– Lasă-le să se coacă. Tot ale tale sunt. Dacă te mai prind în cireș îți iau scara și dormi în pom, să știi. O amenința bunica Zota pe Safiriana, nepoata ei dragă.
Ți-ai găsit. A doua zi Safiriana era cocoțată în vârful pomului și mânca la cireșe de parcă nu mâncase în viața ei așa bunătăți.
La un moment dat a simțit o arsură ce curgea pe piciorul ei stâng. Inițial a crezut că a scăpat o cireașă pe jos. Când s-a uitat mai bine pe pulpa ei curgea un șuvoi rozaliu ce se apropia vertiginos de genunchiul ei proptit de o creangă mai groasă.
M-am zgăriat, și-a zis Safiriana și a întins mâna să agațe cea mai coaptă cracă ce se înălța în vârful cireșului.
Șuvoiul acela însă năvălea spre gleznele ei și parcă izvora direct din ea nu dintr-o zgărietură așa cum a crezut inițial. S-a privit mai atent și a observat că și pantalonii ei scurți sunt plini de aceeași culoare și parcă ceva o arde și curge direct dintre picioarele ei.
De frică a început să o strige pe bunica ei scumpă.
-Buniiiiiiiiiiiiii, urla Safiriana cât putea ea a fi de speriată.
Bunica a crezut că a pățit ceva nepoata ei preferată și speriată a dat fuga în grădină să vadă ce se întâmplă. Când a văzut o pe Safiriana în vârful cireșului i-a luat scara și a început să o bombăne..
-Ți-am zis că îți iau scara și dormi în pom, zgătie de fată ce ești, că nu te mai astâmperi cu năzdrăveniile de dimineață până seara. Mai rău ca un băiețoi.
Safiriana a început să plângă în hohote și bunica Zota s-a inmuiat imediat. I-a pus scara la loc și cu blândețe îi zicea să coboare din pom.
– Hai, vino la bunica să te țuc un pic și îți trece. Ia să vadă bunica ce mi-a pățit fata?
– M-am zgârâiat rău, a zis Safiriana răsfățându-se cât putea ea mai frumos.
Bunica și-a dat seama imediat de unde vine zgărietura. Să nu o sperie pe nepoțica ei scumpă a început să o alinte cu glasul ei fermecat. Hai să mergem în tindă, încălzesc niște apă, te speli și trece, încerca bunica să o liniștească pe Safiriana
I-a turnat câteva căni de apă în lighean, a pus-o să-și dea jos tot de pe ea, a luat din cufăr o pereche din chiloții ei ,,de dincolo,, i-a căptușit cu un smoc de vată și i-a zis răspicat.
– Ia-i. Și nu mai boci ca o mironosință. Acum ești fată mare bună de măritat. Te-a zgâriat Dumenezeu și te-a pus în rândul lumii. Pune pe tine și pantalonii ăștia scurți a lui Zota, că bunicul tău oricum nu mai umblă cu ei.
Safiriana devenea și mai speriată și nu înțelegea mai nimic din ce o punea bunica ei scumpă să facă. Și-a tras chiloțeii ăia ,,roz bonbon,, pe ea și acum râdea singură observând că îi vin până la genunchi. Ai ei erau ca două ațe ce îi intrau mereu în funduleț și o deranjau.
-Cu chiloții ăștia urâți te îmbrăcai tu, Bunico? Zici că m-ai băgat înt-un sac de plastic, asa mă strâng. Dacă mă vede George așa, leșină de râs.
– Păi, nici ca voi, că umblați în curu gol și mai ziceți de ce vă violează băieții.Când eram ca tine nici nu visam la băieți.
-Se zice ,,fund,, bunico, vorbește elegant, te rog.
-Da, elegant, ce să zic. Eu cu bunicul tău Zota, până nu am fost sigură că mă ia și mă bagă în biserică nu s-a atins de mine. Și ca să mă descopere trebuia să dea jos un șifonier întreg de pe mine. Nu ca voi care umblați goale deja.
Abia după ce ne-am cununat ne-am iubit până ardea țărâna sub noi. Apoi munceam cu drag și cântam și jucam la horă de stârneam tot colbul pământului.
-Și eu îl iubesc pe George, bunico.
-Iubești pe moaș-ta. Aia e iubire la voi? Voi habar nu aveți ce este aia iubire. Ia lasă-l tu pe Georgică al lui Chimon, că nu-i de tine.Unul mai de ,,Doamne ajută,, nu găseai?
Bunicul tău, Zota, era cel mai mândru băiat de pe dealul comăneștenilor. Asa mă mai învârtea la horă până cădeam topită în brațele lui.
La câmp, la fâneață, la mină el era primul și când fluiera la portiță eu mergeam la mama și la tata și îi rugam frumos să mă lase să ies. Și ieșeam. Eram așa mândră de mine și de bădița al meu că eram în stare să strig să audă toată ulița.
Fără să vrea, bunicul Zota auzise finalul cu care se lăuda Doamna lui.Și, mândru de ei, mai în glumă, mai în serios, a început să o dojenească.
-Lasă fata în pace cu poveștile tale de demult. Acum copii știu să se bucure de viață. Nu ca noi. Ți-am făcut curte trei ani de zile și tu tot te țineai mândră și mă plimbai toată ziua, pe când eu muream de dragul tău
Hai, Safirianul bunicului, să furăm cireșe amândoi și pe bunica ta dragă las-o cu poveștile ei.
-Vă dau eu vouă la amândoi, lăsați-le să se coacă, nebădăioșilor., se alinta și bunica mai tare ca toți.
