Există o vorbă ce circulă în rândul folclorului nostru, că:” la umbra marilor arbori nu crește nimic“. Nu întotdeauna acest aforism se potrivește.
Ioan Slavici a devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia “Fata de birău”, în anul 1871, publicată in revista “ Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu volumul “ Novele din popor ”, moment de seama în evolutia prozei românesti.. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la “Convorbiri literare”.
Viitorul prozator s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Siria de lângă Arad. Urmeaza scoala primară in Șiria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile universitare de drept și stiințe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele Societății Studenților Români “ România Jună ”. Il cunoaște pe Eminescu și întalnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.
La vârsta de 27 de ani, Ioan Slavici a decis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea de ceva vreme, mai exact cu Ecaterina Szoke Magyarosy.
Pe când era profesor de filosofie, logică, psihologie şi română la liceul „Matei Basarab”, acesta a cunoscut-o, în 1883, pe Eleonora Tănescu, care era profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu.Divorțează de prima soție și se căsătorește cu această profesoară.Căruia mai târziu prietenul Eminescu îi făcea ” curte”. Şi cu această femeie, Slavici a trăit o poveste de dragoste care a început oficial în data de 18 martie 1886. Eleonora Tănescu este femeia care îi dăruieşte marelui scriior şi primii copii, ca rod al dragostei lor. Ioan Slavici a avut şase copii.
Intre timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme în anul 1874 , apoi vine la București, unde este secretar al unei comisii de documente istorice, fiind vorba de colectia Hurmuzachi, apoi este profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ”, fiind coleg de redactie cu Eminescu și Caragiale între anii 1877-1881 . In 1882 e ales membru corespondent al Academiei, secția istorică.
In 1884 se stabileste la Sibiu. Intemeiaza ziarul “ Tribuna ”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii pași în literatură și înlesnește debutul poetului George Cosbuc.
Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste, este vorba de revista “ Vatra ”, împreuna cu Caragiale și Coșbuc, publica volume de nuvele și romane, precum și volume cu caracater memorialistic.
Din anul 1885 a început o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului “Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de „agitațiun”e. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.
Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul ”Mara”, nuvelele “Moara cu noroc” și “Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul “Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la “Timpul” în București și, mai apoi, fondator al “Tribunei” din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată “Închisorile mele”, publicată în 1921. A scris şi poveşti pentru copii, printre care: „Zâna Zorilor” şi „Floriţa din Codru”
Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în directia oglindirii realiste a vieții sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale și de pauperizare a populației sătești, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi.
In nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și datinilor, a credințelor și superstițiilor, a moralei și a prejudecătilor oamenilor simplii, un autentic tablou etnografic, psihologic și social al satului transilvănean. Nuvelele scrise dupa 1900, în perioada bucureșteană a vieții sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupția aparatului funcționăresc, jefuirea bogățiilor țării, rapacitatea nesățioasă a celor bogați. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost și ispita banului. In abordarea acestei teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive ( “ O viata pierduta ” , “ Vatra parasita ” , “ Comoara ” , “ O jertfa a vietii ” etc. ), precum si in romanul “ Mara ”. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela “ Moara cu Noroc ”.
Continue reading „Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici”
Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm
În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…
Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”
Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.