Dorel SCHOR: Un furt misterios

Săptămâna trecută s-a întâmplat un fapt care era de neimaginat în oraşul nostru.

Apartamentul la bloc al pictorului Harpaz a fost ţinta unui furt misterios. Ziua în amiaza mare, fără ca vecinii să observe ceva neobişnuit, spărgătorul a pătruns în locuinţă, a ales un tablou din numeroasele care se găseau agăţate pe pereţi şi l-a luat foarte firesc. Cea ce a surprins pe toată lumea, inclusiv pe cei de la poliţie, a fost amănuntul că, exceptând pictura respectivă, nimic altceva nu lipsea din casă.
Ziarul „Municipal” care a consemnat evenimentul a adăugat şi amănuntul foarte interesant că tabloul furat nu era opera locatarului Iochim Harpaz, ci a altui pictor din oraş, prieten cu păgubaşul. Acesta, Paul Nave, era coleg şi prieten bun cu Iochim, se întâlneau în fiecare miercuri la Casa Artiştilor şi nu odată la un pahar cu bere în oraş. Aşa cum se obişnuieşte între artiştii plastici, ei făcuseră schimb de tablouri.

Evenimentul îl afectase foarte mult pe Ioachim. Mai mult decât furtul propriu zis, îl necăjea cumplit faptul că hoţul nu alesese un tablou de al lui. Lumea avea să vorbească despre asta, acţiunile lui Paul vor creşte şi se va crea o ierarhie incorectă. Concluzia lui era clară, furtul fusese comandat.

Dar săptămâna aceasta, miercuri, în timp ce pictorii se aflau la Casa Artiştilor, se întâmplă ceva care complică misterul şi mai mult. Din apartamentul lui Paul Nave dispăruse un tablou. Un singur tablou care nu era semnat de al, ci de Iachim Harpaz. De data aceasta nu fu anunţată poliţia, ci numai ziariştii de la „Municipal”. Ei relatară cazul cu lux de amănunte, de fapt creară un serial publicistic care continuă…Lumea începu să se intereseze asiduu de arta plastică, de valoarea tablourilor, de preţuri şi investiţii…

Lui Ioachim Harpaz îi veni inima la loc, Paul Nave nu părea să se necăjească de loc, dar misterul continuă.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

25 noiembrie, 2018

 

Ben TODICĂ: Căile Domnului sunt misterioase

(Dialog misterios de adevărat)

     – Numai Dumnezeu ştie cum tu rezişti, campion, în plină furtună promovându-te ca Maradona, că numai stăruința şi voința ta te țin cu capul sus, că-n România sunt manieri, schimbări la porta nouă a lui Păcală, că tu explici acțiunea bine-dispus deşi pensiile şi salariile nu ştiu cum se face, că nu cresc valoric, că nu-i o minune şi nici la o minune, că n-avem cum ne aştepta în atâtea tergiversări, combinații care de care între mari probleme pe la frizărie, că nu se mai face să se îngroape groparul, cum zice Mureşanu după ce i se cunoaşte valoarea pus în față cu zdrobul de sare deasupra copilului pus în ciupă la îmbăiere pentru prima de Crăciun ca să aducă zâmbetul pe fața oamenilor, că nu-i penibil doar băiat de mingi. Tu te bucuri de viață ştiind ce-i important, găsind o soluție, deşi norii n-au sentimente, nu trăiesc bucurii ca oamenii în combinațiile lor ca super vedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografiei româneşti decimate, pusă la pământ, breaz, ca să mă decepționeze, că noi tot ce-i bun distrugem, ca să ne facem nefericiți ca hoții de buzunare, care fur mireasa de anume şi nu doar asta pot românii (ce vorbă-i asta dând totul din casă, ca cei de la Meteo, că-i ceață în mintea lor şi-i risc să pierdem apocliptic tot ce avem).