Un eveniment editorial de mare importanță pentru cultura și literatura română – apariția Dicționarului Enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea – MILENARIUM, volumul I, coordonatorul acestei lucrări de excepție fiind neobositul editor și talentatul scriitor Gheorghe A.Stroia. Publicat la Editura Armonii Culturale din România, 2021 (pagini 538), volumul în cauză este elaborat în baza unui nou proiect al Revistei Armonii Culturale din Adjud, obiectivul având menirea de a înregistra, promova și a face mai bine cunoscut publicului cititor despre opera literară și biografia unor scriitori români contemporani de pretutindeni (poeți, prozatori, eseiști, romancieri, publiciști, critici și istorici literari, exegeți, monografiști, etc.), atât din țară, cât și din afară – Diaspora română. Inițiativa acestui nobil proiect cultural a luat ființă din motivul de a comemora amintirea față de unii scriitorii care și-au pierdut viața în perioada pandemiei Covid-19 – o complexitate de evenimente deprimante ce au avut loc în existența întregii omeniri de pe mapamond. Astfel, marcându-se faptul că anume prin intermediul dicționarelor se pot înregistra lucruri despre activitatea literară, aprecierile critice, datele biografice și meritele scriitorilui din toate timpurile, omului de artă și cultură, etc.; respectiv de a trece în actualitate extrase din opera literară a acestuia. În contextul dat, în prefața volumului Gheorghe A.Stroia (coordonator MILENARIUM) și George-Nicolae Stroia (editor și director al Editurii) au semnalat: „Am considerat necesară o astfel de consemnare, pentru a da o mărturie despre faptul că, în această bătălie cruntă, România a pierdut valori incomensurabile ale artei și literaturii, pierderi care ne-au marcat viețile, trăirea, sufletele, dar care ne-au motivat să mergem mai departe, să le cinstim memoria și activitatea. Printre ei, scriitorul Paul Goma, academicianul Nicolae Dabija, poeta Mariana Gurza, promotorul cultural Ligya Diaconescu, sunt doar câteva dintre numele pe care vom continua să le rostim cu drag. În bogata și vasta istorie a literaturii române, dicționarele au ocupat, fără îndoială, un rol important în consemnarea datelor bibliografice, referințelor critice și, mai rar, extraselor din operele scriitorilor, cel mai firesc, din dorința logică de a realiza o frescă a literaturii perioadei selectate. MILENARIUM – Dicționarul Enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea s-a născut tocmai dintr-o astfel de nobilă dorință, am putea spune.” (vezi „Milenarium: un izvor de lumină, într-un timp al tenebrelor”, pag.7-8).
Într-un format A4 și cu o structură internă și externă foarte frumoasă, bine îngrijită și sistemată, efortul maxim în această muncă editorial-intelectuală fiind asigurată de eminentul scriitor și om de cultură Gheorghe A.Stroia, Dicționarul MILENARIUM include în sine un număr de 64 scriitori români din întreaga lume, în modul acesta reprezentându-se/regăsindu-se coeziunea și armonia națiunii române; corespunzător coperta volumului redăimaginea sub aspectul mondial în care este prezentă intelectualitatea română din mai multe state. Printrescriitorii prezenți în volum se regăsesc personalități de mare valoare, cu renume literar, dar și condeieri mai puțin cunoscuți în literatura română, ca urmare numărându-se: Constanța Abălașei-Donosă, România – poetă, prozatoare; Magdalena Albu, România – dr., poetă, prozatoare, eseistă; Sibiana Mirela Antoche, România – poetă; Mioara Baciu, România – poetă, poetă bilingvă; Liliana Badea-Cârstea, România – poetă; Mihai Batog Bujeniță, România – poet, prozator, romancier, dramaturg; Bogdan Boeru, România – poet, nuvelist, romancier, eseist; Elena Bolânu, România – poetă, prozatoare; Elena Buică-Buni, Canada – prozatoare, eseistă; Victor Burde, România – poet, poet bilingv; Mihai Caba, România – poet, prozator, romancier; Elena Căpățână, România – poetă, prozatoare, eseistă; Timur-Vasile Chiș, România – poet, eseist, prozator; Iuliana Ciubuc, România – poet, dramaturg, eseist; Pompiliu Crețu, România – cercetător științific, poet, eseist; Aura Dan, România – poetă, prozatoare; Ligya Diaconescu, România-Canada – poetă, poetă bilingvă; Nicolae Dina, România – eseist, prozator; Eugen Dorcescu, România – membru al USR, poet, prozator, eseist și critic literar; Mirela-Ioana Dorcescu, România – dr., conf.univ., membru al USR, prozator, eseist, romancier, hermeneut, semiotician; Dumitru I.Găleșanu, România – poet, poet bilingv, eseist; Stelian Gomboș, România – dr., poet, prozator, publicist, eseist; Constantin Gumann, Austria – jurnalist, publicist, eseist, romancier; Nicolae Mătcaș, R.Moldova-România – dr., prof.univ., membru al USR și USM, lingvist, poet, publicist, eseist; Florica (Bațu) Ichim, Canada – poetă, prozatoare; Dumitru Ichim, Canada – doctor în teologie, poet, eseist; George Ioniță, România – poet; Tudosia Lazăr, România – poetă, prozatoare; Ionel Marin, România – poet, eseist, publicist, editor, membru al USR; Victor Marola, România – dr., poet, eseist, publicist; Galina Martea, Basarabia-Olanda – dr., prof.un., poetă, eseistă, publicistă, critic literar, membru al Societății Regale pentru Literatură din Marea Britanie-Londra; Corina Matei-Gherman, România – membru al USR si USM, dr., poetă, prozatoare, eseistă; Viviana Milivoievici, România – dr., poet, prozator, eseist, romancier; Milena Munteanu, Canada – poetă, prozatoare; Costache Năstase, România – poet, eseist; Corneliu Neagu, România – dr., poet, prozator; Ion N.Oprea, România – istoric și istoric literar, poet, prozator, eseist; Mioara Oprișan, România – poetă; Mariana Pâșlea, România – poetă, prozatoare; Florica Pațan, România – poetă, prozatoare, eseistă, critic literar; Luminița Postolache, România – poetă; Marilena Răchinaru, România – poetă, prozatoare; Calistrat Robu, România – poet, eseist; Mariana Rogoz Stratulat, România – poetă, eseistă, prozatoare; Vasile Rușeți, România – poet, prozator, eseist, jurnalist; Olimpia Sava, România – prof., editor, poetă, prozatoare; Al. Florin Țene, România – Președinte al Ligii Scriitorilori Români, poet, prozator, eseist, romancier, publicist, critic literar, jurnalist; Ionuț Țene, România – dr., istoric, poet, eseist, publicist, critic literar, prozator; Titina Nica Țene, România – poetă, prozatoare; Nadia Urian, România – poetă, prozatoare, eseistă; Cornelia Ursu, România – dr., medic, prof.univ., prozatoare, eseistă; Mariana Vicky Vârtosu, România – poetă, prozatoare, romancieră, nuvelistă; George Vlaicu, România – dr., jurist, eseist, prozator, romancier.
