Păcatul este folosirea de către om a libertății ce i-a fost dată de către Dumnezeu, libertatea de a alege între bine și rău, deci folosirea acestei libertăți, a puterilor lui sufletești, împotriva voii lui Dumnezeu. Întotdeauna păcatul este rezultatul unei decizii sufletești și nu al “trupului”. Decizia sufletească este cea care decide reaua folosință a “trupului” sau a “materiei”. În consecință păcatul poate fi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, cu fapta, cu voie sau fără de voie. Întotdeauna este implicata însă puterea poftitoare a sufletului, căci se află la mijloc împlinirea unei pofte sau dorințe. Deci păcatul, în ultima instanta, este reaua folosință a libertății de a alege. Buna folosire a libertății, conform cu voia lui Dumnezeu, are valoarea de virtute și “chipul” dat omului se îndreaptă spre “asemănare”. Reaua folosință are ca rezultat însăși deteriorarea “chipului” și apropierea de “asemănarea” cu cel care este “cel rău”.

Din păcat se poate ieși cu Harul lui Dumnezeu, care este decisiv, dar obligatoriu și prin strădania omului, prin recunoașterea păcatului ca fiind rău, prin recunoașterea de a fi în stare de păcat, prin voință celui păcătos de a se pocăi, a se mărturisi și a nu mai repeta păcatul.

Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu,dar asta numai când există pocăință sinceră și hotărâre de a nu mai repeta păcatul.

Biserica Drept Măritoare, Ortodoxă, a așezat cu grijă și dragoste calea prin care păcatul poate fi înfrânt. Din capul locului Biserica învață că nu pe cei păcătoși trebuie să îi urăm, ci păcatul.

Aici trebuie să fim cu cea mai mare băgare de seama, căci duhul lumii în care trăim, o lume căzută, secularizată și cotropită de stări demonice, propovăduiește exact contrariul.

Suntem îndemnați să considerăm că de fapt păcatul nici nu există, că este o prejudecată. Cel mult ni se spune că cei care comit păcate, nu sunt vinovați, nu sunt responsabili și nu au nici motiv să se îndrepte: ei sunt “născuți așa”. Această ispita, ”așa s-au născut” este nu numai falsă, căci păcatele sunt opțiuni spirituale care devin obicei rău, dar este eminamente anti-umană. Declarând că omul este determinat de instinctele sale, de “trupul” sau, este eliminata trăsătura esențială omenească, libera alegere, libertatea de opțiune. Din nou se dovedește că în adevăr Creștinismul este singură cale cu adevărat “umanistă” și “materialistă” (căci consideră “materia” fiind doar căzută, nu impură). Evident că aici, duhul lumii, vădește din nou lucrarea ideologiei dizolvante “a relativismului;” toate sunt relative”. Iar în esență aici ar trebui să recunoaștem glasul celui care i-a spus Evei să guste din fructul oprit. Glas căruia Eva i-a dat ascultare și în consecință am ajuns,unde am ajuns!

Este suficient să ne uităm la un singur caz,al sodomiei,pentru a ilustra modul în care duhulul lumii pur și simplu recomandă starea de păcat și de ce. (Nu voi mai menționa numele acestui păcat,sodomia,ci mă voi rezumă a spune “păcatul” și se va subînțelege la ce mă refer.)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Împotriva păcatului” →