Dan-Obogeanu Gheorghe: Unire în lumini şi umbre…O altfel de Românie

Privim cu uimire viteza în care au loc schimbările în acest loc numit Terra…încercam să ne adaptăm din mers şi să rezistăm acestora, deşi ne apasă o stare de enervare şi stres. Lumea parcă e tot mai grăbită şi se îndreaptă către colaps; ceva care seamănă a apocalipsă şi se poate descifra în vechile poveşti ale omenirii, în preziceri de tot felul sau în povestirile ascultate în copilărie, de la bătrânii satului, pe la clacă sau la un parastas mai deocheat. Încercăm să trăim într-un loc plin de lumini şi umbre, într-o realitate clar-obscură în care banalul ocupă cotidianul şi temele care ne inundă viaţa au darul să ne ameţească, astfel încât să nu ne mai putem gândi la ceea ce ne doare cu adevărat- par un fel de pansament cu formol care să ne ţină adormiţi în permanenţă. Spiritul nostru naţional se diluează într-o ,,ciorbă’’ care nu mai este nici măcar o fiertură sărăcăcioasă care se mânca prin bordeiele patriei- avem manea…şhaorma….Coca-Cola sau feisbuceală…dar nu mai avem pasiunea de a mai trăi frumos, de a mai visa…de a mai crede în idealuri! Şi avem atâta nevoie de a mai crede în ceva…nu de a fi creduli! M-am născut la ţară şi străbunii mei credeau în Dumnezeu şi în Înviere. Paştele era cu bucuria lui, cu hora satului şi primenirea gospodăriilor mici şi frumos colorate. Grădinile şi livezile miroseau a pământ proaspăt şi a iarbă crudă…cât de minunată era copilăria noastră! Bătrânii satului ne povesteau despre război şi foamete, despre durerile satului trecut prin colectivizare…despre lungul drum al întoarcerii acasă din lagărele naziste şi comuniste. Ei au avut o viaţă atât de simplă şi idealuri atât de înalte…Mântuirea ! Noi avem de toate, încă prea multe…dar am uitat să mai si trăim cu faţa într-o oglindă măcar câteva minute…să ne putem privi în ochi cu adâncime şi să ne întrebam; ,,cine suntem noi şi încotro?!” Am uitat că ieri am făcut, sau nu, un bine şi ni se pare că a mai face şi mâine o bucurie unui semen devine o povară. Am plecat cu toţii prin lumile pământului căutând ceva care n-o să ne bucure niciodată; ceea ce nu are spirit e inexistent- lumea materială! Noi suntem un popor de semănători, nu unul de vânători lacomi…aşa nu ne vom înţelege cu nimeni, niciodată! Doar NOI putem să spunem lumii că aici, în acest spaţiu dintre Dunăre, Carpaţi şi Marea Neabră am existat ca popor, că suntem latini dar ortodocşi, că avem o limbă română minunată în care cuvântul ,,Dor’’ străluceşte şi arde mai tare ca soarele. Să le spunem celor care vor să ne cunoască doar atât; aici e ,,sarea pământului’’, aici e spiritul unei Europe care ne-a exclus din cetăţile noastre la apusul soarelui…aici e Lumina şi nu umbra deşertăciunilor! Avem idealuri…