Dacă să ne referim la Domnul Gheorghe A.Stroia, coordonatorul Dicționarului Enciclopedic MILENARIUM, atunci despre această personalitate distinctă a neamului românesc ar fi necesar de menționat câte ceva din meritele sale scriitoricești realizate în domeniul literaturii, științei, artei editoriale, cât și în alte activități cu caracter intelectual. Așa deci, redutabilul om de cultură Gheorghe A.Stroia (n. 22 mai 1970, Adjud, județul Vrancea) este bine cunoscut în societatea română, dar și în afara ei, în calitate de scriitor, poet, prozator, eseist, critic literar, cercetător și redactor literar, editor, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte, membru al Ligii Scriitorilor Români și al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, altele. Cu o impunătoare carte de vizită, Domnia sa de-a lungul timpului a pus în lumină opere literare de mare pondere, scrierile sale fiind publicate în volume ca autor unic (versuri, proză, roman, literatură pentru copii, dicționare enciclopedice, antologii); cât și cu prezență în publicații relevante – antologii literare de poezie și proză, enciclopedii, reviste și ziare naționale și internaționale. Inginer de profesie, Gheorghe A.Stroia deține în palmares multiple premii de valoare la secțiunile poezie, critică și eseistică literară; iar în anul 2019 este decorat cu medalia VIRTUTEA LITERARĂ pentru merite culturale și editoriale, de către Liga Scriitorilor Români. În scopul de a promova valorile naționale românești, versatul scriitor și editor fondează activitatea Revistei Armonii Culturale – publicație universală de creație și atitudine culturală (2010, Adjud); pe când în anul 2011 înființează, sub egida Asociației Geocosynus Educațional Group, Editura Armonii Culturale. Până la ziua de azi Gheorghe A.Stroia a publicat patru cărți de Literatură pentru copii, cinci volume cu genul de poezie japoneză Haiku (dintre care unele traduse în limba franceză și engleză), 22 volume de poezie (inclusiv cu traducere în mai multe limbi străine), 8 volume de eseuri – critică și exegeză literară, etc. De specificat, în timpul apropiat Domnia sa urmează să pună în lumină volumul doi al Dicționarului susmenționat. Cât despre creația literară a domnului Gheorghe A.Stroia s-au pronunțat mulți scriitori români consacrați: Victor Sterom – membru al USR; Cezarina Adamescu – membru al USR; Gheorghe Postelnicu – membru al USR; Marin Ifrim – membru al USR; Cristian Petru Bălan – membru al USR; Georgeta Minodora Resteman, alții. Printre altele, Victor Sterom (critic literar, poet, prozator, publicist) a scris: „Inteligenţă modernă, analist-reflexiv Gheorghe A. Stroia consemnează în – notele sale de lectură – cu sentimentul moderat – în volumele de poezie ori în cele de proză, fenomenul literar dintr-o perspectivă diferenţiativă, delimitând modurile specificităţii, în vederea descoperirii unor – tipuri – de sensibilitate. Printre acestea, amintesc: pasiunea, simţul compoziţiei, intuiţia şi clara viziune a fiecărui creator. Un lucru este de-acum verificat, cum că: în tot ceea ce a consemnat aici, Gheorghe A. Stroia n-a pierdut din vedere – întregul – şi n-a căzut în absolutizări metafizice. Aşadar, în concepţia criticului literar Stroia, critica în sine sau în subsidiar devine o problemă de conştiinţă şi nu în ultimul rând, meditaţie pe marginea operei literare ca efect al sondării interiorului ei, dar şi o continuă confruntare, revelare şi evaluare a dimensiunilor şi semnificaţiilor.” (extras din recenzia la volumul de critică și eseistică literară „Dincolo de vitralii”, autor Gheorghe A.Stroia, Ed.Armonii Culturale, 2011). La cele rostite de Victor Sterom, la rândul meu aș completa cu următoarele, în linii generale: „Întreaga diversitate a scrierilor realizate de Gheorghe A.Stroia (poezie, proză, alte genuri literare) sunt lucrări inedite și prețioase, care, cu siguranță, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc. Iar cugetările scriitorului, fiind redate printr-un conținut filozofic, transmit înțelepciuneumană, sensibilitate accentuată asupra lumii spirituale, ca urmaretotul având menirea de a forma sursa de lumină autentică necesară ființei umane în existență”.
Revenind la Dicționarul Enciclopedic MILENARIUM, vol. I, putem afirma că intenția acestui proiect minunat a fost de a conceptualiza într-o nouă formă/perspectivă personalitatea scriitorului român de pretutindeni, în centrul atenției fiind pusă și creația literară a acestuia. Deci, proiectul Revistei Armonii Culturale, întitulat „MILENARIUM – Dicționar Enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea, vol. I, coordonator Gheorghe A.Stroia”, fără ezitare, reprezintă, mai întâi de toate, respectul față de cultura și literatura română; respectul față de scriitorii români, aceștea reprezentând intelectualitatea română; și, nu în ultimul timp, această operă de artă simbilizând respectul enorm față de neamul românesc – un popor care este demn de a produce mereu lucruri nespus de frumoase și indispensabile, precum Dicționarul în cauză. Așadar, talentatul/neobositul scriitor și editor Gheorghe A.Stroia a reușit și de această dată să pună în lumină o operă literară de o valoare aparte pentru cultura și istoria românească, o lucrare realizată cu multă ardoareumană și inteligență spirituală, cu multă dragoste față de semenul său și propria țară.
Un cunoscut profesor universitar din Cluj a postat pe o rețea de socializare o poză superbă, cu un masiv montan din Munții Făgăraș scăldat în soarele dimineții și a scris sub fotografia publicată, că doar pe crestele munților simți adevărata libertate. I-am comentat postând sintagma ”Rezistența literară din munți!”.
