Gheorghe APETROAE: Tratat despre fluturi

TRATAT DESPRE FLUTURI

Fluturi roşii
fluturi negri
fluturi albi,
în dansul vântului
adorm pe cer
mici temple călătoare —
şirag de borangic —
Fluturi albi
fluturi roşii
fluturi negri,
cu cerul razelor in aripi
adună din alese flori —
nectarul,
incinerează primul nor…
Fluturi negri
fluturi albi
fluturi roşii,
brâie-n văzduh
într-un decor azur…
ninsori de îngeri blânzi
cu soarele în aripi…
Fluturi roşii
fluturi negri
fluturi albi,
neînceputul de culori
al ochilor albaştri…
fluturi albi,
fluturi negri, fluturi roşii…

Treatise on Butterflies

Red butterflies
black butterflies
white butterflies,
rocked by the dance of the wind,
fall asleep in the sky
small migratory temples –
floss silk string –
White butterflies
red butterflies
black butterflies,
carrying the sky of rays on their wings
they pick up the nectar
out of the esquisite flowers –
fairy – like bouquet –
their nectar cremate the first cloud…
black butterflies
white butterflies
red butterflies,
belts in the air
set in an azure scenery…
Snowfalls of quiet angels
carrying the sun on their wings…
Red butterflies
black butterflies
white butterflies,
the unspoiled colours
of the blue eyes…
white butterflies,
black butterflies, red butterflies…
Tratat despre fluturi

——————————–

Gheorghe APETROAE

Sibiu

(Din volumul ,,Depăşirea trecerii”, Editura ,,FIAT LUX ” , Bucureşti, 2000)

Elena NEAGU: Când te simt cum dori în mine ca o rugă între patimi…

Când te simt cum dori în mine
ca o rugă între patimi…

Când îmi ningi cerul cu fluturi
și visezi ca niciodată ,
ți-ar cânta în albe nopți
viața mea îmbrățișată
și te-ar mângâia pe răni ,
mâna mea însingurată…
Când te simt că dori în mine
ca o rugă între patimi ,
ți-aș purta crucea pe mâini
și te-aș săruta pe lacrimi…
Când te scriu fără să știi ,
pe o pagină de vânt
necitită nimănui ,
mă silesc să nu mai plâng
și doar te iubesc icoană
prigonită într-un cui…
Și când strig și tu m-auzi ,
atunci plângi cu ochii mei ;
îmi așterni cerul cu flori ,
eu le simt și-mi râde lumea
ochilor de lacrimi uzi…

————————–––

Elena NEAGU

Maria HOTEA: Prin al vieții labirint

Prin al vieții labirint

Nu simțeam cum trece timpul și îmi fură tinerețea,
Aripi frânte simt acum când mă îmbracă bătrânețea
Când privesc raze de soare vreau iarăși să mă încânte,
Răni în suflet simt cum dor din noian de simțăminte.

Gândul mi-e mereu pribeag prin clipele ce-au trecut,
Mari prăpăstii se-adâncesc răsfoind ce-am petrecut
Doru-n suflet încet se aprinde și mă mistuie ușor,
Speranțe de mult pierdute în priviri le simt cum dor.

Împrumut aș cere sorții să-mi dea liniștea pierdută,
Însă gândul nu-mi dă pace și-n trecut iarăși se uită
Ierni geroase îmi bat la poartă cu trăiri mă amăgesc,
Simt fiorii reci ce-n trup fără de mila îmi răscolesc.

Multe doruri dispărute ce prin vise-s destrămate,
Primăveri le tot preschimbă timpu-n amintiri uitate
Ochii-mi plânși caută-n zare doar o rază de lumină,
Însă nemilos destinu-mi poartă pașii fără odihnă.

Prin al vieții labirint mă petrec ca frunza-n vânt,
Fără vrere timpul schimbă înțelesul din cuvânt
Gândul geme-n șoapte mute și tristețea mă domină,
Pe umeri mă apasă greul… bătrâneții- îi pun vină!

——————————-

Maria HOTEA

22 mai 2019

Daniel Leonard MORARU: Paradisul Tău…

Azi, întrebându-mi timpul
retras într-o clepsidră,
Ce este paradisul
și dacă am vreo vină,

Rămân în așteptare
privind nisipul scurs,
Cu semne de-ntrebare,
fără să am răspuns…

Am întrebat destinul,
fiind al lui supus
De ce mi-a dat tristețe
și zâmbet n-a adus,

Ce este fericirea,
dacă îmi este dat
Să pot zâmbi în noapte…
și totuși n-am aflat.

Am întrebat culoarea
cum este lumea Ta
Și cunoscând doar griul,
dacă te pot vedea.

Cum de trăiește-n tine,
la mine n-a ajuns,
De ce doar pentru mine
albastrul e prea sus.

