Gabriela RAUCĂ: Poesis

Reflecții în albastru

 

De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe
Peste oceanul viu, străpuns de stânci,
Ar dispărea din apă dulci nuanțe,
Creând un monoton de umbre-adânci.

De n-ar fi munții, care să separe
Cerul senin ori presărat cu nori,
De-albastra, clara și întinsa mare,
N-ai ști dacă înoți, sau dacă zbori.

De n-ar fi marea cu-ale sale valuri,
Ar plânge ceru-n haosuri adânci,
Ar dispărea și vraja de pe maluri
Și cântul sacadat, lovind în stânci.

De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,
Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,
N-ar fi, ca briza, părul să-ți răsfire
Și să te-alinte, cu a ei răcoare.

De n-ar fi ochii limpezi, să privească
Această îmbinare de minuni,
N-ar fi nici mintea, ca să izbutească
În inimă, pe rând, să le aduni.

 

Pastel în roșu

 

E inimă, e sânge, e trăire
Și-o dulce, vie și gingașă floare,
E tot ce se cunoaște în iubire
Ori viața însăși, strânsă în culoare.

 

E fierbințeală, foc și pasiune
Și e dogoarea miezului de vară,
Tot ce în suflet simți ca o minune,
E vraja mării-n farmecul de seară.

Pe buze-i sărutarea înfocată,
Sau este gustul unei rodii coapte,
E o căpșună, care-a fost mușcată,
Trăind intens în taina unei șoapte.

Sunt doi bujori aprinși, ce-ți râd pe față,
Când dragostea curată se-nfiripă,
Trăind o clipă lungă, cât o viață,
Și savurând o viață, cât o clipă.

 

Este culoare, vis și poezie,
Savoare pură, prinsă în tăcere,
Parfum profund, cu ton de simfonie,
Priviri adânci și murmur de plăcere…

E roșu pur, într-un păcat fierbinte
Și este gust, trăire și candoare,
E tot ce-a fost cândva, în trup și minte,
Ori viața însăși, strânsă în culoare.

 

Dor

 

Mulți s-au pierdut în lumea largă,

Lăsând în urmă plâns și dor,

Cătând, unde-au ales să meargă,

Ce n-au găsit în țara lor.

 

Plecarea nu a fost voită

Și nici urmarea unui vis,

Ci doar, că-n viața lor tihnită,

Orice cărare s-a închis.

 

Copiii le-au rămas acasă

În grija ălora bătrâni,

Dar le trimit mereu, pe masă,

Agoniseala din străini.

 

Că nu trăiesc în lux și bine

Și nici nu fac ce-au învățat,

Dar, îndurând ades rușine,

Gândesc la tot ce au lăsat.

 

Iar fiindcă dorul îi încearcă

Și sunt străini, printre străini,

Așteaptă clipa, să se-ntoarcă,

Simțindu-se mereu români.

 

Astfel, în fiecare vară,

Mai potolindu-și al lor plâns,

Se reîntorc, cu drag, în țară,

Cu tot ce într-un an au strâns.

 

Dar mulți, plecați în lumea largă,

Pentru un trai mai bunișor,

Au fost aduși, întinși pe targă,

Doar ca să moară-n țara lor.

–––––––––

Gabriela RAUCĂ

31 mai 2019