Suntem în anul în care comemorăm sau sărbătorim ,,centenarul Marii Uniri de la 1918’’, un moment care ar trebui să fie unul de mare respiraţie naţională şi patriotică, un eveniment naţional care trebuia să ne găsească uniţi, optimişti şi strânşi în jurul unor dezbateri serioase despre Ţară, Popor şi Patrie…Din păcate, ne pierdem vremea în lupte sterile şi anoste, afişăm un patriotism de paradă, ieftin şi păgubos. Cheltuim bruma de bani publici numai pentru a extrage profituri financiare sau de imagine. Şi mai trist este faptul că aprope deloc nu se mai vorbeşte de trecutul nostru în şcoli, limba română este strivită de incompetenţii şi analfabeţii functionali ai ţării, iar conştiinţa naţională ne trece adesea prin buzunare şi viscere! România a ajuns să fie, mai nou, un model de ţară nefrecventabilă de către români, mulţi au luat calea pribegiei împinşi de nevoi imediate şi mai puţin de nevoi de afirmare spirituală sau de promovare a spiritului naţional peste hotare. Marea Unire de la 1918 a fost posibilă prin jertfele de sânge ale ostaşilor români pe fronturile deschise de marile puteri în Europa începutului de secol XX şi împlinită prin ambiţia şi patriotismul unei clase politice în fruntea căreia se aflau monarhii inspiraţi ai României. România nu este numai o ţară pe harta lumii, sau o naţiune printre multe altele! România este, în primul rând, o stare de spirit. Doinele cântate de păstorii din munţi…cântecele de jale din Bărăganul ars de soare şi vânt…cântecul apelor…toate aduc laudă lui Dumnezeu, iar Bunul Creator se bucură la bucurie cu noi şi plânge la necazurile noastre. O ţară sfâşiată de atâta durere nu rămâne nemântuită, fiindcă Dumnezeu nu este un nedrept! Aşa i-a fost dat acestui popor milenar să se adune şi să se facă înţeles, iar Unirea de la 1918 trebuia să fie răsplata pentru jertfa ostaşului român necunoscut…simplu…întotdeuna un ,,ţăran fără ţarină’’! Şi pentru că, slugă la domni fiind, a ascultat şi a iubit atât de mult acest pământ până s-a îngropat cu fericire în adâncul lui, a găsit că este mai demn să moară în cinste şi adevar , decât să trăiasca în minciună şi parvenire. Ostaşii români sunt Îngerii Cerului, aflaţi în Serviciul Patriei şi al lui Dumnezeu. Să iubim România şi să ne amintim cu pioşenie de istoria şi tradiţiile acestui neam minunat! Ce constatăm în aceste vremuri şi ce e de făcut?! Acum avem o clasă politcă mai mult decât mediocră şi o populaţie resemnată, o ţară sfâşiată de conflicte interne puerile şi o lume în schimbare. Globalizarea este un fenomen de ,,nivelare socială’’ şi vine ca un tăvălug peste noi, iar noi suntem tot mai puţin pregătiţi să îi facem faţă. Renunţăm la idealuri cu prea multă seninătate, ne complacem într-o stare de letargie şi ne plecăm în faţa unor emisari sau agenţi care vin să ne ţină tot felul de prelegeri şi ne citesc teancuri de ,,hrisoave’’ care mai de care scrise prost şi pe genunchi….nu trebuie să credem acum că şi prin alte părţi există lume mult mai educată şi mai erudită….Doar nu suntem cu toţii la ,,coada vacii’’! Vrem să traim mai bine, dar acest ,,bine’’ nu vine de nicaieri şi în mod gratuit. Dezrădăcinarea şi pierderea legăturii dintre Om şi Dumnezeu este ultima nedreptate care s-ar produce pe acest pământ strămoşesc. Niciodată un popor fără credinţă n-a dăinuit! Au căzut imperii şi capete încoronate, s-au spulberat cele mai mari mituri de înstăpânire şi cucerire nedreaptă. Creştinismul s-a clădit pe drumurile Romei, la ceasul în care acest imperiu grandios începea să se chinuie. Şi tot asa s-a ridicat Europa Creştină până în momentul în care a ajuns să ducă această credinţă în toate marginile lumii! Aceea a fost o misiune şi nu o globalizare de idei şi fapte care se dezic de spiritul popoarelor şi al naţiunilor pământului. S-au facut erori şi crime, în numele lui Dumnezeu (dar nu de Dumnezeu!) pentru a se justifica acte de injustiţie socială şi morală…A domnit teroarea şi lăcomia, fiindcă frica este cea care omoară spiritual naţiunile. Însă întodeauna a învins dreptatea, pentru că aşa trebuia să se întâmple, iar în aceste vremuri doar Dumnezeu ne va călăuzi ca pe Moise în deşerturile Orientului…Să nu ne pierdem Credinţa!

