Aș vrea să fiu …
– Sonet –

Aș vrea să fiu copila ce se miră,
Sau tânăra sfidând strâmte tipare,
Femeia ce spera privind în zare;
Dar toate peste anii mei săriră.

Aș căuta uitata mea candoare,
Pierdută-n clipe ce mă răvășiră
Și printre vise ce cu ea muriră,
Să ‘nalț din ea iubirii, noi altare.

Mă doare pieptul, rana vie mi-este.
Aș da orice s-o iau de la-nceput,
Să simt beția drumului spre creste,

Să-ți gust sărutul tau neînceput,
Adulmecând miresmele-ți celeste,
Desăvârșind iubirea-n așternut.

Când noaptea …

Când noaptea-şi trage straiul cu trena lui de stele,
Pe zbaterea alene a genei ostenite,
Tu te strecori în trupul şi-n gândurile mele
Şi curgi între părere şi vise nesfârşite.

N-ai să-nţelegi vreodată ce-adânc îmi e pustiul,
Sau în ce grea răscruce mi-e-a sufletului rugă,
Cum între două clipe născute din târziul
Ceas, bântuit de soartă, vorbe de dor îndrugă.

Te-ai cuibărit în mine şi te prelingi prin vine.
Mi-ai sfredelit în pieptu-mi o oază de iubire.
Ard între foc de jale şi albii de destine
Şi rătăcesc prin ele fără vreo osebire.

Înmugurind divine din împietrite ramuri
Printre-amintiri se ‘nalţă năucitoare vise,
Ce se-mpletesc sălbatic din sfâşiate flamuri
Şi-n dans de primăvară răsar mereu ne-nvinse.

Ochii-i sunt azurul …

Ochii-i sunt azurul, pletele copt lan,
Care se revarsă pe al ei divan.
M-a strigat: Iubite, vino pe-ai mei sâni
Și-ți așterne capul, pân’ n-om fi bătrâni!
I-am răspuns: Iubito, am să vin să sorb
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →