Vasilica GRIGORAȘ: Pâinea iubirii

Pâinea iubirii

 

Mă pierd încet într-o lume,
ea însăşi pierdută în negura
uitării de sine, de Tine şi de semeni.

Mă simt un fir de nisip
peste care stă aşezat
un munte de haos,
înmulţit fără noimă de
indiferenţa crasă şi grasă
şi de egoismul hâd, diavolesc,
însă înfloritor
în toate măruntaiele sale

Biciuită şi-ngenuncheată
de netăcerea lumii
şi răzmeriţa minţii,
încerc în zadar să-Ţi vorbesc.
Nu-mi găsesc vorbele potrivite
pentru că prea mult timp
am ignorat Cuvântul.
Am început să-nţeleg, Doamne,
de ce Tu-mi răspunzi cu tăcere.

Sunt obosită şi cocoţată
pe-o creangă uscată
ce stă să cadă.
Mă clatin, mi-e frig
şi plapuma pocăinţei mi-e scurtă.
Mă simt murdară,
pentru că apa cea sfinţită
primită-n dar la botez
am irosit-o necugetat.

Ştiu că eşti blând, Doamne!
Cum să i-au măcar o sămânţă
din blândeţea Ta
şi s-o plantez în lutul din mine?

Doamne, te ating cu rugăciunea
să simt că-mi eşti aproape,
în speranţa că mă vei hrăni
cu pâinea iubirii.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

22 aprilie 2019

(Imagine internet)

Alexandru NEMOIANU: Împotriva păcatului

Păcatul este folosirea de către om a libertății ce i-a fost dată de către Dumnezeu, libertatea de a alege între bine și rău, deci folosirea acestei libertăți, a puterilor lui sufletești, împotriva voii lui Dumnezeu. Întotdeauna păcatul este rezultatul unei decizii sufletești și nu al “trupului”. Decizia sufletească este cea care decide reaua folosință a “trupului” sau a “materiei”. În consecință păcatul poate fi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, cu fapta, cu voie sau fără de voie. Întotdeauna este implicata însă puterea poftitoare a sufletului, căci se află la mijloc împlinirea unei pofte sau dorințe. Deci păcatul, în ultima instanta, este reaua folosință a libertății de a alege. Buna folosire a libertății, conform cu voia lui Dumnezeu, are valoarea de virtute și “chipul” dat omului se îndreaptă spre “asemănare”. Reaua folosință are ca rezultat însăși deteriorarea “chipului” și apropierea de “asemănarea” cu cel care este “cel rău”.

Din păcat se poate ieși cu Harul lui Dumnezeu, care este decisiv, dar obligatoriu și prin strădania omului, prin recunoașterea păcatului ca fiind rău, prin recunoașterea de a fi în stare de păcat, prin voință celui păcătos de a se pocăi, a se mărturisi și a nu mai repeta păcatul.

Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu,dar asta numai când există pocăință sinceră și hotărâre de a nu mai repeta păcatul.

Biserica Drept Măritoare, Ortodoxă, a așezat cu grijă și dragoste calea prin care păcatul poate fi înfrânt. Din capul locului Biserica învață că nu pe cei păcătoși trebuie să îi urăm, ci păcatul.

Aici trebuie să fim cu cea mai mare băgare de seama, căci duhul lumii în care trăim, o lume căzută, secularizată și cotropită de stări demonice, propovăduiește exact contrariul.

Suntem îndemnați să considerăm că de fapt păcatul nici nu există, că este o prejudecată. Cel mult ni se spune că cei care comit păcate, nu sunt vinovați, nu sunt responsabili și nu au nici motiv să se îndrepte: ei sunt “născuți așa”. Această ispita, ”așa s-au născut” este nu numai falsă, căci păcatele sunt opțiuni spirituale care devin obicei rău, dar este eminamente anti-umană. Declarând că omul este determinat de instinctele sale, de “trupul” sau, este eliminata trăsătura esențială omenească, libera alegere, libertatea de opțiune. Din nou se dovedește că în adevăr Creștinismul este singură cale cu adevărat “umanistă” și “materialistă” (căci consideră “materia” fiind doar căzută, nu impură). Evident că aici, duhul lumii, vădește din nou lucrarea ideologiei dizolvante “a relativismului;” toate sunt relative”. Iar în esență aici ar trebui să recunoaștem glasul celui care i-a spus Evei să guste din fructul oprit. Glas căruia Eva i-a dat ascultare și în consecință am ajuns,unde am ajuns!