Lumini şi umbre… Aceasta e România în care trăim noi! Am vrea o Românie mult mai prietenoasă şi mai spirituală. As dori să fie un loc în care să simţim că trăim ,,ACASĂ’’, Într-un colţ de Paradis…O ,,Gradină a Maicii Domnului’’ în adevăratul sens al acestei sintagme. Aş dori să avem mai multă linişte, mai multă preocupare pentru viitorul acestei naţii plină de mistere si iubire, să fim mai umani! Luminile din sufelete noastre să umple pământul aşa cum stelele umple Cerul, iar noi să devenim partea Infinita a Universului cu nemurirea noastră.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

–––––––––––––-
Jurist Obogeanu Gheorghe-Dan,
Comuna Galicea, Judeţul Vâlcea

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Dincolo de oglindă (poeme)

UN ROMAN CA ORICARE…

 

Serile, când gândul mă prinde la fereastră
Și ochii minții-mi deschid poarta-ncet la amintiri,
Mă strecor tiptil, prin vâltoarea vremii-albastră,
Ușor plutind peste trăiri din viața mea sihastră,
Scrise într-o carte-a sufletului, cu atâtea povestiri,
Vetrei lăuntrice șoptiri…

 

Răsfoind filă cu filă, a vieții mele-umil roman,
Retrăiesc urcând și coborând treptele-n capitol…
Nici că mă plâng, de traiul meu fost-a sărman,
Nici că-n viață întâlnit-am prieten ori dușman,
„La granița-ntre vise”, mi-au zburat visele-n stol…
Eu… un ” fără nume Apostol „…

 

Văd cum deschid ușa de la casa părintească…
Mi-e imagine atât de dureros de dulce și fragilă…
Pe-ai mei îi văd, din raclă, rugă să-mi citească,
Ultime cuvinte, povețe, ce vrură să-mi șoptească,
Dar n-apucară, că-n gheară-i prinse neagr-acvilă,
Lăsându-mi un morman de-argilă…

 

L-acest capitol, parc-ar sângera talpa pe prund…
Mă îneacă valuri, talazurile de tăcere și tristețe…
În care oare lume-a mea, să pot să mă scufund ?
Să mă pitesc, în ce capitol, prin file să m-ascund ?
Să nu mai simt pulsu-ncetinit, gata să înghețe…
Poate… în capitolul de tinerețe…

 

Acolo, unde-s iar tânără, bucurându-mă de viață,
„La răscruce de lumi „, știind ce doream s-aștept…
Acolo mă dezbar de vechituri și privesc semeață,
Că-ntâlnisem prințul cu care făurisem fortăreață,
Unul, ce-am știut că-i stâncă neclintită și-nțelept,
Culcuș găsind la al său piept…

 

 

DINCOLO DE OGLINDĂ…

 

Privesc chipul din oglindă cercetând trăsăturile-ndelung…
Vreau să-mi fac portretul, pictând cu paleta de cuvinte…
În adancu-i mă cufund, de parcă mi-aş dori s-ajung,
La sâmburele fiinţei mele, cu ochii minţii să-l străpung,
Unde se oglindeşte adevărata-mi faţă, fără veşminte…
Doar eu, cu sufletu-mi cuminte…

Un pic sunt capricioasă, crezând c-am drept la toate,
Nevrând să văd în cale, obstacole şi porţi închise…
Chemarea mă excită, misterele-mi fac gândul să înoate,
Ce-i greu mă oţeleşte, mă îndârjeşte, stând pe coate,
Încerc să le explic, soluţii să găsesc, cât mai precise,
După mintea mea, concise…

 

