să crească, să se dezvolte, să scrie (mai) bine şi să îşi ia zborul printre litere, să publice, să scrie cărţi şi să îi fac să înţeleagă Scripta Manent. Scrierile şi copiii – atât rămâne după ce trecem în lumea cealaltă. Atât! Am început să promovez oameni care scriu de aproape 30 de ani. La început, încurajând prieteni, mai apoi promovându-i în revistele cu care am colaborat şi despre care aş putea zice că sunt peste cincizeci. Publicaţii din diferite părţi ale lumii, îngrijite tot de românaşi! Din Sacramento până în Israel şi din Noua Zeelandă, via Australia până în România. Cu timpul am acumultat peste 2000 (două mii) de corespondenţi care mi-au trimis producţiile domniilor lor spre publicare. Noroc că nu trimit toţi odată! Mulţi au fost debutanţi! Stângaci, începători! Şi ce dacă!? Eu i-am încurajat să scrie, să se perfecţioneze, să se sofistice în tainele scrisului. Unii au înţeles, alţii au abandonat, alţii s-au apucat de șotron, bambilici sau de poker. Era mai simplu! (Glumesc!) Am fost criticat pentru această „promovare” a necunoscuților literari de către un ilustru „luceafăr” aşa-zis critic (literar?). Mai bine să nu-i dăm numele, că poate e ranchiunos… și nu vreau flexări de mușchi! Dar totuşi acest domn a făcut și bine. M-a ambiţionat și am continuat şi mai abitir să promovez debutanţi! Căci zisu-mi-am:  din zece debutanţi dacă ajunge unul să se remarce măcar, e minunat! Decât să le tai aripile…! Dar nu mi-a fost ușor. A trebuit să îi tratez cu multă delicateţe. Am să vă dau un exemplu. O tânără din Bucureşti mi-a trimis câteva poezii bunicele, doar că mai trebuia lucrat puţin la ele, la versificație. M-a pus necuratu’ să le „machiez” puţintel şi tânăra poeta şi-a pierdut elanul şi încrederea în sine şi nu a mai scris niciodată! Mii de scuze! Îmi pare atât de rău! Consider că avea talent. Am încercat, dar nu am putut să o (mai) conving să scrie! Îşi pierduse încrederea în dânsa… Aşa că, deseori când am întâlnit debutanţi, i-am tratat cu mai multă înțelegere…

Am fost redactor şi redactor-şef la mai multe reviste din Australia (Românul Australian, Spirit românesc, Jurnal olimpic), din Statele Unite (Mioriţa, Clipa, Romanian VIP), din Germania (Agero şi ProLitera) din România (Confluențe literare, Cetatea lui Bucur, Booklook ș.a.)… Acolo am întâlnit corespondenţi cu care am colaborat şi cărora le-am redactat şi publicat lucrările şi care atunci când am plecat de la acea publicaţie, din varii motive, m-au urmat… Şi aşa s-au adunat peste 2000. Am redactat până în prezent (din 2006) peste 7000 de articole. Nu e o laudă! E un fapt care poate fi cercetat şi constatat pe internet. Aş oferi cu drag aceste materiale Institutului Cultural Român pentru a le arhiva sau publica în cărţi. Cred că ar ocupa un raft întreg de bibliotecă. Doamne-ajută să pot ajunge la 10.000 de articole!

Alexandra MIHALACHE: Mai au şanse tinerele talente în domeniul literar? Ce importanţă au revistele literare?

 

George ROCA: Desigur că au şanse! Tinerii au o mulțime de mijloace tehnice la îndemână. Îşi pot publica singuri lucrările, îşi pot face o revistă, pot publica o carte on-line. Dacă scrierile acestea vor fi de valoare… vor fi aplaudaţi. Dacă nu… nu îi ceartă nimeni. În cel mai rău caz, vor fi ignorați. De obicei… dacă ceva nu place, se tace! În revistele pe suport de hârtie nu prea pot fi promovaţi prea mulți necunoscuţi deoarece au spaţiu limitat, hârtia costă şi mai apoi tartorii cei consacraţi nu prea vor să împartă laurii cu de-alde samurachieni! (vezi cuvântul/apelativul „samurache” în lucrarea lui Lazăr Șăineanu, Dicţionarul universal al limbei romane, Ediția VI, 1929). Dar, precum am zis mai sus, trebuie să persevereze, să scrie cât mai mult, să se perfecţioneze… şi cu timpul vor simţi gustul roadelor!

Revistele literare virtuale, sau cele pe hârtie, au o mare importanţă în promovarea şi atragerea celor care scriu! Oferă spaţiu de publicare şi totodată cititori. Dacă materialele scrise sunt postate pe internet, într-un blog sau o revistă literară, poate fi găsit foarte repede producătorul de literatură, după nume, prenume, titlu, sau parte din materialul publicat, spre bucuria căutătorilor şi spre stima scriitorilor.

Alexandra MIHALACHE: Cum aţi defini poezia şi când a început pasiunea pentru ea?

