Anca Stângaciu
Securitatea şi Exilul Intelectualilor Romani în Italia
Editura Mega, Cluj-Napoca 2019, 399 pp.
O carte bine documentată, bine scrisă şi bine venită! Felicitări autoarei Anca Stângaciu, conferenţiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Tema principală a cărţii este modul în care securitatea regimului instaurat de Sovietici în ţară după 1944 a urmărit încontinuu exilul românesc încercând să-l discrediteze, să-l compromită şi să-l anihileze. De la început se impun două observaţii: Este lăudabil faptul că cercetătorii din ţară au reuşit să obţină acces la arhivele securităţii şi să studieze exilul confraţilor plecaţi; şi Este lamentabil să constaţi cât de diabolică şi de perversă a fost securitatea în eforturile ei de a anihila exilul.
Volumul se concentrează pe exilul românesc din Italia, limitat ca număr, dar cu precădere intelectual şi foarte activ. Cartea are însă multe referiri la exilul european, în special cel din Franţa, Germania şi Spania, dar şi din cele două Americi. În calitate de exilat de peste 52 de ani şi activ continuu în viaţa emigraţiei, am întâlnit şi cunoscut foarte mulţi confraţi menţionaţi în cartea doamnei Stângaciu. Fără falsă modestie, cred că sunt unul din ultimii exilaţi romani care a cunoscut atât exilul politic imediat post-belic cât şi emigraţia din ultimele decenii. Sunt deasemenea ultimul asociat în viaţă al Comitetului Naţional Roman din New York condus de fostul ministru de externe Constantin Vișoianu.
Impresionează meticulozitatea cu care autoarea a făcut cercetările şi a parcurs documentele securităţii. (Şi mă întreb de ce mie personal mi s-a respins accesul la arhivele Serviciului de Informaţii Externe?) Impresionează totodată obiectivitatea cu care autoarea abordează oamenii vizaţi indiferent de culoarea lor politică – ţărănişti, liberali sau legionari. Şi cel mai mult impresionează modul draconic în care a lucrat securitatea şi imensele resurse umane şi financiare pe care le-a cheltuit ca să urmărească activitatea celor fugiţi. Aşa cum afirma scriitorul Paul Goma, cu care am stat un timp în închisoarea din Gherla, securitatea a fost răul absolut al României. Şi totuşi, nici securitatea nu a fost de capul ei. Cine a organizat-o şi cine dirijat-o?
Şi aici trebuie să fac o observaţie tristă pe care probabil autoarea cărţii nu o cunoaşte. Fosta securitate, azi serviciul SRI, şi-a schimbat doar la faţă după 1989. `Serviciile” continuă să lucreze cu aceiaşi indivizi-surse şi cu aceleaşi obiective: controlul a ceace acum se cheama `diaspora” şi anexarea emigraţiei la interesele noii `nomenclaturi” din ţară.
Autoarea cărţii reuşeşte să desluşească atât nuanţele exilului ca entitate politică şi culturală, cât şi metodele şi manevrele securităţii menite să-l dezbine. În acelaşi timp, ea nu se pierde în generalităţi şi se referă individual la numeroşi membri ai exilului din care unii au ajuns mari personalităţi. D-na Stângaciu descrie deasemenea relaţiile celor plecaţi cu familiile rămase în ţară şi modul în care securitatea intercepta şi „valorifica” acele relaţii. Cititorul face cunoştinţă cu limbajul securităţii pe care de altfel mulţi dintre noi l-am simţit personal: agenţi acoperiţi, informatori, surse, utilizare „în orb”, diversiune, infiltrare, dezinformare, etapizare, remodelare a gândirii, exploatare a fricii, şantaj emoţional, etc. (pup. 231-233). Modul de organizare internă al securităţii este şi el documentat şi este înfiorător să afli că între 1948 şi 1988 securitatea a recrutat şi folosit 500.000 de informatori. Cum a lucrat concret, ce a urmărit şi ce a reuşit, ne spune autoarea în propriile sale cuvinte.