Mă oboseşte insistenţa multă, pe suflet mă apasă…
Nu vreau cu voia mea să-mi pun la gând cătuşe…
Mediocritatea n-o suport şi drept vorbind, m-agasă,
Când, neputinţa, puterile-mi încearcă şi mă lasă,
C-un gust amar şi-amărăciunile să mă suguşe,
Lăsând moarte speranţe în cause…

 

Falsul, invidia, ipocrizia, snobismul mă îngreţoşează,
Nu suport sentimentele cu jumătate de măsură…
Vulgarul, perfidul, prostia, răzbunarea m-afectează,
Când suflet geaba pun, mă doare şi îmi sângerează,
În coşul pieptului simţind, ca săgeată, o arsură
Şi-n tot ce-am făurit, fisură…

 

Şi-atunci, ce portret să-mi fac şi cât pot fi de obiectivă,
Când frică mi-e de Nimeni, de Nimic, de Niciodată ?
Ce mă anulează, mă cufundă-n conştiinţa-mi afectivă,
Făcându-mă încet să mă retrag în lumea mea fictivă,
O lume, ce pentru mulţi, poate să pară cam ciudată…
Dar, dincolo de-oglindă, nu arăţi fardată…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

24 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Dincolo de oglindă (poeme)” →

Irina Lucia MIHALCA: Versuri

Păstrează-mă, păstrează-mă…

 

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,

prin taine, prin umbre, prin noapte,

prin doruri, dureri, lacrimi,

prin sensuri, non-sensuri,

prin mări revărsate,

prin focuri,

prin furtuni, adieri,

prin ploi şi prin ape,

cutremurat intri-n adâncuri,

înfrigurat escaladezi everesturi.

– Păstrează-mă, iubirea mea,

păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,

de tine am nevoie, de tine!

 

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,

mătănii adunate, înşirate, numărate,

iubire prelinsă din muguri de aştri

în năvalnice inimi,

nu ştii ce se întâmplă cu tine,

nu ştii ce e-n clipa ce vine,

nu ştii ce în urmă a rămas,

nu ştii ce-a fost rău,

nu ştii ce-a fost bine,

nu ştii de ce tăcerile astea,

nu ştii de ce clipa e grea,

nu ştii ce se pierde,

nu ştii ce rămâne.

În vise şi-n gânduri,

la ceas de noapte, te strig:

– Noi ne iubim, iubirea mea,

nu vreau să mai pleci,

mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

 

Înspre lumină deschidem ferestrele,

un dor îngropat de milenii,

un soare-l aprinde la poarta tăcerii,

iubirea ta, iubirea mea,

scrisă, rescrisă,

din cer dăruită,

ne-mprăştie,

ne-atinge,

ne uneşte,

ne mistuie,

aproape, departe,

fără timp, fără hotar,

prin roua din pleoape şi stele,

un fir de izvor,

o curgere lină

ne-opreşte, în zori, clipa.

 

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,

trăiri frenetice, uitare de sine,

rotiri de planete, revelaţii,

splendoare de lumi,

de simţiri,

de guri însetate,

de trupuri flămânde,

de inimi-ntregite,

în noi ceruri,

spre noi sensuri,

mărind cercul,

străbatem universuri.

– Păstrează-mă,

păstrează-mă, iubirea mea,

în liniştea vieţii,

de noi avem nevoie, doar de noi!

 

Tot ceea ce cauţi

 

Ploua şi erai îndrăgostit în toamna

care arăta mereu aceeaşi,

toamna în care mereu vă întâlniţi.

Timpul vă visează fericiţi,

păziţi de îngeri şi unicorni,

primind darul iubirii şi-al vieţii

un sentiment de pace totală vă cucerește.

 – Am văzut cu ochii tăi, am simţit cu inima ta,

 ceea ce căutam era, acolo, în mine,

 voiam să le-ntâlnesc 

 şi uite aşa ai apărut – de unde nu ştiu -, 

 şi pentru că ai în tine 

 ceva ce nu te lasă să fii liniştită 

 sau care caută acel liman al liniştii depline.