 

George ROCA: Poezia este un instrument literar care bucură şi linişteşte sufletul, chiar dacă uneori este un pamflet sau un strigăt de durere. Este un mijoc de exprimare a sentimentelor umane. Căci numai oamenii scriu poezii! Poezia este o oglindă vie a sufletului care iese la iveală pentru a vedea şi ceilalţi cât de curat, cât de vesel sau necăjit este, cât de zbuciumat este sau cât de îndrăgostit… Poezia numai aşa se poate scrie! Cu sinceritate. Nu o scrii sincer nu mai are mesaj, nu mai e poezie… Devine ceva fad, abstract şi chiar deranjant… Pasiunea pentru poezie cred că este o calitate a fiecarui om, dar puţini se încumetă să o scrie, să o etaleze. Fiecare om (cred că!) scrie poezie, într-o oarecare perioadă a vieţii… Măcar un catren, câteva rânduri… Încă din copilărie… „Că nu e om să nu fi scris o poezie” zicea poeta Elena Grigore (Prima poezie) într-un minunat cântec compus de Nicolae Kirculescu! Corect!? Aşa este…! Cei care neagă se ascund după deget!

Continue reading „Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului” →

Ioan DIȚU: Tulip Time 2018 – Bowral Australia

Anul acesta la Bowral, s-a desfăşurat între 18 septembrie şi 1 octombrie   a  58-a ediţie. Am participat până în prezent  la 9 ediţii. În acest an, au fost  plantate peste 75.000 de lalele, 15.000 de alte flori anuale, precum şi 40.000 lalele în localitate. Vremea a fost frumoasă, destul de caldă şi însorită. Fiind ultima zi, numărul de vizitatori a fost foarte mare. În cele câteva ore petrecute în „Corbertt Gardens”, am putut culege câteva imagini pe care vi le prezint alăturat.

Scurt istoric

 

Oraşul Bowral este situat  la o distanţă de numai 126 km, sud-vest de Sydney, de-a lungul căii ferate care duce spre Canberra. Istoria localităţii a început de timpuriu, la puţini ani de la sosirea coloniştilor englezi. Primul european care a călcat pe aceste meleaguri, a fost John Wilson, un fost puşcăriaş, care în 1798, a fost trimis de guvernatorul Hunter, să cerceteze regiunea sudică a coloniei. El a ajuns până pe unde se afla în prezent oraşul Goulburn.

În deceniul următor, zona fost explorată temeinic, găsindu-se  potrivită pentru păşunat. John Oxley şi Charles Throsby, între 1815 şi 1820, au început păşunatul animalelor,  pe o arie largă în această regiune. Pentru contribuţia lor, adusă în alimentarea oraşului Sydney, au primit suprafeţe însemnate de pământ, precum şi dreptul de a cumpăra altele. Mai târziu, au vândut o parte din ele, pe care s-au  înfiinţat mai multe ferme.

Treptat aşezarea a început să se dezvolte, dar procesul s-a accelerat  după începerea construirii liniei ferate. Primul serviciu religios în zona a fost cel Anglican. El s-a oficiat în 1853 într-o casă a lui Oxley, şi abia zece ani mai târziu s-a construit biserica. În 1861 ia fiinţă prima şcoală, iar în 1864 se deschide şi  oficiul poştal. Iniţial aşezarea era cunoscută cu numele de Wingecarribee. Apoi s-a numit Burradoo. După construirea liniei ferate în 1867, a căpătat numele de Bowral, nume pe care îl păstrează şi astăzi.

Dacă în 1871 Bowral avea 133 locuitori, în anul acesta a ajuns la 13.000. După ce linia ferată a ajuns până aici şi datorită climatului blând, apropiat de cel european, precum şi frumuseţea naturii înconjurătoare, mulţi locuitori din Sydney, au început să-şi construiască  aici case de vacanţă. Spre sfârşitul secolului XIX, locuitorii acestei aşezări au început să planteze multe plante şi copaci decorativi aduşi din Europa. În 1911 se amenajează  gradina  „Corbertt”, care în final devine o grădina publică, unde de mai bine de o jumătate de secol, se desfăşoară „Tulip Time“.

Speranţa localnicilor că oraşul lor să devină  cunoscut şi îndrăgit de turişti,  s-a împlinit. Numărul mare de vizitatori, sosiţi cu trenul, maşini personale şi multe autocare, dovedesc cu prisosinţă acest lucru.

–––––

Ioan DIȚU

Sydney, Australia

2 octombrie 2018

 

Nicolae DINA: Taina scrisului (72) – Scrisul între pasiune și vocație

Scrisul are (doar) o taină sau mai multe? Am optat spre forma de plural, întrucât sunt convins că el, scrisul, are mai multe, pornind chiar de la aspectul său grafic propriu-zis, până la enigma lexicală sau la cea semantică, fără a uita pe aceea de suflet, cea sentimentală, pe care o cred ca fiind cea mai importantă, atât pentru creator, cât și pentru Majestatea Sa, Cititorul, căci, în fond, lui îi este adresat.