„… Consolidarea regimului comunist şi a Securităţii a dus la destabilizarea exilului prin infiltrări, trădări şi colaboraţionism, încât supravieţuirea României democratice înafara spaţiului naţional a căpătat forma luptei anticomuniste versus cea a colaborării, a rezistenţei versus cea a propagandei procomuniste, a unităţii versus cea a dezbinării.” (p. 374)… „Tacticile diabolice, ascunse, persuasive sau manipulative ale Securităţii care prin ofiţeri şi agenţi a reuşit să se infiltreze, să destabilizeze, să dezbină sau să lase traumă…” (p. 319) Autoarea a înţeles bine practicile securităţii deşi din arhive nu a putut afla numele agenţilor strecuraţi în occident.
Pe la începutul anilor ’70 eram activ în Comitetul Naţional Român din New York şi totodată preşedinte al Societății „Avram Iancu”. La un moment dat s-a infiltrat între noi un individ dubios, Constantin Milovan, care ne admonesta că atacăm pe nedrept țara natală care chipurile dezvoltase relaţii atât de bune cu America. Individul încerca pe diverse căi să creeze grupuri de prieteni ai noului regim şi ne îndemnă să colaborăm cu autorităţile de la Bucureşti. În final, l-am exclus din societate şi l-am izolat. Ceva mai târziu, când a venit Ceauşescu în vizită la New York, Milovan s-a prezentat la hotelul unde era cazat acesta şi l-a felicitat pentru politica să. Ulterior, generalul Mihai Pacepa a confirmat că Milovan fusese infiltrat de Securitate între noi.
Obrăznicia şi diabolismul securităţii a fost însă ţipătoare la cer. La New York Milovan a scos periodic un ziar numit dezinformativ „Dreptatea” şi imediat după 1989 s-a prezentat la biroul din Bucureşti al liderului ţărănist Corneliu Coposu ca să-şi arate activitatea şi meritele din exil. În 1991 eu am fost trimis oficial de „Vocea Americii” la Bucureşti şi m-am întâlnit cu domnul Coposu căruia i-am explicat cine era în realitate Milovan. Domnul Coposu mi-a răspuns fără prea multă convingere că nu avea de unde să ştie. Adevărul este că trebuia să ştie. Le scrisesem personal şi lui şi ulterior lui Emil Constantinescu că noi, refugiaţii mai vechi, cunoşteam foarte bine America şi le propuneam să organizăm un grup prin care să oferit consiliere noilor lideri politici din ţară. Nu i-a interesat. Noii lideri au preferat să lucreze în continuare cu Ambasada Română din Washington unde serviciile de informaţii şi-au păstrat vechile structuri… Şi tot aşa se lucrează şi azi.
În ce priveşte stilul cărţii „Securitatea şi Exilul…” autoarea foloseşte fraze foarte lungi în opinia mea, dar clare din punct de vedere structural, ceace face lectura uşoară şi plăcută. Limbajul este şi el bogat, frumos şi modern, contrastând cu limbajul pompos şi plin de barbarisme la modă în aceste zile. Studiul este totodată evident academic, cu note de subsol şi citate, şi dispune de un index nominal al multor persoane menţionate în text.
Personal, aş dori să văd un asemenea studiu referitor la exilul din America, dar având în vedere numărul mare al românilor stabiliţi în Statele Unite şi activităţile politice vaste ale multora dintre ei, aşa ceva s-ar întinde pe mii de pagini. Şi mă gândesc la propriile mele dosare amintindu-mi de ce îmi scria tata din Bucureşti prin 1980. Tata a fost un om simplu, dar integru şi deosebit de demn. Fusese sergent în primul război mondial şi luptase la Mărăşeşti. Refac parţial din memorie scrisoarea sa: „Nicule am fost chemat la securitate unde m-a primit un colonel, dar să ştii că era om spălat, nu d’aia pe care îi ştii tu. Mi-a arătat un teanc de dosare care se ridică din podea până la înălţimea biroului… «Uite ce ne face fiul dumitale în loc să aprecieze eforturile noastre pentru propăşirea ţării» mi-a spus colonelul…” Din scrisoare am înţeles însă că tata era cumva mândru de ceace făceam eu în America. De altfel, când mi-am luat doctoratul i-am trimis o copie a diplomei şi am aflat mai târziu că tata se ducea la toţi prietenii să se laude cu mine. Acum, aş vrea să văd cum mă „lauda” securitatea în acea perioadă…