 

Alerga năucită prin tine,

prin provocările visurilor tale,

trecutul şi viitorul curg circular,

se interpun, intersectându-se,

uneori schimbându-şi sensurile.

 

Există o lume reală şi inconsistentă,

dar şi una imaginară şi adevărată,

cunoaşterea are falii întinse.

Tot ceea ce cauţi e în tine.

 – Suntem în acelaşi vis, 

 mereu mă aduci acolo unde sunt eu, 

 ai ceva de la mine, când te privesc

 mă pierd în tine, în mine însumi 

 şi nu mai ştiu decât că te vreau,

 în tine l-am simţit pe Dumnezeu.

 

Absenţa ei o resimţi acut,

cu trecerea timpului

tot mai puternic o percepi a ta,

în minte-ţi vin fragmente

din chipul ei transformat,

te miri când le rememorezi,

uneori avea până la identitate chipul tău,

ţi-ai adus aminte de-o zi superbă,

aţi mâncat la un restaurant

(astăzi închis, ca multe alte locuri

pe unde-aţi trecut),

o rază de lumină i-a traversat faţa,

nu i-ai spus nimic,

a zâmbit trist, visător.

Avea faţa ta din lumea feminină,

fragilă şi vulnerabilă ai simţit-o atunci,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Versuri” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Vremea iubirilor

VREMEA IUBIRILOR

 

E vremea iubirilor de toamnă
Stimată Doamnă cu zâmbet argintiu
Învelește-mă cu frunzele de aramă căzute peste sânii tăi
frigul să nu ne-ajungă împotrivirile când ne iubim.

 

Te lasă ademenită de noatalgiile dorințelor visate
și întinde-mă cu pași mărunți pe aleea sufletului tău
poate mă pierd definitiv când înăutru intru
să caut pecetea unui destin
prezis de steaua la care mă închin mereu

 

Ce tare suflă vântul golind de frunze pomii,
ce-ți arde carnea când te ating visând,
ce roșu e covorul împletit din frunzele pe care ne iubim
Stimată Doamnă în vremea asta a iubirilor de toamnă
mi-ar place doar cu pătura de vise să ne învelim.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

23 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Cine ?

 

Cine toarnă gânduri, cine ni le cerne
Cine le adună când se tot resping?
Cine poate face de ne par eterne,
Cine le respinge, când ne tot ating ?

 

Cine molecule, cine face spatii,
Cine-i timpul veșnic , ce pare flămând ?
Cine dă tăcerea și-o trece-n vibrații,
Cine face apa, dar cine pământ ?

 

Cine dă mișcarea, cine dă opreliști
Cine pune frâna, din timp infinit ?
Cine-aduce ceața, dar cine priveliști
Cine face lemnul, pom înmugurit ?

 

Cine-aprinde focul doar dintr-o scânteie,
Cine ia prezentul, înspre veșnicii ?
Cine-aprinde lampa , de pe Căi Lactee,
Cine poartă fapta dinspre nebunii ?

 

Dacă doar la astea ai să-mi poți răspunde,
Sufletul din tine… e-n înalte unde !

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Silvia URLIH: Am vrut

AM VRUT

 

Am vrut
să cresc copac,
copacul fructului oprit,
să am și fructe
și flori
și frunze-ngălbenite,
iar soarta
cu glasul ei șoptit și răgușit,
mi-a spus,
fructul copacului
că mi-ar fi fost sorginte .

 

Am vrut
din mugur să mă prefac
în floarea verii,
cais am vrut să fiu,
sau piersic
sau cireș,
dar soarele mi-a dat
amurgul serii,
mi-a spus să cresc cu iarba,
însă…
să nu fiu preș.