Așadar, prima taină a scrisului se manifestă de la cea mai fragedă vârstă, când copilul rămâne uimit de faptul că în urma unui „băț” (numit, din vremuri străvechi, „stil”, „condei”, devenite deja arhaisme, „toc”, și acesta pe cale de arhaicizare) rămân niște semne care umplu, ordonat, hârtia albă, pagină după pagină. Este vorba de taina scrisului ca atare, ca proces fizic, pe care o va dezlega, mai devreme sau mai târziu, acasă, cu ajutorul părinților, sau la școală, prin intermediul dascălilor. Treptat, copilul va descoperi că orice cuvânt așternut pe hârtie, ca sol al minții și al inimii, al gândirii și al simțirii, înseamnă, în primul rând, dragoste pentru Frumos, pentru Adevăr, pentru Bine, ca valori etice superioare, iar, în al doilea rând, hotărârea de a se angaja, cu totală încredere, în însușirea și valorificarea la un nivel superior a informațiilor culturale și/sau științifice căpătate.

Descifrarea acestei taine a scrisului este o aventură a cunoașterii și, în același timp, un act de promovare a unor judecăți de valoare, a unor sentimente, a propriilor gânduri prin care copilul sau adolescentul aflat pe băncile școlii, în calitate de lector, descoperă calea înțelegerii și a respectului pentru valorile morale fundamentale ale umanității. Cuvântul scris generează și susține, astfel, o stare de spirit superioară, întrucât a fost, este și va rămâne un promotor al culturii, al emancipării intelectuale a omului cu apetență pentru lectură, pentru știință, pentru cunoaștere, în general.

A doua taină a scrisului apare atunci când omul pătrunde în labirintul lecturii, când, în postura de cititor, are curiozitatea de a descifra, pe cale livrescă, enigmele vieții, de a se iniția în complexele ipostaze în care apar eroii cărților citite, pentru a-și îmbogăți experiența și pentru a evita, pe cât posibil, aspectele, faptele, întâmplările care amărăsc existența omului. Este a doua treaptă de înțelegere a tainei scrisului, aceea pe care o „ascunde” scriitorul generalizând, în cărțile sale, propriile trăiri, simțăminte și gânduri, acestea, odată cunoscute de cititor, devin fie un răspuns la propriile probleme, fie o cale de înțelegere a vieții cu toate angoasele, incertitudinile, vicisitudinile, dar și cu speranțele și realizările ei. Hotărârea mea de a scrie a avut ca fundament tocmai această mare și nesecată pasiune pentru lectură, declanșată încă din primele clase primare, învățătorul împrumutându-mi cărțile care n-au existat niciodată în familia mea de țărani analfabeți. Așa am făcut cunoștință cu marii noștri clasici, al căror cititor perpetuu am fost toată viața, pasiunea pentru viața și opera lor concretizându-se prin cele două volume de istorie literară publicate la vârsta senectuții, „Dascălul Creangă” și „Caragiale, mereu viu”. La acestea s-a adăugat interesul pentru literatura română contemporană reprezentată de scriitorii teleormăneni, a căror promovare a devenit principala mea preocupare, concretizată în volumul de istorie literară „Convorbiri (in)discrete” și în cele de critică literară, „Ștefan Vida Marinescu sau Spiritul cărților” și „Pelerinaj în lumea cărților”, fără a uita numeroasele reviste din țară și din străinătate ori antologiile în care am publicat note de lectură și cronici despre creațiile unor poeți și prozatori contemporani.

După cum se observă, debutul ca istoric și critic literar s-a produs relativ târziu, dar, în adolescență, cochetasem cu poezia. Intoxicat, în școala elementară, cu „eroi” ca niște mineri din Maramureș, un Silvester Andrei care salvase nu știu care abataj, o Ilenuța tractorista, chiar un „haiduc” ca Lazăr de la Rusca și, bineînțeles, „partidul” care se afla „în toate”, chiar și în „cele ce mâine vor râde la soare”, din opere aparținând realismului socialist, scrise de autori aserviți proletcultismului, mă „convinsesem” că literatura nu mai are nicio „taină” pentru mine. Ajuns licean, am avut trufia de a scrie poezii asemănătoare celor de mai sus. Norocul meu de a nu persevera a fost profesorul de literatură care, cu ironie fină, dar caldă, m-a lecuit de această „apucătură”. Adolescentul de atunci și-a jurat că nu va mai scrie poezie în veci vecilor, ceea ce s-a și întâmplat până în ziua de astăzi. Dar același profesor aprecia stilul meu personal de a analiza operele pe care le studiam sau „operele” colegilor mei cenacliști (culmea, de pe o cu totul altă poziție decât cea a realismului socialist!) și m-a încurajat în acest sens. Am aplicat sfaturile sale mult mai târziu, când am început, cu adevărat, să scriu pentru a fi publicat.