Am întrebat lumina
cum e să poți vedea
Și Soarele și Luna
venind în calea Ta,

Să poți privi spre stele,
să-ți lumineze-n gând,
Să-i porți în suflet raza,
iubind, zâmbind, plângând…

——————————–

Daniel Leonard MORARU

Elena TUDOSA: Versuri

Amintirea

Rătăcind cărări pustii de dor aseară,
Obosit gândul, de tâmpla porții rezemat,
Mă-ntreba oftând a nu știu-a câta oară,
Ce o fi cu tine, ce ți s-o fi-ntâmplat.

Nici un semn de viață tu nu ai mai dat,
Ești parcă cu totul dispărut din lume,
Mistuit de teamă și atât de îngrijorat,
Taciturn oftează și s-a-nchis în sine.

Vreau să îl împac, nu m-ascultă însă,
Azi îl simt absent, de dor e pierdut,
Flacăra iubirii dintre noi e stinsă,
Ca un văl de ceață – n nori s-a risipit.

Nu-ți înțeleg lipsa, gândul întâi doare,
Suferă cumplit,deși știu c-apoi îi trece,
Dar sătul de toate, zilele, clipele amare,
Hotărât că tu-l îmbeți doar cu apă rece,

Se va-nchide-n el, suferind te va uita,
N-are rost ca tu să – l chinuiești într-una,
Chiar de întâi doare și mult va suspina,
Îi va trece-apoi sigur pentru totdeauna,

Înțelegând că tu,nu-mi vei fi nicicând,
Căci ești amăgire și doar speranță fada,
Vei rămâne amintirea care nopți la rând,
Îl scăldai în dor-necat în lacrimă caldă.

Te-am căutat, te caut încă
(răspuns) Continue reading „Elena TUDOSA: Versuri” →

Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme

Doar mie evantai

Copil pribeag într-un apus de Rai
Colbul din drum, întreaga lui avere
Pantofi de lac în noaptea de-nviere
Și brazi doinind prin nările de nai.

Sfioși salcâmi din flori de cer bălai
Și toți castani-n robe, zdrențuite
Aplaudau din flori cam amorțite
Prin coamele zănatecilor cai.

Tot cerul s-a culcat peste campie
Iar din pământ, mănoase sfinte ierbi
Se dezmierdau prin botul unor cerbi
Prin toată viața, astfel, scrisă mie.

Diapazon îmi cresc dintr-un caval
Și pun să cânte-n nopțile de vară,
O neagră iapă, albă peste-o nară
Un Recviem… din timp Medieval.

Uită-n joc de vremuri și mâncare
Prin spațiul meu ușor nelimitat,
Cu calul greu de nori, ne-ncălecat
Din când, în când, cu mine la spinare.

Sub cerul zile proaspăt, hoinărind,
Din primăvară pân’ se tace-a coasă,
Și până când și frunzele se lasă
Toate-au plecat degrabă, ori pe rând.

Unde te-ai scurs tu gura mea de Rai
Și mi-ai luat și calul, din avere…
Mi-ai rupt papucii nopții de-nviere,
Colb scorojit din coamă, dar mie evantai…

Iar tu te dormi, frumoaso !

Sub nopți pustii mă trec și gândul rupt la tine,
In valurile-ți calde domnesc noian de stele
Iar Luna îți zâmbește, măiastră-ntre mărgele
Când eu te trec prin toate apusului din mine.

Și nu știu de ești calmă , ori prinsă-n uragane
Ori primavăra asta ți-a smuls un bob de rouă,
Ori Luna răsărindă, e veche…ori e-n două
Când valurile serii, te poartă-n iatagane.

Și nu-ți cunosc sfârșitul și nu îți știu mândria
In tine-și au palate, toți peștii din imperii…
Și te străbat prin suflet, când vor și-n crucea serii
Sau eu mi-am pierdut firea și versul, poezia.

Nu-ți știu nici răsăritul din sânge, conștiința,
Nici rochii curcubeie, ți-ai dres pe asfințit
Îți strâng penelu-n mine, culorile drept rit
Iar locul tău în fibră , cum am demult credința.

Am să-mi îndrept spre tine știutele-mi izvoare
Și apele din munții pământului străbun,
Tu, strânge-le în tine că-n valul tău adun
Fiorii vieții noastre și-ai celei planetare.