Este suficient să ne uităm la un singur caz,al sodomiei,pentru a ilustra modul în care duhulul lumii pur și simplu recomandă starea de păcat și de ce. (Nu voi mai menționa numele acestui păcat,sodomia,ci mă voi rezumă a spune “păcatul” și se va subînțelege la ce mă refer.)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Împotriva păcatului” →

Valeriu CÎMPEANU: Vai mie

Vai mie,
îi zic iubitei,
am ajuns
să mă tem
de anii mei,
că-s prea mulţi
şi sunt prea grei…
când mă mai întreabă
unii-alţii
de mai ştiu ceva de ei
evit să le răspund
că nu ştiu nici când,
nici unde a rămas
ceva din ei …
Nu am timp de numărat
căci mă cere infinitul
ca să-i aflu tainele
îmbrăcându-i hainele
Nu ştiu mâine ce va fi
de-oi mai fi
or n-oi mai fi…
Poate vântul o mai şti
brazilor mă vă şopti
cât am fost
şi oi mai fi…

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

Irina-Cristina ŢENU: Dincolo de timp

Primăvară,
Copaci în floare.
Dincolo de timp,
Tăcere.
Gândul rătăcit printr-un abis
De simțiri, privește, nostalgic,
La foaia palidă, de pe masa goală.
Ar vrea s-o atingă, dar se teme.
Are oare foaia nevoie de o atingere
De gând rătăcit?
Poate nu.
Dar, atunci, de ce are nevoie o foaie albă
Părăsită pe -o masă, într-un colț, dintr-o cameră
Scăldată-n tăcere, uitată în întuneric?
Poate de o rază de lumină caldă,
Poate de un condei plin de idei
Pregătite să se prefacă în cuvinte.
Poate nu are nevoie decât de ce are,
De tăcerea ce-și trăiește clipa,
Inspirând, expirând aerul ce intră
Liber pe fereastra deschisă.
Ce ironie…
Viața se scurge, secundă cu secundă,
Timpul e un actor grăbit, își spune rolul,
Răpește clipa și-a fugit…
Iar dincolo de el
Sunt eu, la o masă, în întuneric,
Bucurându-mă de răsuflarea primăverii,
Gândind, în tăcere că, ar trebui să scriu o
Scrisoare.
Cui?
Nu știu.
Poate mie,
Poate ție,
Poate nouă,
Poate tăcerii ce vrea să plângă,
Dar nu are lacrimi.
Poate vieții ce a lăsat-o fără ele,
Poate iubirii ce plânge
Că moare, și doare,
Și totuși, pe foaie
Voi scrie o scrisoare,
Primăvara,
Când copacii sunt în floare,
Iar tăcerea doare…
Dincolo de timp.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

22 aprilie 2019

 

Claudia BOTA: Să dau tribut iubirii

Să dau tribut iubirii

Vreau să beau nectarul și amarul,
Să mă- mbăt în universul necuprins,
Și din lumina unui spațiu de neînvins,
Să dau tribut iubirii,
Să iau din pocalul sfințit cuvântul nedosptit,
Să aștept ca zorii zilei,
Să reverse frumuseți de negrăit.
Ce-ai vrea să ceri iubitule, când nopțile s-au risipit?
Copacul vieții care a înfrunzit,
În seva unor anotimpuri ce au revărsat,
Energii necreate prin puterea inimii.
Să alimentezi prin clipe, clipe fără de sfârșit,
Să urci iar trepte după trepte,
Și dacă ai obosit,
Să iei o pauză, apoi să ne-ntâlnim,
Într-o gară pe un peron părăsit așteptând ultimul tren,
Unde călătoria niciodată nu se va sfârși.
O, dragul meu, vreau peticul nostru de cer!
Ce ieri în dar mi l-ai dăruit,
E nepătat căci sufletul e infinit.