Se naște în ultima vreme o sete nebună de libertate, de retragere pe culmile muntelui pentru a simți din nou aerul tare al voinței și libertatea pură, fără constrângeri. De la an la an tot mai mulți intelectuali simt o apăsare ideologică, o sufocare a libertății de exprimare care s-a extins de la rețelele sociale, tot mai contondente cu dreptul de a vorbi liber și deschis, la universități, instituții publice și în societate în general. Tezismul, ideologia, repetiția și lipsa de viziune au devenit canoanele noii realități, un fel de pandemie a mediocrității care înlocuiește meritocrația. Propaganda a indus o teamă socială și culturală, în care conformismul este etalonul de măsurare a acceptabiltății și promovabilității în societatea actuală. Scriitorul simte o apăsare socială, o înstrăinare și o însingurare care usucă creația și ucide ideea, deoarece naște auto-cenzura, primul pas spre mediocritate. Libertatea de a îți urma visul și credința este calea spre sens a creației și operei culturale. Plenitudinea se naște din lipsa de inhibiții; cenzura și canoanele îl pun din nou pe scriitor în rolul lui Procust, pe un pat al hăcuirii spiritului. Tot mai mult îl înțeleg pe filosoful Constantin Noica pentru că s-a retras în munții Păltinișului într-o vreme când România era stăpânită de un regim totalitar comunist, marxist și fără viziune, în care mediocritatea era etalon de măsurare a cotidianului și expresivității operei intelectuale. Azi, sub alte forme, revin fețele mizere ale cenzurii, care controlează încercările libertății de a crea după setea de transcendent a creatorului. Ideologizarea, tezismul, repetiția și propaganda devin noile acte normative ale vieții intelectuale, care obligă scriitorul la un conformism futil și la inhibarea creației, fapt ce duce la formatarea operei literare, care nu mai este atinsă de ”aripa geniului”, ci de limitările mediocrității și consensului comunitar. Această ”minunată lume nouă” a normativității sufocă creația și paralizează mișcările culturale creative. Atomizarea societății, însingurarea, distanțarea socială și repetiția duc la o nevroză a înstrăinării și la incognoscibilitatea social-culturală, la o ”stare de închidere” a creativității. Sub asaltul unui obiectivism normativ utopic rupt de realitățile cunoștinței și cognoscibilului, universitățile devin pepiniere ale repetiției și conformismului, un reper al tezismului ce produce o pseudo-excelență a mediocrității. Refuzul arhetipului și ștergerea memoriei colective arde rădăcinile evolutive ale creativității, iar respingerea comuniunii, ca împărtășire a comunicării, produce singularități atomizate perfect integrabile în repetiții și serii ideologice, care naște doar teze limitative ale omul perfect al noului tip de societate: mediocrul. Mediocritatea este măsura lumii de azi! Trăim tot mai mult o distopie în care inteligentul trebuie să gândească ca și prostul pentru a nu-i fi lezată sensibilitatea acestuia. Egalizarea este o utopie care produce mediocritate, nu excelență, datorită lipsei competiției. Mediocrul ca măsură a omului refuză concurența. Universitățile, instituțiile și asociațiile culturale sub asaltul normativității, tezismului și ideologiei egalitariste devin pepiniere ale platitudinilor și formalismului. Acest mers al mediocrității în istorie nu favorizează excelența operei culturale.
Cum ne putem elibera de acest formalism ideologic sufocant al egalitarismului și înstrăinării sociale? În societatea actuală lupta este pierdută ab initio cu autoritățile, instituțiile oficiale și cele non-educative sau pseudo-formative. Sistemul este atât de bine securizat încât utopia a devenit cochilia inexpugnabilă care ne acoperă și constrânge libertățile și ne refuză dreptul la diferență prin excesul de egalitate. Paradoxul egalității este discriminarea celor care nu doresc să fie o piesă din seria repetivității propuse. Atunci, care ar fi salvarea, celor ce nu doresc să fie egali în banalitatea tezismului propus? Reîntoarcerea la vechile forme de supraviețuire istorică, în fața normei totalitare. Istoria are o ciclicitate în spirală, vremuri ale tiraniei normativității au mai fost. Una dintre cheile eliberării este retragerea din recluziunea oficială într-o atitudine alternativă față de norma sufocantă a repetiției. Retragerea în ”pustie” sau pe creasta muntelui ca formă a rezistenței culturale în fața repetiției și angoasei ideologice este o soluție. Libertatea este alegerea fiecăruia de a restaura omul ca ființă plenară care unește nevoile trupului cu ale sufletului. Libertatea face diferența dintre om și robot. Omul ca să fie om trebuie să aibă dreptul de a alege liber sensul vieții sale, cei care nu mai doresc sau nu mai știu ce este libertatea devin prin repetiție parte a normei sociale, un fel de tonomat, care exprimă în teze și clișee în interesul și cerința universului ideologic și propagandei.Scriitorul japonez Haruki Murakami în romanul ”La capătul lumii și în țara minunilor aspre” ne oferă o nouă tipologie a utopiei viitorului în sens diferit de Huxley. În orașul înconjurat de un zid uriaș, oamenii erau deposedați de umbra proprie, memorie și suflet, pentru a putea trăi fericiți într-o societate perfectă și perfecționistă. Fericirea presupune egalitatea fără conștiință. Umbra, memoria și sufletul nu mai erau necesare în Utopia. Destructurarea omului de amprenta sa trupească și sufletească era cheia unei lumi perfecte, de ”animale fericite”. Eroul romanului realizează că singura salvare față de repetiție și robotizare este restaurarea omului prin recuperarea umbrei, sufletului și memoriei pentru a se elibera de acest coșmar al egalității controlate de Sistem și în interesul celor care conduceau acest aparat represiv. În Utopia oamenii nu aveau dreptul de a gândi propriu și diferit. Eroul realizează că dreptul de nu fi fericit și de a avea memorie, suflet și umbră este de fapt dreptul de a fi diferit, bucuria de a fi liber și a-și alege singur sensul vieții după propria voință. Fără umbră, suflet și memorie omul nu poate fi ființă liberă. ”Ultimul om” al lui Murakami devine prin conștientizare ”primul om” al lui Albert Camus. În ultimii ani, crestele munților sau mănăstiri din ”pustia” apropiată au devenit spații ale exprimării libere și ale restaurării omului ca ființă. Umanismul literar se șlefuiește în trăiri libere și dezinhibate de ideologie, în adevărate ”șatre” de corturi, devenite spații ale intimității și cunoașterii, un nou tip de cenacluri ale libertății de expresie, dar și de cuminecare și gestionare a memoriei rezistenței antitotalitare din anii `50, tot mai frecvente la cabane rustice ”rătăcite” între brazi și luminate de lună. Aceste spații ale comuniunii au devenit simbolice întruniri literare ale rezistenței prin cultură, tot mai sus, în aerul rarefiat spre adâncimea abisului unei înălțări spre autenticitate și originaritate. ”Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann renaște și abia acum putem înțelege clar perspectiva necesară a filosofiei lui Noica, tot mai departe de teze și repetiții ideologice, pentru a fi tot mai aproape de arhetip și de sensurile memoriei creative, prin liberate, ca fundament a creației doar prin ființare. Depărtarea de constrângerea preajmei te face să vezi perspectiva.
Libertatea este o restaurare a ființei. Originalitatea operei literare este sensul creației și măsura umanității într-o lume socializantă și canonizată de proceduri, predictibilitate și repetiții. Angoasa automatizării dezumanizează, doar creația liberă însuflețește și renaște spiritul, înălțând omul din lanțurile imanentului spre transcendent și restaurează umanitatea.