A treia taină a scrisului ține de cel chemat să se adreseze cititorului, indiferent de ipostaza în care o face, fie el prozator, poet, dramaturg sau critic și istoric literar. Ca om al timpului său, scriitorul este animat de dragoste și, în egală măsură, de responsabilitate față de cuvântul scris, chiar într-o societate ca cea românească de astăzi, una în care nu numai că se citește din ce în ce mai puțin, ci și una în care analfabetismul a început să ia proporții îngrijorătoare de parcă cineva cu puteri demiurgice vrea să întoarcă țara în Evul Mediu. De aceea, înainte de a se finaliza acest regres cultural, scriitorul trebuie să devină un sprijin de nădejde al dascălului de literatură în demersul său de formare și potențare a gustului elevilor pentru lectură, în vederea apropierii acestora de valorile culturale și literare naționale și universale.

S-a afirmat că scriitorul este un om singur, trist, chiar osândit la galera literaturii. Eu, dimpotrivă, sunt un cititor fericit, bucuros că-mi pot umple mintea și sufletul cu minunile din cărțile altora, că pot să deslușesc taina scrisului lor. Și atunci, scrisul meu nu are nicio taină? Nu. Scrisul meu înseamnă bucurie, fericire și încântare pe care vreau să le împărtășesc Măriei Sale, Cititorul.

––––––              

Nicolae DINA

Alexandria, Teleorman

27 august 2018

Adrian BOTEZ: Taina scrisului (71) – Moștenitorul

Tatăl: Ioan – locotenet colonel de aviaţie, în Flotila Gărzii Regale. Descendent (stră-stră-stră-nepot), pe linie maternă, din „martirul Bucovinei” – Grigorie Ghica al III-lea Voievod, domnitor al Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777) şi al Munteniei (1768-1769); asasinat de turci, prin strangulare, apoi decapitat, la Beilic (casa de găzduire a emisarilor turci trecători prin Iaşi), pe 1 octombrie 1777, pentru că „a protestat vehement împotriva cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic. Iritaţi de protestele domnitorului, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi”.

Mama: Adriana – funcţionară PTTR (Poștă, Telegraf, Telefon și Radio). Pe linie maternă, se trage (ca stră-stră-nepoată) din oameni ai Bisericii Ortodoxe Române şi din cel mai important pictor bisericesc din România veacului al XIX-lea, Epaminonda  Bucevschi / Bucescu (bunul prieten bucovinean al lui Mihai Eminescu), iar prin alianţă (după cumnată), se înrudeşte cu familia Porumbescu, din Stupca (familie care a dat un alt martir bucovinean, pentru românism: pe Ciprian Porumbescu).

*

Având o ereditate atât de „încărcată” (de Tragic şi Sublim!) – cum credeţi, oare, că aş fi putut eu să nu cred că Poetul/Artistul e o fiinţă cvasidivină… o fiinţă eminamente… „outrée”?! Având de „cărat”, „în spinare”, o ereditate atât de tragic-uriaşă-măreaţă – aveţi, cumva, oare, impresia, că eu, „Moștenitorul”, nu mă simt zdrobit, sub „Datoria și misiunea față de strămoșii mei martiri”?! Vă rog a mă crede: nu e deloc uşor să sprijini (ca Artist!) Cerul şi Pământul, asemeni legendarului titan Atlas… nu e deloc uşor să simţi obligaţia „feroce”, faţă de „Misiunea Titanescă” a Poetului-Vicar al Lui Dumnezeu pe Pământ, a Poetului-Demiurgul şi Paznicul Porţilor Celeste, care sunt menite a atrage și re-aduce, pe Pământ, din Ceruri – Armonia! – Sacra Armonie… – …ca să se plinească vorba din ruga cristică: „precum în cer, aşa şi pre pământ”!

Mulţi amici m-au întrebat, de-a lungul vieţii mele de Scrib-al-Lui-Dumnezeu: „De ce scrii ca disperatul, ca un torent, prăvălit la vale? Tu scrii cu mult mai repede şi mai mult, decât putem noi citi scrierile tale!” Eu, „Moștenitorul” (cel pe care îl mână, tiranic şi peste măsură de… urgent, din spate, Moartea, cu neîngăduinţa ei, cu necruţarea ei… „democratic-comunistă”!),  nu scriu pentru voi, care nu izbutiţi a mă citi, în timpul vieţii mele – ci scriu pentru Strămoșii Martiri, scriu pentru Cel Care mă vede, mă călăuzeşte şi-mi luminează Calea, de „acolo”… de „dincolo”… Şi mi-e frică, mi-e groază, faţă de Ei şi de Misiunea mea: nu voi isprăvi la vreme, Moartea mă va lua în custodia ei, cu mult înainte de a spune (şi scrie) eu, ceea ce… Trebuia Spus-Scris – ca Mărturie-de-Duh!

Eu, „Moștenitorul” (întru Tragic şi Sublim!), nu am somn, cum nu au Sfinţii Martiri ai Familiei şi ai Neamului meu Sacru, de Daco-Valah: când să adorm, sau când să mă trezesc din moţăială, cu ochii închişi (ori cârpiţi de osteneala de a aţipi…) – Le aud Vocile, Îi aud Vocea: şi Strămoşii, cum şi El-Hristos-Dumnezeu, îmi poruncesc, prin somnul-nesomn, îmi dezvăluie, revelatoriu, File Cerești – pe care eu, Truditul şi Răstignitul (…eu, Dismas şi Hestas, deodată!), dimpreună cu ei – Trebuie să le transcriu… cât mai fidel, dar şi în armonie cu Duhul actual al omenirii!