  – Când eram copil proiectam diafilme în spatele blocului din bucătărie prin fereastra pe peretele opus, pe care vopsisem un ecran cu var. Seara când venea întunericul se aduna lumea din șantier cu scaunele afară și începeam proiecția basmelor realizate de Studiourile Alexandru Sahia. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile ca să înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească, devenind astfel bucurie de grup. Lumea s-a obișnuit atât de tare, încât după ce am terminat cele aproape o sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic, un fost pilot de aviație militară din Constanța, am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele, poveștile mele. Aveam vreo 10 ani. Aveam numai nota 10 la desen. Devenisem așa de bun încât copiam bancnote de un leu cu creionul și culoare sub lupă de nu se prindeau babele în piață care vindeau semințe și mere. Sigur că nu era mare pierdere pentru o bătrână un leu când se descoperea ca e fals, însă pentru mine era un leu muncit din greu, iar cei care au obținut acei lei desenați de mine și îi mai păstrează azi, le ofer 100 de dolari americani pe unul. Mai ofer 100 de euro pe o fotografie din sala de spectacole din Oțelul Roșu unde s-a ținut Bienala teatrală ”Ion Luca Caragiale”, unde echipa de teatru din Oravița a câștigat locul trei pe țară cu piesa de teatru Comedie cu Olteni, în care l-am interpretat pe Tiron (Ciron). Am desenat multe scheciuri din creion cu Charlie Chaplin, Stan și Bran etc. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să râdă; la școală, îi imitam pe profesori. Am fost și prins de câteva ori și tras de urechi. De fapt comedianții spun adevărul. Dumnezeu ne privește cu atenție și spune adevărul, El ne-a dăruit și minciuna, însă doar ca reper pentru înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem, iar dacă treci prin viață fără să minți, însă conștient de ea, atunci devii înger, treci examenul. Și atunci când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am realizat că trebuie să mă apuc să-mi realizez eu propriile mele povești, ca să-mi continui aventura. Și am primit inspirație de la Creator; la doar 10 ani, eram specialist în falsificări, deci puteam să-mi falsific și diafilmele. De-acum încolo îmi scriam poveștile mele prin desene pe bucăți de hârtie albă tăiată la lățimea filmului de 35 de milimetri, desenam fotograme cu imagini din poveștile mele și chiar scriam și subtitrări. Toate sub lupa de la diaproiector. Bineînțeles că poveștile mele erau cu farfurii zburătoare, feți frumoși, cowboys și țărani români la coasă. După 10 fotograme înmuiam hârtia în untură albă de porc ca să devină semitransparentă, o ștergeam de grăsime cu o sugativă, iar seara aveam o nouă poveste. Râdeau oamenii de se tăvăleau pe jos. Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția pentru că la noi, serile din România erau într-adevăr foarte întunecate. Trebuie să ai curajul să aduci ceva nou în povestea clasică pentru că nu avem multe stiluri oferite de Biblie. Noi, ca specie umană suntem singura dintre specii care putem ieși afară și aduce ceva nou în scris și tu ai acest curaj, l-am văzut în tine, lucru de care nu sunt capabili cei care spun că scrisul tău miroase. Ei nu înțeleg cu ce fel de tip de poveste te lupți tu, că tu încerci să introduci ceva în sistem, însă sistemului îi este frică de necunoscut și de nepredictibil, de necontrolabil. Ei sunt răi cu tine sau geloși. Toți avem capacitatea să fim răi, dar așa cum am spus-o mai sus, noi cei care încercăm să luptăm să fim buni înspre eternitate, o folosim doar ca punct de referință. Noi nu vindem ambalaj sau schelete. Bunătatea din tine e produsul, cu cât cunoști mai mult rău, cu atât îți vei crește limita de bunătate. Înainte de a te cunoaște și respecta trebuie să-ți afli lungimea nasului, să-l cunoști pe Satana din tine. Puterea de a fi bun cu diavolul din tine este FORȚA! Ca să fii bun trebuie să fii foarte disciplinat. Când comedianții îi imită pe politicienii care spun “adevărul”, atunci râdem. Noi românii nu mai știm să râdem decât la prostie. ATUNCI VA APĂREA UN COMEDIANT ADEVĂRAT CARE SĂ NE VADĂ. Sper că e suficient material de râs în ultimii 30 de ani, care să ne trezească.

—————————-

Ben TODICĂ

Australia, Melbourne

24 noiembrie, 2018

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simplitatea și talentul (versuri)

SIMPLITATEA ȘI TALENTUL

 

Simplitatea:
“Tu ești un suflet bun,
Să bați la ușa mea!
Am să-ți deschid degrabă,
Știindu-te părtaș,
De-aceleași suferinți!

 

Talentul:
“Știindu-te părtaș,
De-aceleași suferinți,
Am să-ți deschid degrabă,
Să bați la ușa mea,
Tu ești un suflet bun!