Neobosita scriitoare și jurnalista Veronica Balaj de această dată prezintă publicului cititor o lucrare cu totul deosebită și anume: despre schimbările cu caracter deprimant parvenite brusc în viața omenirii, fiind vorba despre pandemia Covid-19. Apărut la Editura Castrum de Thymes din Timișoara, în colecția Corindon (colecțiune înființată odată cu editarea acestui volum), 2021, pagini 187, romanul-jurnal se întitulează „Tatuaj interior”. Prin titlul cărții descifrăm o stare de lucruri care emană de la sine înțelesul cuprinsului, acesta înregistrând întreaga complexitate a evenimentelor nespus de triste ce au avut loc în viața tuturor țărilor de pe mapamond în perioada pandemiei recente, accentele centrându-se pe condiția emoțională, demoralizată și înfricoșată a omului în situații de izolare și singurătate totală; nemaivorbind de acele persoane care au trecut prin această boală teribilă și, spre fericire, în cele din urmă au supraviețuit. Drept urmare, întâmplări nefericite/ cumplite pentru deceniul doi al secolului trei.
Acțiunea romanului, plasându-se în limitele de timp 23 februarie 2020 și 12 decembrie 2020, ilustrează perioada în care omenirea s-a aflat sub un zbucium emoțional continuu, sub o grea încercare de a face față lucrurilor împotriva unei epidemii globale – forța interioară a individului fiind încolăcită și dependentă de o aventurăa sorții, care le-a minimalizat activitatea profesională și mersul normal al vieții cotidiene; cu atât mai mult că în aceste condiții mulți angajați și-au pierdut locurile de muncă – o componentă foarte dureroasă. Astfel viața umană s-a împotmolit între pereții cugetărilor și al frământărilor, iar timpul devenea tot mai stresant în spațiul său lăuntric. După cum înregistrează autoarea cărții, manifestările existențiale se înrolau prin „Încordarea corpurilor”, „Imaginația ce dormitează cu aripile strânse”, prin „Scapără clipa când trece prin mine”/ „Întrebarea și o subtilă neliniște se încolăcește peste întunericul nopții”. Între aceste exteriorizări și sentimente scriitoarea Veronica Balaj plăsmuiește acea imagine literară ce corespunde realității, existența efectivă având tangență cu noua orânduială publică, sanitară, economică, culturală etc. În rezultat, totul devine o istorisire reală despre lumea care se confruntă cu supraviețuirea, aceasta înțelegînd că noul stil de viață trebuie acceptat.
Cu o structură bine definită, romanul-jurnal „Tatuaj interior” cuprinde diversitatea întâmplărilor ce s-au produc în viața omului din cauza pandemiei Covid-19. Un jurnal care marchează, precum un tatuaj, anumite zile trăite în alt mod de întreaga omenire. Acțiunile se desfășoară în cadrul mapamondului, cât și cu referire la viața privată și stările emoționale ale unor indivizi și, nu în ultimul rând, ale autoarei, unde totul este pus sub un experiment vital, sub o tentativă de a suporta necazul instaurat, respectivul fiind sosit în astă lume, posibil, în mod intenționat, după cum argumentează Veronica Balaj: „ȘTIRI EXTERNE. Britanicii și belgienii au refuzat să intre în China. Cetățenii altor țări importante de pe glob au, la fel, restricții… Wuhan. În 2014, s-a terminat aici construcția unui laborator de nivel 4, autorizat să manipuleze viruși letali pentru om… Toate acestea mă bulversează. La ce le vor fi trebuind oamenilor iubitori de viață, viruși letali? Creați special să distrugă alți semeni??! Mă depășește înțelegerea unei asemenea ipoteze.” (vezi „Teorii, Motivații, Argumentări. 27 februarie, același an”). În termeni calendaristici, peisajul interior al unei lumi speriate și intimidate este văzut din unghiul întunericului, impasul moralizator devenind tot mai traumatic. Disperarea umană persistă în tot ceea ce mișcă și staționează, dăinuiește în tot ceea ce se numește teamă – o stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol mortal, unde chiar și în privirea primăverii totul se pierde fără nicio umbră. La astfel de fenomene distinsa scriitoare relatează lucrurile în mod metaforic-fabulos: „Îmi vine să cred că sunt pe un tărâm invadat de monștri care suflă pe nări duhoarea fricii”; însă sentimentul pentru sărbătoarea românilor „Mărțișorul”, marcată odată cu sosirea primăverii, este descris sub o imagine de-a dreptul melancolică: „Mărțișorul, sărbătoarea primăverii la noi, a ajuns scofâlcită, pipernicită de frig și temere, stă la un colț de stradă. Se mai mută de colo, colo. Atât. Mărțișoarele sunt fragile, fără strălucire ca altă dată. Cavalerismul bărbaților s-a topit și el printre degetele fricii.” (v. „Falșii talanți ai primăverii. 1 martie 2020”). Înregistrările jurnaliere cu toate evenimentele se produc sub cupola unor condiții de viață limitate, intensitatea dramatismului rămânând singurul mijloc prin care se poate exista.
Istorisirile redate în volumul Tatuaj interior, de faimoasa scriitoare Veronica Balaj, sunt lucruri cu adevărat foarte interesante care transmit mesajul alarmant despre noua ordine mondială în legătură cu pandemia stabilită în întreaga lume. Așa fiind, autoarei îi reușește de minune să transmită alocuțiunea narativă în proză, deconspirând cu multă claritare, precizie și cercetare analitică comportamentul uman, faptele și acțiunile acestuia în vremuri de grea cumpănă. Între aceste circumstanțe se regăsește și însuși autorul în calitate de spectator, dar și în calitate de actor al spectacolului ce s-a derulat pe parcursul celor zece luni din anul 2020. În această reprezentație teatrală se încadrează diverse roluri, partitura scenică revenind mai multor personaje, dar și întregului public – figura umană reprezentând nucleul tuturor întâmplărilor din perioada susmenționată. Fragmentele succesive ale romanului-jurnal înregistrează zeci de titluri expresive precum „Cercul cotidian”, „În camuflajul poveștilor”, „Duminica și-n restul zilelor port masca bleu”, „Erori… precauții… dispute”, „Între terapie și donații”, „Măști și singurătate în diferite culori”, „Filozofia clipei”, „Iubire și sfinți în pandemie”, „Complicități la speranță”, „Semnul focului nemeritat”, „Viața online”, altele – , în respectivele tabloul existențial fiind redat prin realitatea care a dominat și supus lumea la mari încercări, experimentându-le trăirea prin mijlocirea tatuajului interior, în cele din urmă identificând și recunoașterea de sine în condiții restrânse de viață. O asemenea situație socială cu modificări esențiale în comportamentul uman se suprapune și în relațiile de cuplu, în cazul celor înregistrate de autoare este vorba de doi tineri îndrăgostiți care își urmează calea vieții prin ipostaze și situații nedorite, aceștea fiind nevoiți să accepte un mod de prietenie amoroasă de la distanță, respectiva abordare impunându-se prin restricțiile impuse de pandemia în cauză, drept urmare izolarea la domiciliu fiind măsura cu caracter profilactic, iar legătura între personaje având loc prin intermediul internetului și telecomunicației, astfel invocându-se: „Oare-i vom mai recunoaște când va fi să fie revederea? Iubirea noastră pământească nu le este nici apă. Nici drum. Nici foc. Nici ardere, căldură sau extaz. Nimic. Trăim într-o covârșitoare stare de alertă. Ne apărăm într-o tranșee imaginară, construită de fiecare dintre noi” (vezi: „Singurătatea cu dublu sens”).