 

Am vrut
cu palmele să mă cioplesc
în pom,
am vrut
să rup din ramuri fructul ,
să-mi fac din el
reper,
dar am simțit
că sâmburii mă dor,
că sunt doar om,
că rădăcinile-s uscate
de-atâta mers

spre cer.

—————————

Silvia URLIH

24 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Trenuri

Trenuri

 

Ce de trenuri ! În iureş năvalnic
halta mea o ignoră pe rând,
când mă văd aşteptând, trist şi jalnic,
ale ploilor bice-ndurând.

 

Mi-a rămas o speranţă. Acarul
mi-a şoptit că există-un triaj
unde-aşteaptă plecarea marfarul
ce pe şine devine miraj.

 

Va opri?… Sau în chip de nălucă
am să-l văd cum se pierde în zări
nedorind aşteptarea-mi s-o ducă
şi s-o lase într-una din gări.

 

Mai aştept… Trenuri trec… Somnul vine
şi adorm obosit, pe peron,
visând cum zboară-n iureş pe şine
trupul meu prefăcut în vagon.

————————————–

Anatol COVALI

București

24 octombrie, 2018

Corneliu NEAGU: Fanfara militară

FANFARA MILITARĂ

 

Toamnele venite din trecut
se așază-n cuget către seară,
îmi aduc cu vântul nevăzut
amintiri lăsate într-o gară.
Aş fi vrut cu mine să le iau,
laolaltă să le am pe toate,
dar în gară încă mai veneau
trenurile pline cu păcate.

 

Ah, păcate, puse într-un nai,
cu mătase-n notele cântate,
peste mize cu accente-n grai,
înțelease doar pe jumătate,
doruri nesfârşite, fără glas,
spintecând uitarea-nşelătoare,
dar ştiam că încă au rămas
zilele din toamna următoare.

 

Am venit să le aștept tăcut
în același colț uitat de gară,
dar sosea pe șine din trecut
trenul cu fanfara militară.
Amintirile-au căzut subit
în extaz cu tentă reperată
peste visul magic regăsit
în fanfara nedisimulată.

———————————————–

Corneliu NEAGU

24 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Poeme

VIAȚA CURGE PRECUM CURGE O APĂ

 

Viața curge precum curge o apă,
Când mai domoală,
Când mai vijelioasă,
Când mai blândă,
Când mai nervoasă
Ducând cu sine suspine,
Dureri, necazuri și lacrimi,
Purtându-le cât mai departe,
Vărsându-le în mări și oceane
Sporindu-le doza de sare…

 

Viața curge precum curge o apă,
Mai limpede ori mai tulbure,
Cu mișcări lente sau brutale,
Tăcând sau urlând,
Înfiorându-te,
Determinându-te să te gândești
La azi și la mâine:
Azi dai drumul pe apă
Tuturor supărărilor,
Mâine se ivește poate speranța
Care te va face să vezi viața
Mult mai colorată și mult mai frumoasă…

 

Viața curge precum curge o apă,
Astfel încât mâine
Să poți lua totul de la capăt
Și să-i mulțumești apei
Că ți-a dus departe, pe valurile sale,
Toată zgura adunată în tine,
Toată cenușa supărărilor grele,
Toată frământarea și întristarea
Din sufletul tău…

 

Da, viața curge precum curge o apă…
Curge, tot curge necontenit,
Spălându-ți sufletul,
Și mintea, și trupul,
Și punându-ți pe față
Strălucirea luminii
Și frumusețea florii albe de crin…

Continue reading „Florentina SAVU: Poeme” →

Alin CUCURUZAN: Toamna – retoric

Toamna – retoric

 

Un vis de nor
din suflet de furtună,
curge prin venele deschise
ale frunzelor căzute
colorându-mi cuvintele
într-un trist – pal.
Vocea ploii desenează
cercuri concentrice
pe asfalt.
Doar copacii goi
mai îndrăznesc
să își îndrepte crengile,
retoric și acuzator,
spre cer.

—————————————

Alin CUCURUZAN

23 octombrie, 2018