 

Simplitatea:
“Cu hărnicia țin deja o bună casă,
La geam mi-am pus și salbe de-ale
iubirii flori!
Vecinul mă întreabă de bine și de rău,
Căci inima mi-e bună și simplă haina mea!

 

Talentul:
“Căci inima mi-e bună și simplă haina mea,
Vecinul mă întreabă de bine și de rău;
La geam mi-am pus și salbe de-ale
iubirii flori!
Cu hărnicia țin deja o bună casă!

 

Simplitatea:
“Obrăznicia lumii mă roade și mă doare,
Minciuna se vrea soră, auzi, cu-nțelepciunea,
Pentru-a păzi cămara se recrutară hoții,
Fățărnicia surdă s-a învelit în aur!

 

Talentul:
“Fățărnicia surdă s-a învelit în aur,
Pentr-a păzi cămara se recrutară hoții,
Minciuna se vrea soră, auzi, cu-nțelepciunea,
Obrăznicia lumii mă roade și mă doare!

 

Simplitatea:
“O, dulce-nțelepciune departe ești de noi!”

 

Talentul:
“O, dulce-nțelepciune departe ești de noi!”

 

Logica:
Talentul fără Simplitate
E-o umbră moartă, rece,
Însă când gemeni sunt născuți,
Sunt fulgere ce-n veșnicie trece,
N-ai arme să-i înfrunți!

 

GROMOVNICUL MEU
(Sfat din străbuni)

 

Cum intră Soarele-n zodia lui,
De-ndată-n cărare piciorul să pui,
Noroc și belșug el varsă-ne-n sorți,
Dar, nu uita totuși, cinstit să te porți!

 

Căci fără de cinste nimic nu te-ardică,
Căci starea durerii e-a sorții ursită,
Iar dorul din tine îl are și altul,
Așa ne zidise pe toți Prea Înaltul!

 

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simplitatea și talentul (versuri)” →

Cristian Gabriel VULPOIU: Tu înger cald

TU ÎNGER CALD

 

Tu înger cald, pe-un glas de liră curgi într-un poem,
În versul ludic ce te spală de păcate
Ești însăși lira intonând al toamnei requviem
În metru antic, pe note și pe șoapte.

O, înger cald, în amurg curgi pe strune de chitară,
În psalmi ne binecuvintezi sihastru-ți crez
Ca o colindă cântată de copii în prag de Sfântă seară
Ca un pandativ ce vreau în inimă să îl păstrez.

Glasul tău de înger este ca o liturghie,
Scrisă cu slove de sânge în sacrele scripturi
A neamului nostru veșnică făclie
Păstrată vie de milenii de străbuni.

Se oglindește cerul în izvorul de turcoaz,
Lângă o salcie de iubire malignă
Se spovedesc luceferi într-un bacant extaz
Iar Demiurgul scrie a vieții paradigmă.

Ne-ai învățat să zburăm pe aripi de lumină,
Alături de cocori spre templul cel de jad
Chitara suspină și lacrimi ți se-nchină
Ție înger cald îți urez acum un sincer La mulți ani !!

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

25 noiembrie, 2018

Vasile COMAN: Versuri

Femei cu fluturi

 

De aș fi fost Olarul Șef
Atunci când s-a făcut pământul,
Aș schimba reguli, așa-i drept
Și-aș pune mai apoi…Cuvântul.

Aș face prima dată…Omul,
Fără femeie…fără pomi
Și-apoi aș sta și eu ca Domnul
Picior peste picior…pe nori.

Pe urmă, aș face ploaia, vântul
Să-mi mângâie făptura mea
Și limpede să-mi fie gândul
Să nu gândesc deloc la EA.

Aș fi așa de liniștit!
Ce rost ar mai avea femeia?
Dacă n-am fost deloc iubit.
La mine-ar fi ușa …și cheia!

Dacă Olarul Șef a luat
O coasta și-a făcut femeia…
Atunci și-acum aș fi-ntrebat:
–De ce i-ai dat Doamne și cheia?

Dar mă gândesc că peste noapte
Cu cine dorm, ce strâng la piept…
Și cine-mi va zâmbi în șoapte…
–Îmi cer iertare! O să-ndrept!

Eu, două coaste-aș fi luat
Să-mi fac două femei…frumoase
Și dacă una nu e-n pat
Ar fi cealaltă lângă coapse!