———————————

Claudia BOTA

22 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Poveste adevărată

Într-o zi, padişahul unei ţări de la Soare Răsare colţ cu Soare Apune îi chemă la el pe vizirul mâinii drepte şi pe vizirul mâinii stângi şi le spuse:

– Vreau să pun la încercare priceperea voastră în treburile de conducere, darul de a vă descurca pe teren şi inteligenţa naturală. Am să vă cer o chestie. Dacă rezultatul va fi pozitiv, vă menţin în slujbă, ba mai adaug şi un supliment la leafă, participare la telefon sau spor de ruşine, văd eu…Dacă însă daţi chix, atâta vă trebuie, vă scot la pensie şi o să trăiţi din alocaţia minimă pe economie…

– Încearcă-ne, prea luminate! spuseră cu câte o jumătate de gură cei doi viziri. Vom pune umărul împreună şi nu există să nu scoatem treaba la capăt.

– Tocmai aici e aici, râse în barbă, cu viclenie, padişahul. Tot chichirezul este că fiecare va lucra absolut separat. Veţi porni în misiune care aici, care colea, pe direcţii opuse… Eu voi da fiecăruia câte un galben şi peste o lună vreau să-mi aducă fiecare câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar nici galbenul să nu-l cheltuiţi.

Cei doi viziri plecară foarte amărâţi, gândind cum să se descurce, căci misiunea li se părea peste poate de dificilă. Păi, nu?

Dar peste o lună, cei doi viziri se înfăţişară bine dispuşi, coborâră din B.M.V.-uri, iar şeful tare se miră văzându-i pe amândoi cu ce le ceruse, câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar şi cu galbenul în palmă. „Uite ai naibii, se gândi padişahul, politicienii ăştia cad ca pisica în picioare”…Dar le zâmbi diplomatic:

– Cum ai făcut tu? îl întrebă pe vizirul mâinii drepte.

– Am întâlnit un cioban cu studii academice, răspunse vizirul mâinii drepte. El m-a învăţat să cumpăr cu galbenul un berbec netuns. Cu lâna lui, ciobanul mi-a ţesut două pături de calitate. Una am vândut-o unui turist american şi am luat pe ea un galben. Aşa că mi-a rămas bebecul, o pătură, iar galbenul iacătă-l.

– Bravo, domnule, îl lăudă padişahul. Dar tu cum ai reuşit? îl întrebă pe vizirul mâinii stângi.

– Eu, răspunse acesta, am întâlnit o ciobăniţă cu patru clase primare. Ea mi-a dat un berbec şi o pătură gata împletită pentru un post de secretară la Academie. Iar galbenul mi-a rămas şi am de gând să-l investesc într-un fond pentru stimularea cercetării ştiinţifice.

Aţi mai auzit vreodată o poveste atât de adevărată?

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 aprilie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Iubesc răsăritul

Iubesc răsăritul

 

Atât de frumos cânți iubirea,
încât liliacul înflorește.
Atât de frumoasă e ziua ta
încât inima plânge!
Dac-aș putea aș frânge stelele
în palme, să simți iubirea.
Aș dărui lunii culoare în cântece,
și picurii de ploaie i-aș aduna în cămăruțele inimii,
să simți dragostea purtătoare
de mine!
Privește zilei mărimea și nopții
candoarea,
Eu sunt peste tot și nicăieri,
sunt între cer și pământ
și în aerul pe care-l respiri!
Dacă parfumul liliacului mă amețește,
este pentru că tu iubești la fel ca mine răsăritul!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

21 aprilie 2019

Anna-Nora ROTARU: Nu-mi spune niciodată…

NU-MI SPUNE NICIODATĂ...

 

Nu-mi spune niciodată, că-n viață totul este greu,
Că-i plină de obstacole și disperi cum să pășești !
Că, tot ce vezi în jur e fals, închipuire sau clișeu,
Jonglerii, iluziuni… nu știi cine-i sfânt sau fariseu,
Speranțele că ți-au secat, cui să te împărtășești,
Că, ești sătul să te-amăgești !

Nu-mi spune, că viața-i doar crunte ierni și toamne,
Că te macerează ploaia, țurțurii se-nfing în os !
Nu-i numai nedreptate, cineva să te condamne !
Nu-i numai dureri, boli, puroaie, lacrime în stamne,
Numai războaie, moarte, singur orbecăind fricos,
Prin sângele-nchegat, vâscos !