Iar vise scurse nopții prin mal catifelează
Ce-a strâns în el tot timpul din timp universal
Și-a sfărâmat din stâncă, ușor, val după val
Iar tu te dormi frumoaso, când mintea mea visează !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, mai, 2019

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Lidia STAN: Trecutul

Trecutul, un Adio
Cu ochii cruzi şi goi
Amar furat de gânduri,
De vorbe şi nevoi

Greşeli ce nu ascultă
De-a lacrimei candoare
Firimituri-secunde
Ce trec amețitoare

Nu mi-a rămas Nimic
Nu pot Nimic să zic
Am risipit iubirea
Ca roua, pe Nimic

Vroiam să schimb Destinul
Să-l colorez altfel
N-am înteles că cheia
N-avea-n culoare țel

Opreşte Timp al meu
Fă paşii mai înceţi
Să risipesc regretul
Pe drumu-acestei vieți

———————————

Lidia STAN

22 mai 2019

Anna-Nora ROTARU: Poesis

UN INFINIT DE VIAȚĂ…

Obosit mi-i sufletul, fără țintă cât mi-a mers…
Nu știu încotro s-apuc, ajunsă la răscruce…
La dreapta, la stânga ? În față drumu-i șters,
Mă simt de parcă m-aș destrăma în univers
Și, neștiind ce ziua de mâine-mi poate-aduce,
Privesc în sus făcându-mi cruce…

Sunt singură, la braț cu propria-mi conștiință,
Ce-atenția-mi atrage, la fiecare gest și pas…
Mi-arată, ce nu se cade, ce nu-i de cuviință,
Cu busola s-aleg calea, de fi-va-mi cu putință,
Pe-aceea, ce poate mă va scoate din impas,
Făcând la capătu-i popas…

Din buzunar scot o monedă ca să trag la sorți…
Nu știu, am senzația c-orbecăiesc prin ceață…
Încerc să deschid uși bătând cu pumnii-n porți,
Ocolesc strada-nfundată, a Pașnicilor Morți,
La dreapt-apuc, parcă Speranța scrie-n față,
Dar, beznă e și frig și gheață…

Tot mai departe fug ocolind strada Violenței…
Nu-mi place, la colț pândește-o mogâldeață,
Mi-e teamă și cobor pe-o alta, a Prudenței…
Ajungând la urma toată în Piața Existenței,
M-așez pe-o bancă lăsând mintea răzleață
Să viseze… un infinit de viață…

SE SCURGE TIMPUL…

Afară-i tare frig, mi-e inima-ncolţită…
Singurătatea-i rece, ca lamă de cuţit…
Se prelinge vremea, cleioasă, amorţită,
Pe-un suflet obosit şi parcă amuţit…

Sunt spectator umil, ce vrea să-ntrebe,
De ce întruna, la legi să se supună,
Agăţând mereu pe sufletul mort jerbe,
Ce una câte una-n mormane se adună !

Imi râde-n faţă ceasul, cu rece ironie
Şi clipele privesc, încet cum se destramă,
Tânjeşte Eul meu încercând cu agonie,
Să iasă de pe scena, unde joacă o dramă !

Ades simt coarda lumii, ce încet vibrează,
Se stinge sub povara atator suferinţe…
Nici cordul ei parcă, sânge nu pulsează,
Că-i secat in vene, de neîmplinitele-i dorinţe…

Mi-e frig în asta lume, de parcă n-am sălaş,
Singurătatea-i rece… ca lama de cuţit…
În spate mi-este hău, în faţă n-am făgaş
Şi timpul e prea scurt, n-ajunge de-mpărţit…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis” →

Irina-Cristina ŢENU: Taci!

Taci!

Caută-mă cu gândul prin florile de mai și taci,
Taci și ascultă șuieratul salcâmilor în floare.
Sunt pe buzele frunzelor scăldate-n soare
Ce cântă iubirea inimii îndrăgostite pe veci.

Caută-mă în privirea lunii îngândurate și taci,
Taci și ascultă-i murmurul prelung de dor.
Când peste iubire înserarea calcă cu pași reci,
Stele îi luminează amintirea pe care o ador.

Taci! Nu-mi vorbi în visele ce dor!
Taci! Doar scrie-mi că ți-e dor!
Tac! Nu vreau să trezesc iubirea încă vie.
Tac! Vorbesc de tine doar în poezie.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

23 mai 2019

Gia STANCULET: Ai zidit în noi tăcere, împletind doar zile sumbre…

Ai zidit în noi tăcere, împletind doar zile sumbre…

Mi-ai pătruns adânc în carne, lanț de dor ce îmi aține,
Încolțind cu palma stângă, răni pe mugurii de floare,
Braț de sălcii prea înalte, plânsul meu abia îl ține
Când pe tine nu te doare zarea stinsă de culoare.

Înserare, clipe goale și iluzii parcă-s fum,
Mă cuprinde întristarea, când te pierzi în efemer,
Peste pleoape-mi cade toamna, pustiind același drum,
În orgolii-mi arzi copacii, cu priviri de temnicer.

Ochi de năluciri pe fugă și de păsări cu alt glas,
Secundarul de pe ceas îmi destramă-n spini minute,
Prin tranșeele de gând te ascunzi încă un pas,
Lași tristeți cu iz de moarte, prin imperii de redute.

Îmi apasă chipul tău ce-mi alunecă din umbre,
Mă împotrivesc de beznă, gust prea păgubit de sare,
Ai zidit în noi tăcere, împletind doar zile sumbre,
Anonim închizi iubirea în morminte de uitare.

—————————-

Gia STANCULET

23 mai 2019