Eu nu sunt eu! Eu sunt Umilul Scrib al Voinţei Sfinţilor Martiri şi al Celestului Demiurg-al-Armoniei: nu mă slăviţi, niciodată, pre mine, ca autor, ci slăviţi-i pe Ei, care-mi îngenunchează orişice orgoliu, În Stih de Vis şi Paradis! Nu pot decât să-mi cer iertare, eu, „Moștenitorul”, că, din an în Paşti, trebuie, totuşi, să apar în ochii oamenilor (ai unora… tot mai puţini…): eu, „Moștenitorul”, grijesc nu doar de mormintele Lor, ci, mai cu seamă, de Învierile Lor, prin Ritmul Sacru al Artei-Armonie  – Armonie Imperios Poruncită şi Provocată… de rânduri şi scări, de Înalţi Heruvi şi de Blânzi Serafi, din preajma Sfintei Treimi Aseice!

Viaţa „„Moștenitorului” nu contează, decât în măsura în care a învăţat să se supună Vocilor Sacre ale Neamului Său de Martiri. Viaţa „Moștenitorului” nu contează decât în măsura în care acesta pricepe şi revelează (precum Mărturisitorul Cosmic – Dismas!), prin Arta sa, Perfecţiunea Duhului Strămoşesc şi Martiric, în măsura în care-i învaţă şi pe semenii săi să îngenuncheze, pe întreg acest pământ al României, în faţa Sângelui de Eroi, Sânge-Puhoi Luminător de Cale și Destin, Sânge Înluminat El Însuși, care îmbibă, pretutindeni, această Glie ca Ne-Alta şi să se târască, în genunchi, în faţa acestui Pământ-Altar al împăraţilor, şi regilor, şi domnitorilor, şi crăişorilor…  – …toţi, Daco-Valahi…  – …spre a putea, apoi, să se înalţe, spiralat, ameţitor, precum Ciocârlia Sacră… – … să se „aburce”, titanesc şi fără de remuşcări, „acolo”, în Susul Cel Mai Sus: în faţa Lui Hristos-Judecătorul Ultim şi Suprem!

„Moștenitorul”  este Condeiul Sacru, datorită căruia Hristos trage nădejde să deştepte, întru Slovă de Foc-Hieroglifa Mântuirii, răstignitoare şi renăscătoare întru Duh, toate Neamurile Pământului Căzut – spre a-L recupera, pentru Creaţia Zilei a Şasea – pe Adam-Androginul din Paradis! Deci, din pricina istovirii sacre a Artistului-de-Fiecare-Zi-şi-Noapte, nu e de mirare că „Moștenitorul” (de fapt, Sărmanul Scrib Sacru…), se mai răzvrăteşte, mai cârteşte, se mai împotriveşte Vocilor Sacre (precum Hestas, deh…!), ce-i poruncesc Truda fără de Sfârşit şi fără de Istov… – …dar, cum Hristos a predat Lecţia a Cincea, pe Cruce („Eli, Eli, lama sabachtani?” – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti?” – …de parcă Hristos n-ar fi fost, El Însuşi, Dumnezeu! – de parcă Dumnezeu Îl poate părăsi pe Dumnezeu şi-şi poate părăsi şi „trăda”, vreodată, Creația Unitară!) – tot aşa, şi cârtelile şi împotrivirile Omului-Artist se potolesc repede, se întorc degrabă la Acela prin care fiecare viiem: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!”… – …ajungându-se la conştientizarea sfârşitului cârtelii şi orbirii Absurdului – şi începutul Mântuirii, adică Începutul Revelării Duhului Atotputernic, până atunci, mascat de hoitul „vizibil-sensibil”, al falsei şi trecătoarei noastre fiinţări întru lut…: „Săvârşitu-s-a!”, adică: „Mi-am împlinit/s-a împlinit Misiunea Mea Mistică: A Început, în Tot Cosmosul, Îndelungatul, dar Ineluctabilul Proces al Mântuirii” Iar Artistul (cu destin Tragic şi Sublim, totdeodată!) devine, din „Moștenitorul” – „Secundatul” lui  Dumnezeu-Hristos, la Înfăptuirea Demiurgiei Reluate, Bâncușian, la Infinit!

