Reflecții în albastru
De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe
Peste oceanul viu, străpuns de stânci,
Ar dispărea din apă dulci nuanțe,
Creând un monoton de umbre-adânci.
De n-ar fi munții, care să separe
Cerul senin ori presărat cu nori,
De-albastra, clara și întinsa mare,
N-ai ști dacă înoți, sau dacă zbori.
De n-ar fi marea cu-ale sale valuri,
Ar plânge ceru-n haosuri adânci,
Ar dispărea și vraja de pe maluri
Și cântul sacadat, lovind în stânci.
De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,
Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,
N-ar fi, ca briza, părul să-ți răsfire
Și să te-alinte, cu a ei răcoare.
De n-ar fi ochii limpezi, să privească
Această îmbinare de minuni,
N-ar fi nici mintea, ca să izbutească
În inimă, pe rând, să le aduni.
Pastel în roșu
E inimă, e sânge, e trăire
Și-o dulce, vie și gingașă floare,
E tot ce se cunoaște în iubire
Ori viața însăși, strânsă în culoare.
E fierbințeală, foc și pasiune
Și e dogoarea miezului de vară,
Tot ce în suflet simți ca o minune,
E vraja mării-n farmecul de seară.
Dacă