Dar mă gândesc, când frământ Luturi,
Ce-aș face eu…și cum să fie
Dacă amândouă poartă fluturi?
– Cred c-am să plec eu în pustie!

11 august 2015, Ploieşti

Continue reading „Vasile COMAN: Versuri” →

Nicu GAVRILOVICI: Dincolo de scurgerea timpului (poeme)

Supraviețuire

Precum o fermecată liră,
amintirea îngână
pe malul îndoliat al nopții
șoapte de argint
venite parcă dintr-o îndepărtată,
scufundată lume.
Memoria,
o mereu nedescoperită atlantidă
îmi dăruie din când în când
câte o bucată
înverzită de algele durerii
din catargul
unui naufragiat vis.
O voi face arșice și după
ce le voi usca la soarele speranței,
în noaptea cruntă a deznădejdii
voi aprinde pe promontoriul existenței foc,
supraviețuind.

 

Eu numai un biet cioban

În strunga rotundă a minții
precum o turmă de oi seine
dau năvală înghiontindu-se
gândurile…
Mulg
în șiștarul de alamă al unei amintiri,
albe,
curgătoare cuvinte.

Abia după ce luna
se va cățăra pe cornișa boltită a cerului
oglindindu-se
în scurgerea viselor,
precum un nufăr
va înflori pe întinderea albă a hârtiei,
mireasmă a nemuririi,
poezia.

Păltiniș, 25 noiembrie, 2018

 

Ultima brândușă

Târziu,
îmi târâi umbra
pe mereu neumblate poteci…
Mă îngroapă vestejitele frunze
ale mereu tinerelor amintiri.
Undeva
printre mestecenii
cu scoarța albită de dor,
cu brațele deschise
picurând a uitare,
chipul tău reîncarnat
în ultima,
tremurândă brândușă…
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Dincolo de scurgerea timpului (poeme)” →

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Călătorie în doi…

CĂLĂTORIE ÎN DOI…

 

M-a dus viața cum a vrut, ca un tren pe căi ferate,
Ce-a pornit din zorii zilei, dintr-o anumită gară…
Îmi cătai locul în lume, printre multele-ocupate,
Dacă unul îmi găseam, parc-avea sârme ghimpate,
Călător parcă niciunul, să-mpart clipa-mi solitară,
Dintr-acei ce-mi alergară…

Și cu cin’ să schimb o vorbă ? Parcă n-am însoțitor,
Simțăminte să împart și oceanul meu de gânduri…
Să asculte ce-am de spus, de ieri, de-azi, de viitor,
La-ntrebări răspuns să-mi dea, la dileme-mi ghicitor,
Să aștepte, să îndrume, să citească printre rânduri,
Diamant făcând din prunduri…

Om să-mi fie de înțeles și să cred în el ca oarbă,
Să prevadă de-o putea, ce va fi să se întâmple…
Când o fi ca să vorbesc, din cuvinte să mă soarbă,
Chiar nainte de-a le spune, chiar din prima lor silabă,
De-oi simți vid de plictis, precum crește să mi-l împle,
Alungându-l de pe tâmple…

Să împrăștie din drum, de sub pașii-mi bolovani,
Lin să-mi fie, plin de flori, crânguri cu-nverzită cale…
Șerpi s-alunge, șobolani, teamă mi-e și de vulcani,
De dușmani, de șarlatani, de nevrednici, donjuani,
Dar, deși-mi vreau călătorul, să-mi fie și scut și zale,
Nu-i voi pune eu zăbale…

Cer eu poate-așa și-altfel, multe vreau și las puține ?
Vă par poate nesătulă, doar primesc și dau un pic ?
Eu aș spune că sunt bună, lăsând multe de la mine,
Cred că mă împart la toate, nu mă joc eu cu destine
Cred c-ofer ce am mai bun, chiar de n-aș primi nimic…
Dar… altul vede, ce să zic ?

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

25 noiembrie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: În zbaterile punctului (poeme)

O clipă de neuitat

 

Haide, să ne întâlnim cu un vis!

Agățate de ancora cerului stau cuvintele vii,

o plimbare

pe vânturile gândului

acolo unde nu vom fi singuri,

scăldați de valuri trecem prin oglinzi paralele,

dintr-o realitate rece evadăm,

străbatem întinse câmpii neîngrădite,

într-o centură de timp ne cufundăm,

prin ierarhia îngerilor

un foc este mereu aprins,

un labirint se naște…

 

Să ne întâlnim cu un vis!

Să ne pierdem din nou în acel izvor…

Vom găsi un colț care va fi doar al nostru!

Pe râul vieții pluteşte

un cântec despre singurătate,

o lacrimă cade într-o grădină misterioasă,

o fată cântă acest cântec.

 

Cuminte şi răbdătoare,

o creangă de măr

surâde spre miezul mărului.

Fiecare moment îl promite pe celălalt.

O piesă vie se-aude din noi.

 

Să ne întâlnim cu un vis!

Pe roata cu caneluri se-nvârte un fir, din ceruri trimis.

Poate vom reuși din nou

și, pentru doi, cerul nu va fi de ajuns.

Un cântec ai adus înapoi

– licărirea unui vis…

 

În zbaterile punctului

 

Lumina și cuvântul în zbaterile punctului.

Visezi să-i atingi nimbul,

să te ardă purificator,

să-ți dea vieții un nou suflu.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: În zbaterile punctului (poeme)” →

Simina PĂUN-MOISE: Scrisoare către Moşu’

Scrisoare către Moşu’

 

Moşule, să nu mai vii!
Stai în lumea ta de vise!
Stai şi scrie poezii,
Poeziile proscrise.

Stai şi caută-te în sac,
De ai pentru mine, vreuna,
Sau de nu…. rămâi posac!
Mie una…mi-e totuna.

Mi-ai tot dat, iarnă de iarnă,
Poezii, poveşti țesute,
Însă n-ai ştiut, tataie,
De mine, dac-au fost vrute!

Mi le-ai îndesat pe horn,
Mi le-ai pus în şosetuță.
Eu… mă prefăceam că dorm,
De poveşti, mă lăsam dusă.

Ți-am dat lapte și furseacă,
Biscuit, cum mi-ai cerut.
Însă moşule prea triste-s,
Darurile ce-am pierdut.

C-am pierdut întotdeauna,
Orice dar, ce drag mi-era.
Sau de nu-mi plăcea, totuna!
Dar din dar, nu se făcea…

Nu te cert, nu cer nimic.
Însă doar atât aş vrea:
Renii când îi pui la sanie,
Nu le spune-adresa mea!

Lasă-i să alerge-n lume,
Du-i la case cu lumini,
Nu-i aduce-n casa tristă,
Unde chiar, şi tu suspini.

Nu-i aduce-n casa sumbra,
Unde nici gutui nu am,
Unde nu mai ştiu colinda,
Moşului ce-l colindam.

Moșule, de mă iubeşti,
Şi de vrei să-mi vii la noapte,
De la porțile cereşti,
Adu-mi giulgiul mai aproape!

Este tot ce îți mai cer
Într-o ultimă scrisoare:
Vorbă bună să îmi pui,
Morții să-i cer alinare.

Când ajungi cu dar la ea,
Când o fi, în noaptea sfântă,
Să o-ntrebi, de s-o putea,
Darul meu de o încântă.

Îi dau viața ce-o mai am,
Mă aşez la ea în cârcă,
Să mă plimbe de mă vrea,
Pe o vale care urcă.

Şi de-o fi, la anul iar,,
Când o fi să îmi mai vii,
Moşule, să nu mă uiti!
Darul tău să mi-l aduci,
Printre morți, nu printre vii!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

25 noiembrie, 2018

Alla TONU: Iertați-mă, iubiții mei

IERTAȚI-MĂ, IUBIȚII MEI

 

Sunt călător, lovit de valuri și vânturi durut,
În calea mea spini de mâhniri se înalță,
Cu roua ochilor ca pe flori îi stropesc, și tăcut
Înstrăinată și singură merg, spre nostalgic amurg
Fără popas, fără zâmbet, speranță.

Călător, cu-mpletite cărări, drum străin, neumblat,
Cu nămeți troieniți, zăvorâte cetăți, lanț pe ușă
Iartă-mă taică, mormântul tău depărtat și uitat
Mă cheamă din nou, dar cum drum să-mi croiesc
Printre valuri, furtuni și cenușă?

Iartă-mă maică scumpă, sufletul meu plin de dor,
Zboară spre tine mereu, visând cuibul nostru
Iertați-mă iubiții mei, eu sunt călător
Zbuciumat gândul meu, printre ceți răzbătând
E mereu lângă sufletul vostru.

————————-

Alla TONU

Chișinău, Moldova

25 noiembrie, 2018

Foto – Internet