*

Școala primară (1962-1966) A. B. o urmează în oraşul natal, cu învăţătoarea Elena  Buțincu – Dumnezeu s-o ierte şi să-i odihnească vocea ei de leoaică! Tot în Gura Humorului a făcut şi gimnaziul (1966-1970). Urmează examenul de intrare la liceu: una dintre profesoarele din comisia examinatoare (ulterior, profesoara sa de Română, pentru un an…apoi, a plecat la ceruri!), doamna Eleonora Crainic, îl remarcă pentru imaginaţia debordantă, cu care „catindatul” îşi completa… cunoştinţele şi răspunsurile, despre romanul sadovenian… Liceul (1970-1974). Absolvent, cu bacalaureat, al Liceului Teoretic din Gura Humorului – 1974. Aici, la acest liceu, devine colaboratorul (din 1972), apoi, din 1973, redactorul-şef al revistei liceului: „Năzuințe” – unde îşi face debutul (absolut!) şi ca poet, dar şi ca eseist şi critic literar (la Poşta redacţiei!). Maeştrii săi, la acest nivel, sunt profesorul  de Latina, Nicolae Popescu, şi profesoara de Română, Eleonora Murariu, care-l stimulează şi încurajează (ambii…) în gândul de a „da” la Filologie…Fatală greşeală a „luminaţilor conspiratori”(constată Adrian Botez, abia azi!)!

Absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) a Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – 1978. Maestrul de aici: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA (mentor încă din primul semestru al primului an de facultate al lui Adrian Botez! – stimulându-l straşnic spre arta subtilă a hermeneuticii…).

Este repartizat guvernamental, în 1978, la Liceul Agroindustrial din Adjud (azi, Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”). Din 1978, devine membru al Cenaclului Casei de Cultură din Adjud – „Lumina”. În 1979, când domnul Titus Vâjeu vine la Adjud, pentru a-i „televiza” pe scriitorii Adjudului, şi răsfoieşte, pentru eventuală cenzură, caietele cu poezii ale proaspătului profesor Adrian Botez, se îngrozeşte, pur şi simplu: „Păi, mata scrii numai despre hristoşi şi serafimi! Nu se poate, dom’le! Altceva nu ai?” „Nu!”. Altceva nu avea Adrian Botez. Încăpăţânat şi al dracului, bucovineanul! Şi, decât să fie publicat conform „tipicului” compromisului politic de atunci, Adrian Botez a preferat să aștepte debutul  (poetic)… 19 ani, adică până în 1998)! Între timp, îşi ia toate gradele didactice: definitivat (1981), gradul al II-lea (1986) şi gradul I (1992). Este şi anul în care se înscrie, în paralel cu gradul I, la examenul de doctorat.

Doctor în ştiinţe filologice  –  cu lucrarea „Spirit şi Logos, în poezia eminesciană” (coord. ştiinţific: prof. univ. dr. Dumitru Irimia, de la Univ. „Al.I.Cuza” – Iaşi). – „proclamat” pe 14 februarie 1997,  la Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi, amfiteatrul III-12. Membrii comisiei de examinare şi acordare a titlului de „doctor în ştiinţe filologice”  sunt de la Universităţile din Bucureşti (cercetător ştiinţific principal I, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”-Bucureşti – doamna Roxana Sorescu), Cluj-Napoca (prof. univ. dr. Mircea Borcilă), Timişoara (prof. univ. dr. Iosif Cheie-Pantea) şi Iaşi (prof. Univ. dr. Livia Cotorcea). Între 1997 şi 2001 – are un ultim maestru spiritual: Victor Oprescu, secretarul Societăţii Antropozofice din România – cel care-l iniţiază în rozicrucianismul antropozofic steinerian.

*

Actualmente, A.B. este profesor de Română, la Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”-Adjud.  Căsătorit, cu o femeie, Elena, despre care ar trebui să scrie o carte cât Biblia, pentru a-i mulţumi că există. Şi cu trei copii (slavă Lui Dumnezeu, sănătoşi la trup şi, mai ales, la Duh!), pe care i i-a dăruit această femeie dragă: Oana, Octavian și Elena.

*

Recapitulăm… şi continuăm: Debut absolut (cu poezie şi eseu/critică): în 1972, la revista „Năzuinţe” (căreia i-a fost şi redactor-şef), a Liceului Teoretic din Gura Humorului. Debut (cu poezie) în revistă culturală consacrată: 1988, revista „Steaua” – Cluj. Debut (cu eseu) în revistă culturală consacrată: 1985, în revista „Collegium” – Iaşi, „Buletin al Societăţii de Ştiinţe Filologice” din România. În 1999, fondează  şi devine redactor coordonator al revistei bianuale „Contraatac” – revistă de educaţie, cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice – din Adjud. Ediţie on-line (în colaborare cu revistele ARP): „Contraatac” – revistă de cultură şi de atitudine creştină: http://revistacontraatac.wordpress.com

*

Activitate Publicistică:

Sunt în colectivul redacţional „Scara” – Bucureşti, redactor la revista „Onix” – Dublin, Irlanda, redactor la „Starpress Vâlcea Turism” (revistă internaţională Româno-Canadiano-Americană online, de turism, cultură, afaceri, diaspora şi ştiri), redactor la Ziarul „Miorița” SUA, singurul ziar românesc Independent din America, redactor „Ardealul literar” – Deva, redactor „Crezul nostru” – Bacău, redactor „Salonul literar” – Focşani, membru în Colegiul de redacţie al revistei „Foaie Națională” – Bucureşti ș.a. Membru de Onoare al Colectivelor de redacţie ale revistelor „Regatul Cuvântului” şi „Sfera Eonică” – reviste de cultură universală, editate la Craiova sub egida Ligii Scriitorilor Români.