Așadar, lucrarea Tatuaj interior, realizată de talentata scriitoare Veronica Balaj, este o istorisire reală despre cele întâmplate de la începutul pandemiei Covid-19, evenimentele armonizându-se cu mediul înconjurător, cu acțiunile dramatice ce se desfășoară în cadrul sistemelor naționale de sănătate, cu trăirile sufletești ale omenirii care este încadrată la direct în acest val al tragismului instaurat. Autoarea caută explicații la acțiunile ce au avut loc, astfel angajându-se să informeze cititorul despre cum individul în vremuri de grea cumpănă se adaptează voluntar și involuntar la condițiile limitate de viață, în deosebi despre faptul cum în asemenea situații acestuia îi este afectată starea emoțională. O lucrare cu adevărat demnă de atențieși necesară publicului cititor, care neapărat ar trebui să reprezinte și evenimentul editorial de mare importanță – Veronica Balaj fiind scriitoarea și jurnalista de o valoare aparte în cultura și literatura națională română.
În cadrul manifestărilor decernării premilor Concursului Internațional de creație literară “Bogdania “, Ediția a X-a, 2021, ce a avut loc la București, al cărui membru în juriu a fost, conducerea Asociației Cultural-Umanitară “Bogdania “ i-a conferit domnului Academician Al.Florin Țene PREMIU DE EXCELENȚĂ.
Această distincție și recunoașterea unanimă i s-a acordat “pentru strălucita operă literară “, constând în 86 de cărți publicate, de poezie, proză, romane, eseuri, critică literară, de artă și studii ziaristice, dar și pentru “rezultatele remarcabile cu Liga Scriitorilor Români“, acum la 15 ani de la înființare, inclusiv pentru “promovarea valorilor literaturii și culturii române în lume.“
Pot spune, datorită valorilor literare ale cărților sale, că Al.Florin Țene este cel mai titrat autor în viață din literatura română.
Bucuria sfârșitului Războiului Rece nu a fost de lungă durată, pentru faptul că au apărut conflictele culturale și ale simbolurilor, prin redescoperirea identităților vechi sub steaguri noi, de multe ori folosite în vechime, ce duc la ciocniri culturale și chiar războaie cu dușmani noi, însă, și ei vechi.
Într-o carte apărută la Veneția, a scriitorului Michael Dibdin, intitulată simptomatic “Laguna moartă“ se subliniază că nu există prieteni adevărați fără dușmani interesați și adevărați. Autorul mai spune că dacă nu dușmănim ceea ce nu suntem, nu iubim ceea ce suntem cu adevărat. Consider că acestea sunt veridice înțelesuri vechi pe care le înțelegem acum destul de dureros după un veac și jumătate de sentimentalism. În carte se spune că cei care le neagă își reneagă familia, moștenirea, cultura, drepturile dobândite prin naștere, și chiar identitatea. Citind în carte despre aceste fenomene, mi-am adus aminte de ce spunea fabulistul grec Esop, că: “ Vrăjmășiile mari sunt anevoie de împăcat. “Acest adevăr ce se desprinde din cartea venețianului nu poate fi ignorat de oamenii de stat, de politicieni și cercetători. Pentru popoarele care își caută identitatea, cum ar fi Ucraina, și își reinventează etnicitatea, dușmanii sunt esențiali, în exemplul nostru este Rusia, iar dușmăniile cele mai periculoase apar în contemporaneitate de-a lungul liniilor de falie dintre marile civilizații ale lumii.
Tema esențială a acestei cărți, în rezumatul ei, este: identitățile culturale și cultura, care, la nivelul cel mai extins, sunt identități civilizaționale, ce determină modele de coeziune, de dezintegrare și de animozități conflictuale de după Războiul Rece.
Cartea este structurată în cinci părți în care se dezvoltă ideile acestei teze principale.
În prima parte este dezbătută, pentru prima oară în istorie, politica globală subliniind că aceasta este multipolară și multicivilizațională, fiindcă modernizarea are un ritm diferit și diferă de occidentalizare și nu produce nici o civilizație universală, nicio occidentilizare a societăților care nu sunt occidentale.
Echilibrul de putere între civilizații este dezbătut în partea a doua, în care este vorba de influența relativă a Occidentului asupra acestor civilizații, această influență fiind în scădere.În timp ce puterea economică, militară și politică a civilizațiilor asiatice crește, probabil și datorită exploziei petrolului. Islamul cucerește tot mai mult teritoriu și popoare,acest fapt are efecte destabilizatoare și extremiste asupra țărilor musulmane și a țărilor vecine, în timp ce civilizațiile nonoccidentale își reafirmă valoarea propriilor culturi.
La acest fenomen, mai adaug faptul că extremiștii islamici încearcă să destabilizeze occidentul prin atentate și crime.
Autorul, în partea a treia, ne anunță că a apărut o ordine mondială bazată pe civilizații, unde societățile cu afinități culturale cooperează între ele, că au apărut eforturi de a face societățile să treacă de la o civilizație la alta eșuează, iar țările se grupează în jurul statelor nucleu sau conducătoare ale civilizației lor. În acest context, dau exemplul Rusiei.
În partea a patra, autorul abordează pretențiile universaliste ale Occidentului care îl aduc pe acesta la un conflict cu alte civilizații, în special cu China și Islamul, la nivel local prin războaiele de falie, cele mai cunoscute fiind dintre musulmani și nonmusulmani, ce duc la “ralierea țărilor înrudite “ și la escaladarea conflictelor, ceea ce determină, ca statele–nucleu să încerce să pună capăt acestor războaie.
În final, în capitolul cinci autorul abordează tema supraviețuirii Occidentului care depinde de reafirmarea de către SUA a identității lor occidentale și de acceptarea occidentalilor a faptului că civilizația lor este unică, dar nu universală, precum și de eforturile comune de a-și reînnoi și de a-și apăra civilizația împotriva provocărilor venite din partea Chinei, Islamului și religiilor ce încurajează extremismul. Se poate evita un război global dacă liderii politici vor recunoaște caracterul multicivilizațional al politici globale și dacă vor coopera pentru a-l menține.