Nu-mi spune că-i tristeți cărunte, negre dezamăgiri,
Că ne-am născut din oul șarpelui, doar să stârpim !
Că, picioarele pe umeri ni le-am pus în pribegiri,
Cătând coji de speranțe false, oriunde și-amăgiri,
C-avutul dat de soartă, geaba-l adunăm și risipim
Și clipe de viață doar cârpim !

Nu-mi spune c-am pierdut lumina sfântă din priviri,
Așteptând să cadă secerea, apatic și neputincios !
Cu frunțile plecate, coborâte-n humă, ca martiri,
Ascultăm clopotul când bate, corbii-n croncăniri
Și uliu-n rotocoale, cu ciocul de oțel și nemilos,
Să ne țintească stârvul găunos !

Doamne, spune-i Tu, că viața asta nu-i necroză !
Fă un miracol, ca ochii noștri în zare să privească !
Să-i deschidem cât mai larg, într-o altă lume, roză,
Ștergând ce-a fost urât și rău, tinzând spre-apoteoză !
Miluiește-ne pe noi, ca suflet, trup să nu bolească,
Liber să poată să trăiască !

Înălțam mâinile astea tremurânde către înaltul cer,
Întinde Mâna Ta, că îndată ne vom ridica de jos !
Cu credință Te-om urma, chiar de-o fi prin foc și ger,
Învață-ne cum e omul bun, iubitor și grănicer,
Al Grădinii ce ne-ai dat, pe Globul ăsta prețios,
Plin de lumina Ta și de frumos !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

21 aprilie 2019

Imagine – Internet

Anatol COVALI: Esenţa vieţii

Esenţa vieţii

 

Fiecare om e o cometă
sau un fulger care-n univers,
iar şi iar, sclipirea şi-o repetă,
dar în altă parte şi-n alt mers.

Alţii vin în locul de plecare,
care este numai viitor,
repetând mereu, cu-nfrigurare,
orişice cădere şi-orice zbor.

Renăscuţi din seve-ajunse umbre
le împrospătăm cu noi trăiri,
când strălucitoare şi când sumbre,
după cum zburăm prin împliniri.

Noi suntem de fapt fluidul vieţii,
care doar prin moarte este pur,
tot aşa cum zorii dimineţii
ies plini de lumină din obscur.

Orice moarte este-o primenire,
o sămânţă care va rodi
pentru nesfârşita înnoire
a nemuritorului a fi.

————————————–

Anatol COVALI

București

21 aprilie 2019

Elena TUDOSA: Slavă Ție Doamne

Slavă Ție Doamne

 

Ai întrat Hristoase ca un împărat în Ierusalim,
Copilași îți presărau în cale ramuri de măslin,
Lumea ca pe-un mare împărat te aclama,
Neștiind că în curând, de tine se va lepăda.

Doamne cât de frumos în cetate ai întrat,
Și nu bănuiai nicicând, că vei fi judecat,
Fariseii răi, vicleni având inimile lor păgâne,
Te urau mult și aveau Doamne teamă de tine.

Văzând cât de mult ești Tu de lume iubit,
Plini de ură te-au vândut, te-au schingiuit,
Însă n-au știut că a ta mare împărăție,
E în ceruri sus la Dumnezeu în veșnicie.

Ca un miel nevinovat ce merge spre tăiere,
Ai îndurat Doamne batjocora, chin și durere,
Cu mândrie însă crucea-n spate ți-ai purtat,
Chinurile groaznice ai răbdat și le-ai îndurat.

Lumea toată ai mântuit-o și salvat-o din pacat,
Căci Tu erai al sufletelor marele lor împărat,
Ție ți-a dat Dumnezeu Tatăl această menire,
Să-i salvezi cu viața ta de la intinaciune și pieire.

Slavă Ție Doamne blândule păstor , mântuitor,
Ție ne-nchinam azi în sărbătoarea Floriilor,
Întru slava ta ramuri de salcie și măslin sfințite,
Ducem Doamne acasă cât și la morminte,
Astăzi toți te preamărim și lăudăm, bunule părinte!

——————————-

Elena TUDOSA

21 aprilie 2019