Prezenţă în antologia bilingvă (română-franceză) „În căutarea îngerului – En quêtte de l’ange”, (din creaţia poeţilor vrânceni, selecţie de prof. VALERIU ANGHEL, Pallas, Focşani, 2006 – trad. prof. univ. dr. Constanin Frosin. Prezenţă în antologia engleză a prof. univ. dr. Dan Brudașcu: „Voices of contemporary Romanian poets” (selection and English version by Dan Brudaşcu, Sedan Publishing House-Cluj, 2007). Inclus în „Antologia sonetului românesc”, de Radu Cârneci – vol. al III-lea. Inclus în toate cele trei volume ale trilogiei „Cartea întâlnirilor”, de Eugen Evu.

*

Premii:

Laureat al Marelui Premiu al Salonului Literar – Dragosloveni – ediţia a 26-a, noiembrie 1998. Premiul U.S.R. pentru Poezie  (2005). Premiul U.S.R. la Critica/Hermeneutică, pentru anul 2006. Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2011 – pentru volumul de eseuri „Cazul Dacia” ș.a.

Cetățean de Onoare a municipiului Adjud (2009). Doctor Honoris Causa al Academiei DacoRomâne. Nominalizat pentru „Premiul Nobel pentru Literatură 2017” din partea ADR. Membru de Onoare al Asociației Internaționale de Paradoxism (Universitatea din New Mexico, SUA, 17 septembrie 2011).

––––––––––-

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea, 7 octombrie 2018

 

Gheorghe Andrei NEAGU: Oul de zăpadă

Se înserase. După căldura şi zbenguiala din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult decât caraghios. Din penumbra aruncată de razele lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe, apoi începu să urle:

– Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă…

Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în neaua lucitoare, fără a se clinti.

– Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam, întinzându-l în pat sub cuvertură.

– Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut, continuă copilul să spună. Făcea ouă.

– Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.

Îşi dădu brusc seama că soţul ei încă nu se întorsese. „Înseamnă că  iar s-a pus pe băutură. Adeseori i se întâmplase să întârzie. Fie că se încurca cu un grup de prieteni, fie că îşi pierdea timpul pe la cine ştie ce întrunire fără de sfârşit, bărbatul îşi justifica timpul pierdut cu nefericirea iscată de pe urma accidentului, de unde se alesese cu un ochi de sticlă, cu o mandibulă recompusă de chirurgi pe care se aşezase o placă dentară mobilă. Mai uşor putea să bea decât să mănânce. Acum, odată cu strigătul înspăimântat al copilului, femeia îşi dădu seama că putea să fie ceva adevărat, că s-ar fi putut să nu fie numai o închipuire a copilului. Era sătulă de farsele pe care soţul ei le făcuse de câteva ori când întârziase în ajunul Crăciunului. Odată intrasese chiar pe fereastră, dar în costumul obişnuit, nicidecum deghizat în om de zăpadă sau altceva. Acum s-ar fi putut să-i fi venit altă idee,” îşi spuse ea, îndreptându-se spre bucătărie.

Nu mai avu timp să ajungă până acolo. O buşitură în uşa de la intrare îi întrerupse mersul. Frigul de afară, pătrunse odată cu silueta umană, pe holul cufundat în penumbră.

– Cine-i acolo? îngăimă ea cu glas tremurat.

Nu-i răspunse nimeni.

Îşi întinse mâna spre întrerupătorul ce clipea în întuneric. Lumina irupse puternic, orbind-o preţ de câteva secunde. Abia de mai putu zări silueta dispărând spre uşa de la sufragerie. Era într-adevăr albă. Dar nu putea fi omul de zăpadă, nu. Prea se mişca lejer prin casa cufundată în căldură, fără a lăsa nici un semn că s-ar fi putut topi ceva înlăuntrul lui. În mod normal, admiţând absurditatea cu omul de zăpadă ar fi trebuit să găsească pe covor urme de zăpadă topită. Dar nimic nu lăsa să se întrevadă acest lucru.

„Atunci ce-a fost cu silueta pe care am zărit-o?”, s-a întrebat doamna Apostol, repezindu-se spre uşa sufrageriei. Se împiedică şi căzu. Capul sună sec în contact cu tocul uşii. Se cufundă în întuneric. S-a trezit când soţul bâjbâia prin întuneric s-ajungă spre bucătărie.

– Ce dra… îşi întrerupse el invectivele furioase, împiedecându-se de  corpul soţiei. Geamătul ei îl făcu să se dezmeticească puţin. Se aplecă, pipăi şi îşi retrase mâinile cu spaimă. Era ea.

– Amalia… Amalia – o strigă el încetişor de câteva ori fără nici un rezultat.

