Ce dezmăț de solitudini mi te-a împletit în karmă, ocolind în mine frica de-a tranșa prada mândriei! Te colind cu veșnicia ce-are infinit la vamă de mă lași să-ți număr pașii pân’ la spusele Măriei. Nu demult, acum o viață, mi te-am inventat din ploaie și-am ascuns la rădăcina-ți o bucată de cometă. De pe-atunci erau Mării ce-au văzut tristeți o droaie că te-or înalța încât să-mi fii singura planetă după care m-aș învârte sau i-aș da oricând Lumină, îmbrăcată într-o rugă, despuiată de-orice tină. Ce dezmăț de așteptare mi te-a îndulcit în rană, frecventând cu bezna zona unde cei mai slabi sunt regi! Nu-nțeleg cum de tristețea scoate falsul din icoană dar nici geniul nu-l mai „caut” dacă tu mă înțelegi. Nu pretinde-n înălțime nici un vultur că m-așteaptă de când bântui lângă mine Răsărituri de lignit… M-am născut atunci când Luna îți stătea în partea dreaptă și-astăzi îi șoptesc pădurii că de-atunci te-am presimțit cum mă inventai din rouă sau din „trup” de păpădii povestindu-i zării-ntregi că-ntr-o zi ai să-mi și vii. Ce dezmăț au făcut ochii care-au scăpărat dreptatea, punând la trădări cătușe și-au luat voaluri de pe valuri! Astăzi nu-i decât demersul ce compune-eternitatea, dar prefer mai bine-o noapte să-aduci perlele pe maluri. Ne-au pierdut Zeii la zaruri și-așa ne-a trasat destinul Demiurgul când tăcerea nu se răstignea pe buze… Tind să cred că împreună am sitit cu nea tot chinul dar nu cred că plagiatul de Lumină-o se-acuze în înstanța unde fluturi ne vor fi judecători… Vom pleda cu-un „te iubesc” și vom fi nemuritori.

——————————

Ella IAKAB

Iunie 2019

Imagine: internet