Citind această carte, pot spune, că fenomenul globalizării și tehnologia a făcut ca Terra să fie un sat. Ar fi un paradox ca să se lupte cei dintr-un capăt al satului cu celălalt capăt al satului. Ar avea un rost aceast război? Ar muri oamenii satului și n-ar mai fi nici-un locuitor. Ar dispărea și cultura și simbolurile pentru care se hărțuiesc.
În acest context a apărut și fenomenul protestatar Black Lives Matter, care propune dărâmarea și ștergerea din istorie a marilor simboluri ale descoperirilor umane. Președintele academiei Ioan Aurel Pop, spune: “Ce am descoperit noi pentru a șterge din memoria omenirii marii descoperitori ? “ Și academicianul continuă: “Prin aceste descoperiri geografice, Europa s-a expandat și a dus pe alte continente propria civilizație, cu cele bune și cu cele rele. După călătoria lui Magelan se extinde circuitul internațional de valori, de la mărfuri comerciale până la idei, prin creșterea mobilității oamenilor. În ciuda unor voci care îi judecă azi pe Columb și Magelan în chip greșit, după criterii actuale de moralitate și de legalitate, ei au condus la cunoașterea aprofundată a propriei noastre planete și chiar la globalizarea atât de lăudată de criticii lor. Înainte de a da jos statuile lui Columb și Magelan, ar fi bine să ne întrebăm ce am descoperit noi pentru omenire, pentru oameni, pentru români, pentru grupul din care facem parte”, a spus Ioan Aurel Pop, pe pagina sa de Facebook. “
Concluzia a esențializat-o la jumătatea secolului XIX Wilhelm Friedrich Nietzsche: ”Lumea pare să fie plină de oameni care slujesc adevărul, și totuși virtutea dreptății este așa de rar întâlnită și mai rar recunoscută și aproape întotdeauna urâtă de moarte“, iar din România îi răspunde Mircea Eliade în secolul XX: “Moartea dă unor oameni o viață de care existența lor pământească ajunge o simplă umbră. “
Cu o impunătoare carte de vizită, scriitorul Ionuț Țene de această dată se prezintă în fața cititorului cu un nou volum de versuri „Solitudini”, cu un subtitlu „100 de poezii”, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021, pagini 131, prefață realizată de Constantin Cubleșan (scriitor, critic și istoric literar, prozator, dramaturg, poet).
Foarte activ în producerea de valori culturale și estetice, cu prioritate prin punerea în lumină a producției literare de diverse genuri – poezie, proză, eseu, publicistică, știința istoriei – , în ansamblu, Ionuț Țene își exprimă mesajul artistic prin imagini expresive, pline de sens, pline de farmec scriitoricesc ce emană numai încântare și frumusețe autentică.
Scriitorul și istoricul clujean, născut la 23 februarie 1972, în orașul Drăgăşani, județul Vâlcea, de-a lungul timpului a adunat în palmaresul său literar și științific lucrări de mare valoare, care s-au remarcat prin conținuturi calitative și inovative, având esență de fond în cultura națională română.
Astfel vorbind, în literatura română este prezent un scriitor matur care demonstrează aptitudini reale în arta scrisului, climatul intelectual fiind format din studii universitare (Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai, licenţiat în 1995), studii de masterat (Master în Istoria Contemporană şi Relaţii Internaţionale, aceeași universitate, 1996), studii de masterat cu dublă specializare (Master în Dreptul Muncii, Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010), studii de doctorat (Doctor în Istorie, Universitatea Babeş-Bolyai, 2008), precum și multe alte calificări în diverse domenii sociale.
Pe lângă activitatea științifică, cu precădere în domeniul istoriei, Ionuț Țene este un minunat și talentat scriitor și în domeniul literaturii, acumulând în realizările sale mai mult de 20 de volume de versuri, eseuri, publicistică, aprecieri critice: „Bal ca-n iad” (versuri, 1993), „Roşi de lună” (versuri, 1997), „De izvoare” (versuri, 1999), „Manifestaţii studenţeşti anticomuniste la Cluj în 1946” (istorie, 1999), „Suflet dac” (versuri, 2001), „Reflecţii critice despre o Teologie a Istoriei” (istorie, 2001), „Capitala în Ardeal” (eseuri, 2002), „Cronici de istorie românească” (eseu istoric, 2003), „Poezia noastră cea de toate zilele” (critică literară, 2004), „Viaţa mea, clipele” (versuri, 2007), „Clujul Universitar, 1944 – 1948” (2008), „Biografii Universitare Clujene. Mărturii orale” (2013), „Contra Curentului” (2015), „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor” (2016), „Ridurile pietrei” (2018), „Solitudini” (versuri, 2021), altele.
Ca urmare, despre creația literară a domnului Ionuț Țene au scris și s-au pronunțat mulți critici literari și personalități eminente din cultura română, unul dintre ei fiind scriitorul și criticul Ion Cristofor care spune: „Ionuț Țene este un apostol al poeziei postdecembriste”. Deci, în circuitul public românesc sunt prezente lucrări remarcabile în versuri, proză, eseistică, critică literară, iar autorul acestora fiind Ionuț Țene – poet, eseist, publicist, prozator, critic literar, istoric și, nu în ultimul rând, inspector superior în cadrul Serviciului Învăţământ, Cultură, Culte al Primăriei municipiului Cluj-Napoca; director editorial, NapocaNews.ro; redactor-colaborator Jurnalul Românesc din Viena; preşedintele Fundaţiei Culturale Sarmisegetuza din anul 1997; membru fondator al Ligii Scriitorilor din România, 2006 etc.
Referindu-ne la volumul de față „Solitudini” – 100 de poezii” vom scoate în evidență faptul că avem de-a face cu un scriitor-poet de o mare sensibilitate – intensitatea afectivă, emotivitatea și multe alte însușiri de excepție specifice autorului se perindă prin capacitatea expresivă în a transmite și a provoca intens emoția artistică sau, mai bine zis, receptivitatea literar-artistică.
Este ceva uimitor în acest sens, respectiva abordare văzându-se prin „În ziua de azi oamenii nu se mai văd/ Și nu se ating/ Acum clipele închid ochii pe stradă/ Iar întunericul flămând aleargă ca leul în junglă/ Să înghită păcatul care eliberează/ Doar această zi fără mâine şi ieri/ Fără o frângere de pâine și pahar cu vin la cină” (Înșelare); însă perceperea asupra fenomenelor ce aparțin existenței umane din acest univers este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii pământești prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale autorului, în centrul subiectelor fiind în mod prioritar suferința și îndurarea sufletească, dar și indolența semenului său „Poate într-o zi am să zbor doar cu aripa frântă/ În văzduh va rămâne amintirea păsării/ Și aripa care mângâie cerul până la asfințit/ Poate nu va mai fi atunci izvorul de aer// Noaptea înnebunită de singurătate/ Va spăla pe față oglindirea stelelor din fântâni/ Și oamenii vor căuta doar acea măiastră/ Care nu va fi descoperită” (Niciodată).
Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poetul Ionuț Țene are un mare spirit de imaginație, în cele din urmă având capacitatea de a reda cu multă iscusință mesajul artistic printr-o formă concretă, evident, reprezentând un conținut literar arhiplin de sentimente inocente față de băștinașii săi, ținutul natal, univers, față de tot ceea ce este firesc în viața pământească și propriu omului din astă lume: „Un colț de rai este acolo/ Unde se apune în genunchi/ Și soarele se închină/ E răsăritul acestui pământ/ Plămădit de rugăciuni și mori/ Care macină lacrimi/ Care coboară zborul măiastrei lui Brâncuși/ Unde firele de iarbă dansează înnebunite/ Ciocârlia pe rapsodia lui Enescu/ Iar cerul paște urmele pașilor Mioriței” (Colț de rai).
Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru epoca și timpul necăjit, pentru omul și societatea acestuia care sunt mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe existente și inexistente, poetul prin arta cuvântului dorește să fie transferat și în limitele tăcerii și a singurătății, a liniștii și a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin și sublim: „Ești singur cu singurătatea/ Și nimeni nu bate la ușă/ Doar vorbele/ Se reîntorc tăcerile aspre/ Și lacrimile nu mai dor/ Și aerul se aude cum se frânge-n dor/ În trup de flori ce ofilesc durerea/ Și depărtarea picură clipe de vis/ Dintr-un robinet de mult închis” (Însingurare).
Aceste lucruri despre autorul cărții le menționează și Constantin Cubleșan, care scrie astfel: „Viziunile sale sunt nu atât sumbre, cât mai ales marcate frisonat într-o atitudine a decepției și a lamentoului singurătății ori a însingurării: „Traversează orașul noaptea sălcie/ Singurătatea cântă undeva departe/ Undeva se aude cum rupe acordeonul/ Inima din oamenii străzii sau poate/ Lacrima iubirii căzute pe asfaltul de catifea” (Orașul alb).
Creația poetică a domnului Ionuț Țene este o construcție perfectă despre viața lumească cu toate subtilitățile și preocupările ei existențiale; despre realități umane, dar și imaginare ce sunt corelate prin conținuturi spirituale și materiale, corespunzător fiind desemnată structura internă și externă a unui subiect sau a unui proces vital. Urmărind cu multă atenție mijloacele de expresie pe care le aplică autorul, remarcăm că acestuia îi reușește foarte bine să pătrundă în cadrul tuturor acțiunilor și întâmplărilor care se vor istorisite.
După cum ne mărturisește prefațatorul cărții Constantin Cubleșan „Volumul Solitudini, datorat lui Ionuț Țene, impune în peisajul literar clujean, și nu numai, un poet matur, cu o voce distinctă în galeria poeților generației sale, marcat profund de actualitatea timpului său căruia îi dedică emoționante versuri de o sinceritate frapantă” – , la rândul nostru putem confirma că poetica lui Ionuț Țene din volumul „Solitudini” se axează pe factorul uman al existenței, mesajul având o intensă vibrație sufletească ce se asociază și se încadrează atât în limitele comunicărilor științifice și folosofice; cât și în limitele unor cercetări de cugetare metafizică sau cosmologică, care definesc conținutul lumii înconjurătoare prin natură și cu prezența puterii divine, spiritului, nemuririi.
A fi scriitor, în prezent, e o formă ideală de luptă surdă, existențială…Marii critici literari au dispărut…, iar cei care sunt spre apusul vieții, își fac numele de râs, compun cronici elogioase despre cărțile lipsite de valoare, scrise de cei fară talent literar…Cum să compari pe o neica nimeni cu Eminescu, pretexând că din textele acesteia se observă preluarea unor idei eminesciene, dar scrise altfel, deh, deci doamna e o „intelectualistă” etc.E pur și simplu scandalos…Peisajul literar din România e infestat de orgoliile unor pseudoscriitori despre care scriu „de bine” niște indivizi care, până mai adineauri (în secolul XX) aveau un anumit lustru de credibilitate…, de critici literari profesioniști.
Aș numi acest aspect: prostituție intelectuală!Vă repet, nu mă deranjează „scriitorii de familie”, cei fără talent, atâta vreme cât nu publică inepțiile lor în revistele care apar sub egida Uniunii Scriitorilor din România.Mulți dintre indivizii care se cred scriitori, se laudă cu asemenea apariții literare…Va veni momentul când chiar Uniunea Scriitorilor din România va fi decredibilizată de către valul imens al mediocrilor ce sunt primiți ca membri ai acestei instituții…Atât Uniunea Scriitorilor din România, cât și orice altă instituție profesională a scriitorilor, ar trebui să dea dovadă de o maximă exigență privind admiterea de membri. Pe de altă parte, trebuie să mai amintesc că instituirea de premii literare, purtând numele unor celebri scriitori, dar acordate cu preponderență pseudoscriitorilor, va duce în timp spre o decredibilizare a profesiei de scriitor…Se tot vehiculează de către unii teza că literatura a murit, că artele în genere datorită decadenței, ar fi aproape dispărute…
Omul nou, neomarxistul, ar fi contribuit la apariția conceptului numit Cancel Culture.Am creat, de mai bine de douăzeci de ani, forma fixă de poezie Fantum…, o formă a prozodiei de maximă rigurozitate, tocmai ca un gest reflex îndreptat împotriva mediocrității literare. Cine scrie poezie în formă fixă fantum e obligat să respecte ideea de virtuozitate în poezie…, forma impunând un fond cultural.Continuând lupta mea cu mediocritatea culturală, am decis înființarea Uniunii Mondiale a Scriitorilor.Trebuie să reamintesc că manifestările gen Cancel-Culture sunt globale… Decredibilizarea instituțiilor privind artiștii în genere, este aproape finalizată, voindu-se o depersonalizare a speciei umane, o uniformizare a valorilor, ba chiar o depreciere controlată.Lumea poate fi salvată de adevărații profesioniști, fie aceștia medici, oameni de știință, scriitori, artiști…
Trebuie să declanșăm o nouă Renaștere, o nouă eră a luminii spirituale…Vă doresc multă sănătate și numai bine!