Hotărât, se ridică şi aprinse lumina de pe hol. Pe faţa ei, un firicel de sânge închegat era pe fruntea înaltă. O privi uluit. Nu-şi putea imagina ce se întâmplase. Luă din bucătărie un prosop, îl umezi în apa rece de la chiuvetă şi-i tamponă tâmplele şi fruntea însângerată. Amalia îşi revenea încetul cu încetul.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?

– M-am împiedicat, îi spuse ea printre gemete.

– Te-ai împiedicat?! Aşa pur şi simplu?! Mă uimeşti, nu se putu el abţine.

– Nu chiar aşa. Mai întâi m-a chemat copilul… Făcuse un ou de zăpadă.

– De ce? Ce are asta de-a face cu omul de zăpadă?

– Dacă mă tot întrerupi?

– Bine, bine, uite că tac. Deci era om sau ou?

– M-a chemat băieţelul ca să-mi arate că omul de zăpadă se mişcă. Şi că face ouă de zăpadă.

– Ceee? Dar e absurd.

– Ai spus că n-ai să mă mai întrerupi. Uite aşa i s-a năzărit băieţelului nostru.

– Şi?

– Nimic. L-am culcat, l-am învelit şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau un pahar cu apă. Deodată, pe hol, am zărit o siluetă strecurându-se spre uşa de la sufragerie. Credeam că te-ai făcut iarăşi Moş Crăciun. N-am mai apucat s-aprind lumina şi m-am împiedicat, căzând acolo unde m-ai găsit tu.

– Asta-i tot?

– Asta-i tot ce-mi amintesc. N-am găsit nici un fel de urme.

– Dar ai căutat.

– Nu. Am vrut să zic, n-am zărit nici un fel de urme. Doar silueta aia în alb.

– În alb?!

– Da, am uitat să-ţi spun. Era o siluetă costumată în alb şi roşu.

– Formidabil. Omul de zăpadă e alb. Silueta e albă, dar roşu? Prea multe coincidenţe, mormăi el mai mult pentru sine.

***

Trecuseră câteva zile. Domnul Apostol intră ca de obicei în barul din apropiere. Consumatori puțini. La bar o femeie, râdea vulgar şi se lipea din când în când de bărbatul îmbrăcat într-un cojocel de blană. Viscolul de afară o făcea să fie mai curajoasă decât de obicei.

– Nu vrei şi tu o bucată de pişcot? îi spuse bărbatului proptindu-i în gura întredeschisă restul de pişcot.

Bărbatul o refuză, clătinând a negare cu gura închisă. Dezamăgită de refuz, femeia se adresă celuilalt bărbat care abia ce intrase ce stătea sprijinit cu coatele pe tejgheaua barului. Acesta o lăsă să-i îndese restul de pişcot, deschizând gura atât cât îi permitea falca și placa dentară și lăsă să-i intre bucata în gură. Femeia bătu din palme  şi-i luă paharul cu ţuică sorbind o înghiţitură zdravănă.

– Uite, vezi, aşa se face? Eu cu ţuica, tu cu pişcotul.

– Şi rămâi cu cotul! îi zise celălalt bărbat care o refuzase, arătând cu mâna dreaptă spre cotul mânii stângi.

Femeia îl săgetă cu o privire tăioasă. Se ridică şi se îndreptă spre toaleta barului. Domnul Apostol, care muşcase din pişcot, se luă după ea. Fusese ațâțat. Intră în partea  rezervată femeilor. O găsi pregătită să intre în cabină. Se repezi hulpav dând s-o ia în braţe, chiar atunci când ea năucită de băutură se pregătea să-şi dea jos chiloţii. Nu-i mai dădu. Instinctiv îi trase o palmă zdravănă intrusului, observând cu spaimă, cum un ochi sări din găoacea lui în chiuveta unde urma să se spele pe faţă. Bărbatul urlă de durere şi-şi recuperă ochiul de sticlă din vasul şi din vasul chiuvetei. Ea ieşi în fugă. Străbătu încăperea barului oprindu-se, afară în bătaia viscolului. Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă, pe care-l strânse în palme, până când deveni un ou lucios şi tare, cu care şi-ar fi răcorit obrajii. Numai că din bar ieşi urlând bărbatul cu ochiul de sticlă. Îl purta în pumn, strigând:

– Mi l-ai crăpat ordinaro! Mi l-ai crăpat!

Avea o faţă hâdă, de parcă orbita goală se căscase mai mult decât ar fi trebuit. Celălalt bărbat, care nu gustase din pişcot, se iţi şi el în pragul uşii de intrare. I-ar fi venit să-l îndemne pe cel sluţit să meargă la doctor. Dar n-o făcu. Era curios. Femeia se uită la el, îşi privi oul de zăpadă ce devenise aproape sticlos şi-l aruncă spre ţeasta sluţită cu putere. Aproape că nici nu-şi dăduse seama de gestul ei. Oul de zăpadă se înfipse în orbita goală. Bărbatul răcni sfâşietor prăbuşindu-se. Femeia o luă la goană, digerându-şi frica în iuţeala fugii. Oul de zăpadă înfipt în orbita goală, începu să se topească.

–––––––––––-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, 7 octombrie 2018